Un colț întreg de lume s-a fost înspăimântat

De spada și curajul lui Tabără-mpărat,

Domn mare și puternic din țara cu nenorii.

El trece-n șir de taberi cum trec secerătorii

Prin holdele răscoapte; cu brațul său robust

Deschide-o cale lată pe unde-i drum îngust

Și zboară fortunatec prin rândurile dese

Și-n veci cu biruință din grele taberi iese.

Deci dusu-mi-s-a veste prin lume și prin țări

Și s-a pierdut în umbră de-albastre-ndepărtări

Că, de-ai cerca prin lume de-a lungul și de-a latul,

Voinic nu poți să afli ca Tabără-mpăratul!

Dar totodată veste și vorbă s-a pornit,

Că Tabără-i om dosnic și-i trist necontenit

Și cât e ziua dânsul cu nimeni nu vorbește,

Cât parcă ceva-l doare și nu știu ce-i lipsește;

Că-i tot mereu pe gânduri și-i vecinic supărat.

Dar pentru ce?... De-aceea, că bietul împărat

Avea trei fii războinici, ca nimeni pe sub stele,

Frumoși în zi de pace și tari în zile grele

Și demni de-un tată, care e demn de-ai săi feciori:

Era Voinic-Zorilă, copil născut în zori,

Braț greu la bătălie și trăsnet la izbândă;

Era mezinul Grangur, om bun, inimă blândă

Milos; și era fiul din urmă Trandafir,

Frumos ca o poveste, isteț ca un Arghir!

Așa erau feciorii: iar Tabără-mpăratul

Din inimă iubindu-i pe unul ca pe altul,

Sta-n cumpănă și-n gânduri și mult îmi chibzuia

Și mult își bătea capul, căci dânsul nu știa

La care dintre principi să lase-mpărăția?

Din ei care-i mai vrednic? În care-i vitejia

Mai mult înoțălită? Un suflet creștinesc,

Menit pentru mărirea de tron împărătesc,

Și-o inimă domoală în care fiu trăiește?

O minte mai vicleană pe care-l fericește?

Din ei care-i mai vrednic? Iubindu-i pe tustrei,

El nu putea s-aleagă pe nici unul din ei,

Iar neputând s-aleagă, era tot trist, sărmanul,

Și tot pe gânduri grele cu lunile și anul!

Dar iată, veste mare prin lumi s-a strecurat,

Că-n Meștera-Cetate, la Craiu-încetinat,

Vorbesc stelele noaptea cu florile-n grădină

Și forul și-l dezmiardă pe-un fir de rocoină

Pe-un snop de vâzdogele, pe-o creangă de bujor:

Căci are craiul fată frumoasă ca un dor

Din zile cu speranță, cu-obraji ca trandafirii

Și-așa de drăgălașă ca patima iubirii!

Ea poartă haină-albastră și poartă păr de aur

Și-i albă ca zăpada din zilele lui faur,

Și-o fată mai plăcută, prin șepte țări crăiești,

Ca dalba Viorică nu-i modru să-ntâlnești!

Ea șede-ntr-o fereastră-n a turnului zăbrele,

Purtând pe cap cunună de-albastre viorele

Și-așa mi s-a prins fata, și-așa mi s-a jurat,

Că dintre toți voinicii primi-va de bărbat,

Pe-acel ce va fi-n stare

S-ajungă la fereastra zăbrelei, din călare,

Luându-i de pe frunte cununa cea de flori!...

Și-ndarn mi se-ncercară vitejii pețitori,

Căci nici unul nu poate să facă vitejie,

Să capete pe fata crăiască de soție!

Pe loc ce vestea fetei lui Crai-Încetinat

Ajunse pân la curtea lui Tabără-mpărat,

Acesta prinde suflet și iar înveselește,

Și plin de bucurie feciorilor vorbește:

O, dragii tatii! Astăzi eu-s vesel mult, căci eu

Voi ști din voi pe care să-l las în locul meu!

