La mormânt dacă sosiră,

Jos pe el se prăvăliră

Și-ncepură-a lăcrima

Și din gură-a cuvânta:

Constantine, ieși afară;

Vină, Constantine, iară;

Mai ieși, dragă Constantine,

Că ni-e dor, ni-e dor de tine!

Pământul însă râdea,

Groapa de râs hohotea;

Constantin amar gemea.

Ieși din groapă și vorbește,

Spune și ne povestește

Cum trăiești în groapă, cum?

Vină și ne spune-acum!

Vină să ne vezi măcar,

Vină, Constantine, iar!

Pământul nebun râdea,

Groapa de râs hohotea,

Lutul glumind răspundea:

Nu te mai ruga de mine,

Blăstemă, Lenă, mai bine,

Nu te tot ruga mereu:

Ce-i al nostru, nu-i al tău!

Pământul mereu râdea,

Groapa de râs hohotea,

Lutul nencetat glumea.

Morminte, nu fi păgân,

Slobozi-mi pe Constantin;

Oh, nu fi, morminte, rău,

Slobozi-mi copilul meu,

Ori măcar dă-i glas, morminte,

Pentru câteva cuvinte!

Pământul atunci tăcea,

Groapa nimic nu vorbea,

Constantin din greu zicea:

Oh, mamă, tu ești de vină,

Că n-am pace și odihnă,

Că n-am loc nici în mormânt,

Că n-am stare sub pământ

Nici sunt mort, nici cu viață,

Nici sunt foc și nice gheață,

Nici în groapă nu pot fi,

Nici afar nu pot ieși,

Căci m-ai blăstămat, măicuță,

Pentru scumpa ta Lenuță,

Pământul nu mă primească,

Țărna să nu mă iubească,

Lutu-afar să mă izbească;

Lutu-afară m-a izbit,

Țărna m-a batjocorit,

Pământul m-a prigonit!...

Mamă, dacă-mi vrei tu bine,

Fă-l acuma pentru mine

Și-mi dezleagă blăstămul

Că-mi apasă sufletul!

Lena din suflet ofta,

Gânduri grele o mustra

Și ea, biata, cuvânta:

Dragul meu! Să fii iertat

Și de blăstăm dezlegat.

Însa... fie blăstămat

Pământul, că nu m-ascultă,

Bată-l jalea mea cea multă,

Și nu te mai lasă-afară,

Bată-l jalea mea amară!

Țărna-atuncea tremura,

Lutul mânios urla;

Pământul se despica:

Nu-i destul c-ai blăstămat

Pe-un copil nevinovat,

Acum mă blăstămi pe mine,

Blăstâmu-te eu pe tine!

Căci n-ai inimă de mamă,

Nu ți-e sufletul de seamă,

Nici ești vrednică sub soare

Să mori cum tot omul moare,

Ci pământul prin urgie,

Să te înghiță de vie!

Țărna-n laturi se-mprăștia

Pământul se deschidea;

Lena din mormânt zicea:

Blăstămată să fiu eu,

Vai, pentru blăstămul meu!

ca mine pe vecie

Fie blăstămată, fie

Orice mamă s-ar afla

Pe copil a-și blăstăma!

Fie dânsa blăstămată,

N-aibă pace niciodată,

N-aibă prapori la-ngropare,

Nici popă la comandare!

Vai de-aceea mamă, care

Blăstămă fără mustrare

Pe copilul ei, căci ea

Blastămă pe fiul său,

Dar pe dânsa Dumnezeu!..