Și Lenuța cât ce-ntra

În sat, mult se minuna,

Căci erau toate schimbate,

Toate de jale sfărmate,

Dar mai mult s-a minunat

Când acasă c-a aflat

Porțile stricate, rele,

De puteai sări prin ele,

Staulul stricat și gol,

Iarbă mare prin ocol.

Ea sărmana aștepta,

Că frații vor alerga

În prag a o-ntâmpina,

Dar nimeni nu s-a ivit:

Constantin n-a fi venit.

Ea la ușă se repede,

Ușa încuiată-o vede;

Deci începe ca să bată

În cea ușă încuiată:

Lasă-mă, mămucă, lasă,

Lasă-mă să intru-n casă,

Că îți sunt iubita fată,

Lenuța cea-ndepărtată!

Mă-sa, din casă, plângând,

O alungă blăstămând:

Du-te-n foc și-n câte rele,

N-amărî zilele mele,

Du-te-n foc, te du d-aci

Și nu mă batjocori!

Trei feciori eu am avut,

Pe toți trei i-am pus sub lut,

Pe toți trei i-am pus sub glie,

Sfântul Dumnezeu să-i știe!

Iar Lenuța, scumpa-mi fată,

Măritată-i, măritată,

Într-o țară depărtată:

N-oi vedea-o niciodată!

Însă fie blăstămat

Cine o a-ndepărtat!

Dar Lenuța nu-nceta,

Tot bătea și se ruga:

Lasă-mă să intru, lasă!

Și mă-sa cu greu o lasă,

Și pe scaun o punea

Și la dânsa cum privea,

Pe Lenuța-o cunoștea.

Draga mea și-a mamei floare:

Nu mă-ncred, că tu ești oare?

Oh, că nice n-am visat,

Că te-oi mai vede vrodat!

Și plângând, Lena spunea

Câte-a mai suferit ea:

A dat sfântul Dumnezeu

Multe boale și mult rău

Și-au murit feciorii mei

Și-am rămas fără de ei!

Măcar tu, scumpa mea fată,

De nu erai măritată

Într-o țară-ndepărtată!...

Mi-ar fi traiul mai ușor

Și mi-aș mai uita de dor;

Tu m-ai ajuta pe mine,

Eu m-aș bucura de tine!

Dar să fie blăstămat

Cine mi te-a-ndepărtat:

Pământul să nu-l primească,

Țărna să nu-l mai voiască,

Lutu-afară să-l izbească!

Lenuța se-nfiora,

Reci fiori o-mpresura

Și cu glas rupt cuvânta:

Vezi, măicuță,-ai blăstămat

Și blăstămul s-a legat!

Constantine, Constantine,

Cum m-ai amăgit pe mine

Ca să plec pe drum cu tine!

Și spunea măicuții sale

Cum a venit ea pe cale,

Cum Constantin o aduse

Și câte mai câte-i spuse.

Lena-atunci se-nfiora

Și cum sta, cum asculta,

Lacrămile-o îneca,

Trupu-ntreg îi tremura,

Mințile-i se tulbura,

Fruntea i se înnora,

Pe Lenuța săruta

Și i-a zis cu glas înfrânt:

Haid, Lenuță, la mormânt,

Haid, Lenuță, să grăbim

La morminte-n cintirim!