Grăbiți tustrei la Craiul din Meștera-Cetate

Și-acel ce-aduce fata, acela va domni!...

Așa vorbi-mpăratul și dulce-apoi zâmbi.

Atunci Voinic-Zorilă ieșind merge la staur ⁵ ;

Alege-un roib sălbatic, cu frânele de aur

Și-ncalecă și pleacă, se duce fulgerat

Cu gândul să-mi alerge la Craiu-Încetinat

Și-acolo să câștige pe fată de soție:

Pe fată de-o câștigă, câștigă-o-mpărăție!

S-a dus, s-a dus voinicul, pierdut în negre zări,

Lăsând în urmă-i dungă de-albastre-ndepărtări

Și nori de praf; și mers-a trei luni și jumătate

Și-n urmă el ajunse la Meștera-Cetate,

Cu turnul de mărgele și-n jur cu bărbănoc.

La capătul cetății, Zorilă stă pe loc

Și caută-n jur, căci roibul cu spaimă sforăiește

Și-azvâle din copite și-n laturi se izbește,

Pe cale mai departe nu pleacă nicidecum.

Descalecă Voinicul și vede lângă drum

Pe-o babă răzimată de cârja-i noduroasă,

Cu ochi intrați sub frunte, cu trup p-a cărui oasă

Topitu-s-a fost carnea de ani și de necaz.

Zorilă, cât ce-o vede, întoarce-al său obraz

Și scuipă-n sân cu scârbă, iar baba zice: Bine,

Dar pentru ce te tulburi și te ferești de mine?...

Căci măcar eu-s bătrână, dar sfatu mi-e frumos;

Pe mulți viteji cu sfatul din pacoste i-am scos

Și poate-acum și ție vrun sfat să-ți dau! Răspunde,

Din care parte-a lumii grăbești și până unde?

Voinic-Zorilă însă n-ascultă-al ei cuvânt,

Ci-ncalecă și-aleargă precum aleargă-n vânt

O frunză; roibul tânăr de spaimă beat aleargă,

Lăsând un nor de aburi pe narea sa cea largă

Și nu s-oprește până la poartă, la palat.

Pe loc înalții sfetnici și domni s-au adunat

Să vadă pe voinicul venit din depărtare,

De cumva-i dânsul vrednic de fapte mari și-n stare

Să facă-o vitejie, precum nu s-a mai dat.

A doua zi voinicul norocul și-a-ncercat:

Copila sta-n fereastră, frumoasă cum e luna,

Pe buze purtând zâmbet, pe cap purtând cununa

De flori; fălos Zorilă împintenă-al său cal

Și-aleargă, dar deodată grăbitul animal

Se-mpiedică și cade și trei picioare-și frânge,

Iar domnu-i se răstoarnă cu trupul plin de sânge.

Pe loc craiul se duce la el; l-a ridicat

Și dusu-l-a-n palută; Zorilă rușinat

N-așteaptă zorii zilei; în miez de noapte lasă

Ăst loc fără norocuri și trist întoarnă-acasă.

Și Tabără-i vorbește: Ispravă nu-i nimic?

Degeaba tu, Zorilă, porți nume de voinic!...

Acuma Grangur iese, la staule grăbește

Și-alege-un șoim, a cărui copită strălucește

De-argintul din potcoavă; apoi blândul fecior

Încalecă și pleacă cu gânduri și cu dor

Să capete pe fata crăiască de soție:

Pe fată de-o câștigă, câștigă-o-mpărăție!

Trecut-a munți și dealuri și culmi a străbătut,

Prin șepte țări de-a rândul, ca vântul a trecut

Și-a mers și zi și noapte prin țări nenumărate

Și-n urmă el ajunse la Meștera-Cetate

Cu turnul de mărgele și-n jur cu bărbănoc

La capătul Cetății fugarul stă pe loc

Și sforăie și bate în țărnă cu piciorul

Și nu mai vrea să plece. Descalecă feciorul

Și-n jur privește: vede o babă, care sta

De cârje răzimată și care-apoi era

Mai slabă decât moartea cu fața schimosâtă,

Cu mâini ca reschitoarea și-așa de mult urâtă,

Încât de groază Grangur privirea și-a-nturnat;

Iar baba-nhoalbă ochii și-i zice așezat:

De ce te tulburi oare și te ferești de mine,

Căci eu din moarte scos-am pe mulți viteji ca tine

Și-am fost sfătuitoare la multe vitejii...

