Iarna, când e lungă noaptea, s-adun finii și cumetrii

Și-apoi povestesc de-a dragul, stând pe lavițele vetrii,

Despre crai cu stemă-n frunte, despre lei și paralei...

Oh, că mult îmi place mie să mă pun la sfat cu ei

Și s-ascult ale lor vorbe, s-admir faptă glorioasă,

Să-mi încurc în minte firul din povestea cea frumoasă,

Să văd ce destăinuiește frazul cel îndătinat:

Cică-a fost, ce-a fost odată, cică-a fost un împărat.

Oh, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie

Singur el pe sine însuși în povești și-mi place mie

S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris;

Ascultându-l, fără voie, parcă mă cuprinde-un vis

Și-atunci eu mă pierd pe-ncetul pe-ale fantaziei maluri:

Văd cu ochii plăsmuirea vecinicelor idealuri

Și a tuturor acelor tipuri vii, pe cari le-avem

Și pe-a căror frunte pus-am mitologic diadem ;

Văd cu ochii tot aceea, ce-a creat în zeci de veacuri

Imaginațiunea noastră: văd înamorate lacuri,

Văd câmpii cu ierbi de aur, stele văd, cari povestesc,

Brazi cu gemet, văi cu lacrimi, flori, ce sub privire cresc,

Văd zăbrele și prin neguri văd crâieștile palute!...

Apoi parcă tot înaint, prin regiuni necunoscute

Și prin lumi de-alegorie; pe cărări cu trandafiri

Văd și-ntâmpin tot ce-n mituri a născut întipuiri.

Văd pe-Aeleton, vestitul, văd palatul său de glajă,

Recunosc pomul sub care Arghir a dormit ca strajă,

Pre când a venit Elena cu porumbii după ea.

Toți satirii din poveste trec pe dinaintea mea

Și-mi fac semn; văd pe-o câmpie trei draci, cu mânii turbate,

Și pe-o măgură piezișă eu zăresc Neagra-Cetate.

Basmul fiului Medenei, prin sublimă-alegorie,

Tăinuiește adevăruri de vieți, căci basmul știe

Sub un ideal s-ascundă palide realități.

Și de câte ori văd basmul lui Arghir, de-atâte dăți

Troienesc însumi convingeri că poporul, care-mbracă

Într-o haină-așa de caldă gânduri reci, poate să facă

Mult, și poate să se nalțe pajură de pe pământ:

Omul află fericire nu numa-n negrul mormânt!

Văd pe Pipăruș-viteazul trecând muntele de aur,

Și-l văd cum se războiește c-un nedumerit bălaur,

Monstru, care-aruncă flăcări dintr-un piept impancerat.

Văd pe-acest voinic cum cearcă trei copile de-mpărat

Și cercându-le-n tot locul, zmei pe sub pământ alungă,

Lumea galbenă-o străbate din o dungă-n altă dungă:

Că-i fecior născut din babă și-ntr-un an crește ca-n trei,

El aruncă buzduganul ca și-un măr, ucide zmei

Și-apoi, urmărit în urmă de curaj și de norocuri,

El pe-o pajură călare părăsind aceste locuri,

Capătă pe cea mai mică fată de-mpărat soție...

Pipăruș-viteaz! Curajul întrupat în vitejie!

Tip eroic, suflet nobil și-n veci braț neostenit,

Tu porți flamură de-nvingeri! Susținut de-a tale-ncrederi,

Ești rubin mitologiei: cap încoronat cu iederi!

Văd apoi pe-împărat-Roșu și pe Verdele-mpărat,

Văd zăbrelele pe care cest din urmă le-a durat

Pentru fată-sa, căci fata la părinți fu numai una

Și era detot frumoasă: p-a ei frunte juca luna

Și-i juca prin dezmierdare soarele pe tipul ei

Și-i jucau pe cei doi umeri doi d-argint luceferei!

Văd pe sfânta Luni în codru, păzind tainicele bercuri

Cu izvor de apă-vie; văd apoi pe sfânta Miercuri

Povestind cu șepte stele; adunând neguri și ploi

Și-mpărțind viscole-n lume, eu zăresc pe sfânta Joi.

