Frunză verde tulburea,

Avea Lena nici ca ea

Trei feciori frumoși avea;

Trei feciori și-o fată mare

Lena cea veselă are.

Trei feciori ca niște zmei,

De-a dragul să cauți la ei,

Iar copila râzătoare,

Subțirea și-ncântătoare

Ruptă dintr-un raz de soare:

Mult cu mă-sa sămăna,

Deci Lenuță-o boteza

Pe numele maică-sa.

Câți feciori au fost prin țară

Toți venit-au să o ceară,

Mândri și viteji feciori,

Venit-au ca pețitori.

Dar Lenuța, ți-e mirare,

Răspundea la fiecare,

Că-i prea tânără și-așa

Încă nu s-a mărita.

Mai la urmă s-arătară

Pețitori din altă țară:

Doi feciori, ca două flori.

Lenuța cât ce-i vedea

Mamei sale-așa zicea:

Vezi, iubită maica mea!

Din voinicii acești doi,

Cari au venit azi la noi,

Mie-mi place unul tare

Și la mers și la cătare,

Că-i înalt și subțirel

Și m-aș duce după el!

Dar Lena pe gânduri sta;

Gândurile-o frământa

Și cu jale cuvânta:

Draga mea, Lenuță fată!

Fiind așa-ndepărtată

Dor de tine-o să m-apuce,

La mine cin te-a aduce!?

Doi fii ai Lenei strigau

Și din gură cuvântau:

Pe Lenuța nu o da

Și de noi n-o strămuta!

Dar feciorul cel mai mic,

Constantin, copil voinic,

Lăcrima din ochi cu jale

Și-așa-i zise mamei sale:

Nu ești, mamă, cu dreptate

Nici la soră, nici la frate!

Că suntem doară trei frați,

Toți crescuți ca niște brazi

Și noi ți-om pute aduce

Pe Lenuța ta cea dulce!...

Așcultă, mamă iubită,

Pe Lenuța o mărită:

N-o lasă nemăritată,

Pire-ar cât de-ndepărtată:

Căci, de te-a ajunge dor

Io-ți rămân doară fecior.

Eu la dânsa duce-m-oi,

Acasă aduce-o-voi.

Și Lena se-ndupleca

Pe Lenuța-o mărita.