Dar unde mergi, copile? din care țară vii?

Ci Grangur nu răspunde. Încalecă și pleacă

Și-aleargă-ncât în fugă nici vânt să nu-l întreacă;

Fugarul, plin de spaimă, se duce ca turbat

Și nu s-oprește până la poartă, la palat.

Îndată prin Cetate cuvântul se lățește

Că alt voinic venit-a din lume și voiește

Să ia cununa fetei lui Craiu-Încetinat.

A doua zi toți domnii din curți s-au adunat;

Copila stă-n fereastră, frumoasă cum e luna

Purtând surâs pe buze, pe cap purtând cununa

De flori; voinicul Grangur e-n șea, și plin de foc

Aleargă roibul tânăr săltând, dar la un loc

Se-mpiedică fugarul grăbit și gâtu-și frânge

Iar Grangur se răstoarnă cu trupul plin de sânge.

Îndată sărind craiul, de jos l-a ridicat

Și dusu-l-a-n palută, dar Grangur rușinat

N-așteaptă zorii zilei, nu-i trebuie mireasă:

În cap de noapte pleacă pe neștiute-acasă.

Și Tabără-i vorbește: Nimic? știut-am eu,

Că nici tu nu ești vrednic să fii copilul meu!

Atunci Trandafir plânge și din palută iese,

La staule grăbit-a și dintre cai alese

Pe cel cu șea de-aramă; încalecă pe el

Și pleacă și se duce și zboară rândunel

Și lasă-n urmă codrii și munți în urmă lasă

Și-aleargă, cum aleargă dorința ce-l apasă,

S-ajungă mai degrabă la Craiu-Încetinat

S-arăte că la-nvingeri de mult el s-a dedat,

Să capete pe fata crăiască de soție:

Pe fată de-o câștigă, câștigă-o-mpărăție!

Și mers-a crăișorul cu gândul ce și-a pus

Țări multe și străine; o lună s-a tot dus

Prin locuri fără nume, pe căi nemaicălcate

Și-n urmă el ajunse la Meștera-Cetate,

Cu turnul de mărgele și-n jur cu bărbănoc.

La capătul Cetății fugarul stă pe loc

Și sforăie cu spaimă și coama și-o zbârlește.

Descalecă voinicul și lângă drum zărește

Pe baba cea urâtă, pe care mi-o-ntâlnir

Și frații săi. O vede voinicul Trandafir,

Ci nu-și întoarce fața, nu face semn cu mâna

Să-i piară din vedere. Atunci a zis bătrâna:

O, scumpe Trandafire! de vrei să biruiești,

Întoarnă-acasă iară la curți împărătești

Și-ți ia un cal mai harnic, ia-ți cal mai în putere!

Întoarnă-acas, întoarnă la tatăl tău și cere

Vestitul Cal-din-Spumă cu păr întraurit,

Căci e năzdrăvan calul și-i roib nedumerit.

El singurul pe lume e calul care-aleargă

Prin nori și prin văzduhuri și bate lumea largă

De-a lungul și de-a latul pe țară și pe mări;

El zvârle foc pe gură și flacără pe nări

Și poate să vorbească cu stele și fortune!

Încalecă pe dânsul, căci dânsul îți va spune

Prin vorbe tot aceea ce nu-ți pot spune eu!...

Atunci încet se lasă prin aer un nor greu

Și-acopere pe babă; iar Trandafir s-aruncă

Pe calul său și trece un deal, un șes, o luncă

Și tot mereu se duce pe drum îndelungat

Și-ajunge iar în țara lui Tabără-mpărat.

