Dar a fost ce-a fost să fie,

C-au fost boale și urgie

Și-a dat Dumnezeu cel sfânt

Vremuri grele pe pământ.

Și de multă răutate

Mureau oamenii pe sate

Și-au murit și trei feciori

Ai Lenuței frățiori:

Constantin încă-a murit

Gândul nu și l-a-mplinit.

Lena singură rămase,

Fără de feciori în casă:

e dor o inimă arsă.

Și ea, biata, supărată,

De jale multă sfărmată,

Se ducea pe-al lor mormânt

Și se văieta plângând

Și plângea și suspina

Și din suflet cuvânta:

Dragii mei! D-al vostru dor

Stau pe gândul să mă-omor,

Fie-vă somnul ușor!

De-altă dată blăstăma

Și blăstămând cuvânta:

Constantine, Constantine!

Blăstămat să fii de mine!

Blăstămat de mamă-ta

Că ai dat pe soră-ta!

Frații tăi mie-mi striga:

Pe Lenuța nu o da!

Tu ai dat-o, blăstămate,

Pe hotară-ndepărtate;

Dar te blăstăm, blăstăm greu

Din tot suflețelul meu:

Pământul nu te primească,

Țărna nu te mai voiască,

Lutu-afară te izbească,

Căci de dorul Lenuței

Rumpu-mi firul vieții!

Astfel dânsa blăstăma

Și-azi și mâini și-alaltă mâini

Și zile și săptămâni.

Și de multul blăstămat,

Vai, blăstămul s-a legat.