Feciorul lui Crai-Negru cu drag ascultă sfatul

Tătâne-său și pleacă la Volbură-mpăratul,

Să ceară de soție pe Salba. Dragul meu

Blând Volbură vorbește cunosc în tine eu

Pe omul bun și vrednic! Ci-ți dau trei lucruri ție,

Pe cari de le vei face, tu vei primi soție

Pe Salba și, ca zestre, deplină țara mea!

Te cugetă dar, Fulger, și, dacă-ți va plăce

Copila, dă-mi cuvântul că stai la toate gata!

La fată merge Fulger în turn; și-i place fata,

Căci n-a văzut pe lume nimica mai frumos

Ca Salba. Ea roșește și pleacă ochii-n jos,

Când Fulger îi dă vorba, că dânsul o pețește;

Și tot mai mult obrazul copilei se-nroșește,

Pre când zicea: Tot pasul, p-al casei noastre prag,

Să-ți fie pas de aur! Tu-mi ești atât de drag

Și-a ta voi fi eu, Fulger, căci mult de tine-mi place!

Tu mergi acum la tata și-i spune, că vei face

Trei lucruri, vitejește, precum le va dori

Să nu te temi de vorba lui Volbură: vor fi

Trei lucruri mari, pe care le caută-mpăratul,

Dar vino tu la mine, căci da-ți-voi ție sfatul,

Cum ai să faci acele trei lucruri! A-nturnat

La Volbură-apoi Fulger și-a spus că-i aplecat

Să facă-acele lucruri. Cu drag atunci se duce

La masă-i împăratul; din masa, ce străluce

D-arginturi și-adamante, pahar de aur ia

Și-l dă vorbind lui Fulger: Din veci dorința mea

A fost măcar o dată să-mi fac voios palatul

Cu apă din fântâna lui Negură-mpăratul!

Așa-nțeleg din oameni, că-n țara lui Amurg

Sunt șepte fântânele și toate șepte curg

La Negură-n palaturi; aceste fântânele

Port apă fărmecată, căci cel ce bea din ele

E sănătos de-a pururi și vesel e mereu.

De mult doresc din apa lui Negură să beu,

Dar n-a fost nici un modru, căci la fântâni stau pază

Trei taberi pânditoare și rar voinic cutează

Să fure strop de apă, prin vorbe viclenești,

Dar tu, iubite Fulger, pe Salba de-o dorești,

Gătește-te și-aleargă! Încalecă-ți fugarul

Și-mi fă dară pe voie! Blând Fulger ia paharul

Și iese din palută; când nimeni n-a zărit,

Se suie-n turn la Salba și tot i-a povestit,

Cum Volbură departe la Negură-l trimite.

Și când aude fata, din lăzi întraurite

A scos năframa dalbă, pe margine cu flori,

Și dându-o lui Fulger i-a zis: Pentru feciori

Țin fetele de-a pururi inel și năfrămuță!

Dar fii cuminte, Fulger, căci Negură nu cruță

Pe nici un om trece pece granițele lui:

Tu însă năfrămuța pe inimă s-o pui

Și s-o săruți pe margini cu drag în patru rânduri

Și-atunci vei pute face tot ceea ce-ți stă-n gânduri,

Căci nevăzut ești, Fulger, de ochi lumești atunci.

Cu-acest sfat zboară Fulger trei coaste și trei lunci,

Trei țări în tot de-a lungul, trei țări în tot de-a latul,

Și-ajunge-n pace-n țara lui Negură-mpăratul.

Iar când a fost aproape de curți, încetinel

Pe sân a pus odorul și-n patru colțuri el

Sărută năfrămuța, și-atunci simți pe tâmple

Foc nobil: la fântână se duce și, cum umple

Paharul său de apă, trei taberi îl pândea,

Dar nici un om din taberi cu ochii nu-l vedea,

El fură și se-ntoarce; fugea fugaru-n fugă,

Cât pare că din frâie vrea suflet să mai sugă,

Și-n zori de zi s-oprește la Volbură-n palat.

Și s-au mirat curtenii și lumea s-a mirat

De Fulger, care-aduce pahar cu stropi de apă,

Căci toți ziceau că dânsul nici mort măcar nu scapă

De Negură, de domnul din țara lui Amurg.

