Iar a treia zi

Clopotele grele

Răsunau cu jele

Și preoții cântau,

Oameni s-adunau,

Pe-Ana o-ngropau.

Fira supărată

Neagră și sfărmată

Pășea-ncetinel

După sălășel,

Iar pre lângă ea,

Ionel mergea

Negru și sfărmat,

Ars de supărat.

Ei precum mergeau

Nimic nu ziceau

Nu se dăuleau

Căci nu mai puteau;

Iar când fuse-aproape

Pe moarta s-o-ngroape,

Fira mi se-ntinse

Și de mână prinse

Pe bietul Ionel

Și-a privit la el

Cu durere grea

Și din greu gemea

Și cu-amar zicea:

Blăstămat să fie

Pe veac de vecie

Blăstămat de nori,

De iarbă și flori,

Blăstămat de lună

Și de vreme bună,

Blăstămat de soare,

Blăstămat de mare,

De văzduh și zare

Acel om, pe care

Mi-l împinge firea

Să strice iubirea

Cea nevinovată

De fecior și fată;

Și până-n vecie

Blăstămate fie

Mamele cari fac

Farmece de leac

Pentru dragosti rele;

Blăstămate-s ele,

Blăstămate fie

Lumea să le știe,

Să le știe bine,

Cum mă ști pe mine!

Și zicând așa

Ea mi se pleca,

Țărna-n mâini lua

Și mi-o arunca

Preste fată-sa:

Dormi, draga mea fată,

Cum dormeai odată

Dulce legănată,

Dormi dar, și mă iartă,

Iar tu, lonele,

Floarea zilei mele,

Tu, sufletul meu,

Dacă n-am știut eu

Să te prețuiesc

Până ce trăia

Scumpă fată-mea

De-acuma voi ști,

Te voi prețui!

Tu vei fi al meu,

Căci așa o vreu,

Să traiești la mine,

Ca să-ți fie bine.

Să-mi ții loc de fiu

Până vei fi viu!

Și ea cum zicea,

Spre mormânt privea.

Lacrimi îi venea,

Dulce cuprindea

Pe Ionel, bietul,

Și-ncetul, cu-ncetul

Fruntea ea-și pleca,

Fruntea-i asuda,

Lung îmi răsufla,

Nemișcată sta.

Iară Ionel

O ținea spre el,

O ținea duios

Să nu cază jos

Lung el mi-o ținea,

Însă când privea,

lonel vedea,

Cum că-n braț el poartă

Vai, pe Fira moartă!