Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut

Și te miri că mă clatin în scară!

Tu crezi că mi-e teamă de timpul pierdut?

Vai nu, ci de mine că-s fiară!

Atunci la plecare plânsesem tustrei

Și mama, sărmana, bătrână

Ținându-ne-alături în mâinile ei

De-o parte și de-alta de mână,

Sta-n poartă la drum și vorbea-ncetinel,

Și mie, zicându-mi pe nume:

Ești frate mai mare și-ai grijă de el,

Voi singuri ai mamei pe lume!

Acum el e mort și departe de-ai săi

Și parca-mi tot sună cum geme.

Dar eu alergam la redută, prin văi,

S-ajung cu porunca la vreme.

Mușcase cu gura pământul de chin,

Și strânse pământul în mână;

Întreaga sa față și părul său plin

De sânge-nchegat cu țărână.

Luându-l în brațe mi-l dusei apoi

La umbră sub poala pădurii,

Spălându-i pe gene lipitul noroi

Și spumele crunte-ale gurii

Și-nceț ridicându-l de spate puțin

Îi pusei la gura-ncleștată

Să prindă din ploscă vrun picur de vin,

Dar moale căzut-a deodată.

Și iarbă smulgând i-am facut căpătâi,

Și tristă fu vorba ce-mi spuse,

Și nu știam bietul ce-aș face dintâi,

Dar calul aminte mi-aduse

Că nu era vreme, și-acolo-l lăsai,

Să-l văd la reîntoarcere iară

Vai, frate, murind, tu de tine oftai,

Ori poate de mine, că-s fiară?

La-ntoarcere-mi spuse străjerul un drum

Mai scurt, și fu scurtă și-a gurii

Poruncă de spaimă, și iată-m-acum

Departe de poala pădurii,

Departe de unul ce-așteaptă mâhnit

Și-n drumul meu ochii și-i zbate,

Departe de unul ce poate-a murit

Mințit de nevrednicu-i frate!

Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut

Și când te-am bătut eu pe tine?

Dar iată-l, blăstămul trădării-a-nceput

Și plata cea jalnică-mi vine!

Nu-n fața ta, Doamne, că știi! și mi-e greu

Cuvântul ce-n cumpăn-apasă:

Da mama, eu mamei, de fratele meu

Ce-oi spune eu mamei acasă?