A râs Voinic-Zorilă și Grangur încă râs-a

Când l-au văzut în curte, iar împăratul zis-a:

și tu te-ntorci acasă cu brațul gol? Mă mir!...

Atunci în genunchi cade viteazul Trandafir:

Întorc, ci iar m-oi duce, căci nu doresc nimică,

Decât să-nving, părinte, pe dalba Viorică,

Bujor de primăvară, cu ochi de brebenei;

S-arăt că eu-s pe lume mai mult ca frații mei!

Dar n-am un cal de seamă, precum aș vre să fie;

Oh, dă-mi, înalte tată, un cal năzdrăvan mie,

Dă-mi Cal-Vestit-din-Spumă, cu păr întraurit!

Atunci Tabără plânse din greu și i-a vorbit,

Cu inima sfărmată de dor și de durere:

ți-aș da, ți-aș da din suflet, de-ai cere orice-ai cere,

Dar Cal-Vestit-din-Spumă nu pot, iubitul meu,

Căci nu știu unde-i calul, nu știu nici singur eu!

Eu nu-ți pot da de seamă și nu-ți pot da de știre

În ce loc mai trăiește! Ci caută-l, Trandafire,

Prin staule, căci poate să dai de urma lui;

Și dacă nu-i în staul, atunci în lume nu-i!

Pe loc Trandafir pune pe-o lespede jăratec

Și-apoi pe rând el scoate câte-un fugar sălbatec

Din staul și-l îndeamnă mereu să mânce foc:

Dar care cum atinge jăratecul, pe loc

Nechează și se-ntoarce la staule. Degeaba

Vrea Trandafir să facă precum îi spuse baba,

Căci toată herghelia de foc mi s-a ferit.

Era-ntr-un fund de staul un cal îmbatrânit,

Rău, care n-avea prețul nici măcar de-un iernatec ⁶ ;

Pe el nu-l încercase voinicul la jăratec,

Căci cine oare-n lume l-ar fi-ncercat, văzând

Că-i slab, de stă pe moarte. Mezil însă, râzând

Și vrând el joc să-și bată de frate-său, grăbește

Și scoate-afară calul și-apoi în râs vorbește:

Ei, frate Trandafire, pe-acesta l-ai uitat!

Încalecă-l și-aleargă la Craiu-încetinat

C-acesta-i Cal-din-Spumă!

Așa mi-a zis voinicul și-a pus apoi în glumă

Jăratecul sub barba fugarului... Minuni!

Căci iată calu-ncepe să mânce din cărbuni

Cu poftă fără margini, cât nesăturat pare;

Și-n vreme ce mănâncă, se-ngrașă tot mai tare

Și tot mai mult, și-n urmă, când el și-a isprăvit

Ciudatul prânz, nechează, și-n jur mi s-a rotit

De zece ori și-atuncea se-nschimbă-n roib, a cărui

Frumseță n-avea seamăn pe-acest pământ, căci păru-i

Era păr dalb de aur. Se miră Trandafir,

Și Grangur, și Mezilă și Tabără se mir,

Iar Cal-Vestit-din-Spumă vorbește cu glas tare:

Atât-amar de vreme am fost uitat, de-mi pare

Că-s veacuri! Dar acuma stăpân mi-am căpătat!

Încalecă, stăpâne, că-i vremea de plecat!

Dar bagă numai seamă, stăpâne mult iubite,

Căci dalba Viorică nu vrea să se mărite

Decât după Viteazul Ostrovului cu flori,

Că mult i-e drag feciorul, că-i fală-ntre feciori!

Ea numai de râs poartă pe toți cari vreau să-i placă,

Căci dânsa știe bine că ei nu pot să facă

Atâta vitejie, încât pe cal în zbor

S-ajungă la cunună; îndarn e truda lor!