Aci văd pe sfânta Vineri, lângă muntele de glajă

Culegând flori de boscoane, ierbi de farmec pentru vraja

Și-n povești cu Zodiacul ținând sfântul Soare-n loc;

Văd pe sfânta Marți cum râde și descântă de noroc

Și-alungând pe baba Dochie, dezvălește primăvara,

Și pe fete mai istețe le-nspâimântă cu Marți-seara.

Babe meștere, urmate de-un stol greu de vrăjituri,

Ele știu să profețească prin descântătoare guri

Și prin visuri întreite ani din soartea omenească

Dacă omul prin rugi drepte s-a legat ca să postească!

Văd apoi Câmpul-vieții cu mohor acoperit;

Văd poiana fericirii și, cu pasul liniștit,

Văd cum trece prin poiană o fantasm,-o copiliță,

Purtând flori de mac în mână, pe sân flori de tămâiță

Și-mpletiți în păr de aur purtând tainici trandafiri.

Ea-i comoară de frumsețe, simbol dulce de iubiri

Și-i un tip de poezie, farmec de-admirate sfântă:

Ea-i Ileana Cosintiana, din cosiță-i floarea cântă!

Sub serinele-i surâsuri, ierni se schimbă-n primăveri;

P-a ei urmă azi renvie crinul veștezit de ieri;

Și de drag, soarele-n cale stă pe loc și mi-o privește

Și când pleacă, beat el pleacă și trei zile buiguiește;

Și când ea-ngână vrun cântec, greu tresare prin fiori

Cerul înflorit cu stele, câmpul înstelat cu flori,

Ea-i născută-n faptul zilei și-n restimp de lună-nouă

Și se culcă-n pat de aur și se scaldă-n râu de rouă

Și-i copilă descântată cu trei roze-n bobocei,

Pentru ca să-nnebunească lumile de dragul ei!

Văd apoi pe Făt-Frumosul trist cum măsură poiana.

Căci de mult iubește dânsul pe Ileana Consintiana

Și de dorul ei lăsat-a doi părinți și-apoi pribeag

Rătăcit-a zi și noapte peste țări, și de-al ei drag

El plângând încălecase pe Cal-Galben de sub soare,

Căci e năzdravan din fire acest cal, știe să zboare

Prin văzduh, până ce lasă stelele-ndărătul său!...

Făt-Frumos și Cosintiană! O, cu tot ce Dumnezeu

A lăsat frumos și nobil și fermecător în lume,

V-a-nzestrat pe voi poporul, inimi blânde cu blând nume,

Și-a făcut din voi sub soare tip perfect de frumuseți!

În voi personificate stau ascunse două vieți

De-ncântare fără margini: vulturească fantazie

V-a creat și întreite facultăți de poezie.

Vi-a depus un tron de aur p-un pământ de-ntipuiri!

Văd apoi zâne maestre și văd alte năluciri:

Pe Zorilă și Murgilă, cari grăbesc să mi se culce

La cele trei urzitoare, lângă tău de lapte dulce;

Văd pe gingașa din Dafin: mă-ntâlnesc cu paraleii

Și văd falnica pădure, unde-n curți s-adună zmeii,

Făcând sfaturi, cum să fure vro copilă de-mpărat;

Apoi văd pământu-n care munții-n capete se bat;

Apoi văd pe Cenușotcă, prinzând pureci la trăsură;

Și văd pe-a zmeilor mamă flăcări aruncând din gură;

Și văd Ceasul-rău de noapte, povestind cu-al său nepot

Și-apoi văd pe mult vestitul Statu-Palmă-Barbă-Cot;

Și-apoi văd pe Surgă-Murgă mâncând mazere pe vatră

Și mai văd pe Strâmbă-Lemne sfătuind cu Sfarmă-Piatră!

Aici văd pajuri mărețe, sub a căror adăpost

Voinic-înflorit devine mai frumos de cum a fost;

Văd și pe Leagănă-Munții, și văd pe Ușor-ca-Vântul,

Pe N-aude, pe Nu-Vede și pe

Na-Greu-ca-Pământul;

Văd aici pe Mama-Nopții, iele văd și văd moroi,

Și văd pe Fata-Pădurii cu lungi taberi de strigoi.