Iar Volbură surâde; din genele lui curg

Doi picuri; el pe Fulger cu drag îl ia de mână

Și-apoi l-a dus la Salba și-a zis: Nădejde-ngână

Slăbita mea putere și-s plin de fericiri,

Când Domnul logodește speranțele de miri!

Și strânge-n braț pe Fulger, pe Salba-n braț o strânge,

Pre când de bucurie duios copila plânge

Și-aruncă ochi de dragoste la Fulger pe furiș.

Au mers apoi în casă și toți au fost deschiși

Și veseli, ca la nuntă; a fost o veselie,

Cum datina-i de-a pururi pe la-mpărați să fie.

Iar când, în zi de-a patra, zori dalbi se revărsară,

La Volbură-mpăratul grăbește Fulger iară

Și cere-al doilea lucru. Cu drag atunci se duce

La masă-i împăratul; din masa, ce străluce

D-arginturi și-adamante, un frâu de aur ia

Și-l dă vorbind lui Fulger: Din veci dorința mea

Și-ntreaga nerăbdare, ce-n suflet mi s-anină,

A fost să văd vrodată cal galben fără splină

Din țărmurile Mării. Spun oameni ce-au umblat

Prin alte lumi că-n țara lui Pajură-mpărat

Sunt șeptezeci de stave de cai cu păr de aur;

Și spun că-i păstorește pe câmpuri un bălaur,

Ce varsă dintr-o nară grea flacără de foc,

Căci om și zbici nu poate să țină caii-n loc,

Atâta-s de sălbatici! și nimeni nu-i în stare

Să-i prindă, nime-n lume, afar de-acela care

Îi pune-n frâu de aur, de zâne făurit

Și-acum, având eu frâul, așa m-am socotit,

Să-ți pun la încercare crăiasca vrednicie.

Toiagul meu te-așteaptă; te du, și-al tău să fie!

Și-l dă lui Fulger frâul; iar el de nou s-a dus

La Salba, pre când nimeni nu l-a zărit, și-a spus

Că Volbură departe la Pajură-l trimite,

S-aducă cal de aur din stave-întraurite.

Și când aude Salba, surâde grațios

Și blând ea de pe deget inelul și l-a scos

Și-l dă apoi lui Fulger, șoptind cu-ncetinelul:

Aibi griji și bagă seamă, că-i fermecat inelul,

Precum a fost năframa: din deget când îl scoți

Și cruce faci cu dânsul, te-ascultă câmpii toți

Și văi și cai și oameni te-ascultă; în trei rânduri

Poți fermeca prin dânsul tot ceea ce-ți stă-n gânduri!

Voinicul pune-n deget inelul și pe loc

Încalecă; se duce, ca flacără de foc,

Trei țări în tot de-a lungul și țări în tot de-a latul,

Și-ajunge pe hotarul lui Pajură-mpăratul.

Oh, Doamne, nu-i pe lume voinic așa fieros,

Încât el să nu cadă de greu cutremur jos,

Văzând pe câmpuri stava de cai! În herghelie,

Nebuni și sâlhuietici săltau fugari o mie,

Toți galbeni, cum e galbăn un soare-n răsărit;

Bălaurul pe gură zvârlea necontenit

Pojar și jar pe-o sută de zări în depărtare,

Grozav suna pământul sub clocot de-alergare

Și joc turbat. Pe pajiști mereu s-apropia

Bălaurul și stava; tot câmpul înnegrea

De spaimă și de temeri, dar Fulger simte pace:

Râzând inelul trage și cruce cu el face

Și-n clipă toată stava, ca marmura, stă-n loc

Și nici nu se mai mișcă. Purtat de-acest noroc,

Feciorul prinde frâul și-un cal din stavă-nfrâuă;

Și-n cap de noapte pleacă, dar n-a fost încă ziuă,

Când bate la palatul lui Volbură-mpărat.

Și s-au mirat curtenii și lumea s-a mirat

De Fulger, care-aduce cal galben fără splină,

Căci toți știau că țara lui Pajură e plină

De spaimă și primejdii.

Iar Volbură cu drag

S-apropie de Fulger și vechiul său toiag

I-l pune-n mâini și zice: Toiagul de domnie

Ți-l dau, iubite Fulger, al tău de-acum să fie!