Dar ține minte, doamne, aceste vorbe-a mele:

Când noi vom sta în fața ziditelor zăbrele,

Și când din mână craiul un semn încet va da

Aproape de fereastra copilei voi zbura

Și-n timp ce Viorica va sta-n nedumerire,

Privind la tine galeș cu ochi plini de uimire,

Tu-i ia cununa, însă te poartă totodat

Și fără veste lasă-i pe frunte-un sărutat...

Așa vorbește calul și veselos nechează;

Iar Trandafir pe tată, pe frați îmbrățișează

Și-n vreme ce aceștia poftitu-i-au noroc,

El spada și-o încinge și-ncalecă pe loc

Și zboară ca furtuna, ca fulgerul, ca gândul;

Străbate-n o clipită crăimile de-a rândul

Și-ndată se trezește la Craiu-Încetinat.

Și vestea despre dânsul pe loc s-a străcurat

Prin oamenii cetății, și sfetnici s-adunară

Și domni și lume multă: cu drag ei așteptară

Să vadă pe voinicul din lume rătăcit,

Să vadă dacă dânsul va fi mai fericit

Ori nu, cum au fost alții. Frumoasă ca și luna,

Stă fata-ntr-o fereastră, purtând pe cap cununa

Și râsuri pe guriță; și craiul semn a dat:

Vestitul Cal-din-Spumă se pune pe-alergat

Și fuge nebunatec și zboară porumbește

Și trece ca săgeata cât aerul plesnește

Și vâjâie sălbatic. Un semn de nou se dă.

Atunci pe sub fereastră fugarul fulgeră:

Voinic Trandafir prinde cununa cea măiastră;

Strângând la piept, sărută pe fata din fereastră,

Apoi se pierde-n aer cât nu s-a mai zărit!

Un țipăt lung atuncea din turn a răsărit;

Era țipătul fetei învinse; era graiul

Copilei înecate de dragoste. Iar craiul

Se miră, se crucește și-ntreabă-nmărmurit,

Că cine-a fost voinicul, din ce țări a venit

Și unde-a mers? Raspuns-au acei ce-au prins de veste

Că Trandafir se cheamă și-un Făt-Frumos el este

Și-i un voinic, feciorul lui Tabără-mpărat!

Atunci craiul se-ntoarce și mari porunci a dat

Și-n clipă toți curtenii de nuntă se gătară,

Pe cai fără de splină cu toți încălecară,

Și-n carul de mireasă pe fată mi-o puneau

Și-apoi cu veselie plecând ei se duceau

Trecând prin tot orașul din țară, prin tot satul

Și-ajuns-au toți în pace la Tabără-mpăratul!

*

Apoi o lume-ntreagă trezitu-s-a-n cântări

Și dusu-mi-s-a veste prin nouăzeci de țări,

Că Trandafir, voinicul fecior, mi se cunună

Cu dalba Viorică. Atunci de voie bună

Curgea vinu-n pahare de aur, iar la mese

Ședeau în zi de praznic vestite-mpăratese

Și crai cu stele-n frunte și harnici împărați

Și sfetnici luminați.

Iar când era serbarea mai dulce și mai lină,

Mireasa ia paharul și mirelui închină

Și-i zice: Trandafire, în veci să fii al meu

Și-n veci cu veselie a ta să rămân eu!

Și ea se pleacă dulce, sărută p-al ei mire

Și râde și iar zice: Viteze Trandafire,

Primește-ți iar sărutul, pe care mi l-ai dat,

Pre când eram eu fată: ci dă-mi un sărutat,

Acum pe drept, căci astăzi de lume nu ne pasă!

Și-n vreme ce voinicul sărută pe mireasă,

Stă Tabără-mparatul râzând și-nveselit,

Apoi el ia paharul să-nchine și-a vorbit:

Voinice Trandafire, născut ai fost pe lume

Să-ți faci un vestit nume, s-adaugi la renume

O mare-mpărăție!... Mulți ani tu să trăiești

Și-n pace-mpărăția cu har s-o stăpânești!...

De-atunci văzut-a lumea pe Craiu-încetinatul

Strângându-mi-se-n brațe cu Tabără-mparatul!