Văd apoi Gerul în straie trecând pe hotarul Ciumii;

Văd pe Foametea și-n urmă mă bufhesc de Toarta-Lumii,

Eu de-aici mergând la vale prin păduri de siminic,

Eu ajung în țara unde, când scuipești, scuipi în nimic!

Tipurile drăgălașe toate-mi trec pe dinainte

Și-mi revoacă-un veac de aur, plin de farmec dulce-n minte

Și-mi revoacă timpuri bune, zile de vieți senine:

Și-atunci amintiri duioase se trezesc râzând în mine,

Și-atunci gândurile mele îndărăt prin secoli trec,

Și, zburând prin Capitoliu, se opresc pe-Olimpul grec.

Aici văd zeii-n consiliu, văd tritoni și minotauri,

Văd ciclopi c-un ochi în frunte, văd eroi încinși cu lauri

Și văd toate-acele tipuri de grecești mitologii,

Pe cari le-a creat avântul exaltatei fantazii.

Și privind adânc la ele, îmi par toate-a fi asemeni

Cu-ale noastre tipuri; toate îmi par rude, îmi par gemeni:

Și-ncet tipurile sfinte de mitologii grecești

Se-ncuscrează cu-ale noastre fantazii de prin povești

Tot mai mult și tot mai tare, tot mai strâns până ce-n fine

Din subiectele-nrudite un subiect comun devine!

Din Helada rătăcit-a mitul vechilor eroi

Și p-o cale-ndreptățită s-a prelins până la noi,

Pentru ca să mărturească sângele cu grea dovadă.

Din splendoarea ei cea veche, ne-a păstrat vechea Heladă

Stol de basme și credință, snop de tipuri, cari trăiesc

Tainic înrădăcinate prin poporul românesc

Și cari numai cu viața deodată-au să se scurgă.

Poliphemos recunoaște frate bun pe Surgă-Murgă

Și se bucură că-și află ochiul ars de Odiseu;

Pipăruș-Viteaz își află prototipul în Teseu;

ăst din urmă războiește cu giganți și minotauri!

Cel dintâi, pe-aceea cale, cu zmei negri și bălauri.

Regi eleni din timpul mitic, cu-a lor fapte de mirat,

Mai trăiesc în basmul nostru pe la Verdele-mpărat;

Și trăiesc în basmul nostru fantaziile păgâne,

Căci din grații și zeiță și din nimfe-am făcut zâne,

Iar din Mars, din Zeus, din Venus, din Mercur creat-am noi

Sfântă Marți și Sfântă Vineri, Sfântă Miercuri, Sfântă Joi!

Oedip încă mai trăiește cu-al său mit; în infinituri

Se-ntâlnesc în tradițiune și-n nenumărate mituri

Harpie și grifi de spaimă; în sălbatecii noștri zmei

Afli taberi de himere și-un popor de briarei!

Iat-aci pe Făt-Frumosul, iat-aci pe Cosintiana:

Dânsul nu-i decât Apollo, dânsa nu-i decât Diana;

El un Adonis ce-adoarme Deliae pe brațul său,

Ea-i Elena cea frumoasă, fiică de-a lui Tyndareu!

Soartea noastrâ-i profețită prin eterne urzitoare,

N-au murit Lachesis, Clotos, Atropos n-a murit oare?...

Ah, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie

Singur el pe sine însuși în povești și-mi place mie

S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris!

Ascultându-l, fără voie parcă mă cuprinde-un vis

Și zăresc poporul nostru, cu zâmbire drăgălașe

Legănat cu-același leagăn și-nfășat cu-aceleași fașe

Ca și vrednicii războinici de la Tibru și Olimp!

Atunci ambițiuni curate mă-nfașoară și mă-nghimp;

Simțesc strâmt atunci pământul pentru dezlipite ramuri,

Cari născutu-s-au din sânul unor domnitoare neamuri;

Și-mi vine să-mi înalț fruntea și s-o scutur veselos

Și să strig în lumea largă: Et in Arcadia nos!