Au mers apoi în casă și prânzul au întins;

Și-au fost boierii veseli, iar Salba dinadins

Zâmbea pe-obraz cu lacrimi, și răsuna palatul

De cânt și veselie. A patra zi-mpăratul

Chemă cu drag pe Fulger și-a zis: Eu te-nțeleg

Că ești voinic în fire, că ești fecior întreg,

Dar timp e pentru fapta de-a treia; și se duce

La masă-i împăratul; din masa, ce străluce

D-arginturi și-adamante, fuior de aur ia

Și-l dă vorbind lui Fulger: Când Lia, doamna mea,

Sta chiar pe prag de moarte, mi-a dat aceste plete

Și-a zis că-n țara Dalbă sunt treisprezece fete

Frumoase și bălaie, și-aceste fete port

În sân mărgele scumpe: de-atingi pe omul mort

Cu-aceste mărgeluțe, tot omul mort învie.

Vai, cât mi-a stat de-atuncea mereu în gânduri mie,

S-aduc din țara Dalbă mărgele și s-ating

Pe Lia, să-i dau zile! Dar iată, zile ning

Pe fruntea mea-ncrețită și-n groapă-s cu piciorul

Degeaba mi-a fost însă la inimă tot dorul

Frumoasei mele doamne, căci nobilă mărgea

Eu n-am putut aduce! Mi-a spus-o doamna mea

Că numai oameni tineri, feciori numai pot merge.

La Cetină-mpăratul, dar n-au voit s-alerge

Feciorii mei nici unul, căci mult e drumul greu.

Oh, Doamne, de-aș fi tânăr, de mult aș fi mers eu!

Dar ești voinic, tu, Fulger; ești desigur feciorul

Menit s-aduci mărgeaua dorită! Ia fuiorul

Și mergi spre Răsărituri la Cetină-mpărat

Și-n zori de zi tu bate la poartă, la palat,

Căci fetele veni-vor și-ndată-ți vor deschide:

Dar nu glumi cu ele, căci stau a te ucide

Cu glume pentru glumă! Ca schimb pentru fuior,

Tu cere, scumpe Fulger, mărgea din sânul lor,

Și-n urmă cu mărgeaua la Volbură grăbește!

Blând Fulger ia fuiorul, cu drag la el privește

Și iese din palută. Când nimeni n-a zărit,

La Salba el se duce și tot i-a povestit,

Cum Volbură departe la Cetină-l trimite

S-aducă mărgeluțe. Cu gemete-ntreite

Vai, Doamne! strigă Salba și dulce-n braț a strâns

Pe Fulger astă-noapte visatu-te-am în plâns,

Iubitul meu! și plânsul cu dor se tâlmăcește!

Oh, ce să-ți dau? Năframa nimic nu-ți folosește,

Nimic acum inelul, tot farmecul nimic!

Ești brav, iubite Fulger, ești verde și voinic

Și poți să mergi cu zâmbet la Cetină-mpăratul,

Tu nu mai ceri și-n urmă eu nu-ți mai pot da sfatul:

Dar cugetă la mine, căci ai să-nvingi mereu!

Tu ești frumos și tânăr, acesta-i chinul meu;

Mă tem să nu te-nșele copilele din țara

Lui Cetină, căci ele ard greu, cum arde para,

Și-un singur al lor zâmbet te poate fermeca!

Un farmec pentru farmec din suflet eu ți-aș da,

Dar n-am acum! Păstrează-mi inelul și năframa,

Și cugetă, nu cumva, voind să-nvii pe mama,

Tu să m-omori pe mine! Oh, tot poți face tu,

Din câte cere tata, dar asta numai nu!

Ci du-te, du-te, Fulger, dar cugetă la mine,

Căci eu plângând voi face mătănii pentru tine

Și-n fiece clipită genunchii voi pleca;

Și, pentru-ntoarceri bune, cu dragoste voi da

Prescuri și sărindare, să cânte glas de clerici

Trei mii de slujbe sfinte la trei mii de biserici.

Așa vorbi copila, iar Fulger a vărsat

O lacrimă de milă, apoi a-mbrățișat

Pe Salba lui și pleacă. Urmat de-a Salbei șoapte,

Aleargă și se pierde sub nori, la Miazănoapte.

*

Trecut-au luni de-atuncea și luni tot trec mereu.

Lui Volbură-mpăratul îi trece timpul greu,

Iar Salba-n toată ziua mătănii multe face

Și-n zări țintește ochii, să vină cine-i place.

Degeaba! Ea-n biserici trei mii de slujbe-a dat.

Dar dus e, dus feciorul și-n veci n-a renturnat.