Când Prier-alb, feciorul lui Tulnic Împărat,

Din casa părințască la taberi a plecat.

În alte lumi, să caute pierduta lui drăguță,

A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuță

Și-a zis: În toată ziua poți ști de soarta mea!

Privește-mi năfrămuța, și tu când vei vede

Pe mijlocul ei dungă de sânge, dungă lată,

Să știi, iubite Prier, că-s mort! și zilnic cată

Năframa-i Prier-negru, iar când a opta zi

De sânge lata dungă pe mijloc o zări,

E mort! a zis și-n clipă a-ncălecat feciorul.

Pe Vânteș, cal sălbatic, să-și caute frățiorul.

Găsindu-l într-o silhă de fagi, în stan schimbat,

La sfânta Luni se duce și sfânta Luni i-a dat

Învăț, să ude stanul cu stropi de apă-vie...

Așa spun din poveste bătrânii. Din vecie

Așa le-a rămas rostul în basme și povești

Că mulți viteji năzdrăveni și fii împărătești

Cătau ori cu tovarăși iubiți ori numai sânguri

Izvorul de apă-vie. și spun că era-n crânguri

Acel izvor, în codrii vechi fără de cărări,

Și-un monstru sta la pază, bălaur ce pe nări

Și gură vărsa flăcări, de foc avea plămânii.

Iar dacă vrei legenda, frumos o spun bătrânii,

Cum palidul bălaur ajunse păzitor

Pădurii, cum izvorul ajunse-a fi izvor

De leac. Legenda asta eu vreau să ți-o spun ție,

Să vezi, ce mândru-i rostul din basm cu apă-vie!

*

Pe vremea când bălauri și sarbede-arătări

Aveau culcuș în peșteri de munți și pe sub mări

De gheață trăiau monștrii cu forme fioroase,

Când zmei sălbatici, spaima copilelor frumoase,

Cereau în largi palute molatic adăpost:

P-acele vremuri, basmul vorbește, cum c-a fost

Un crai cu nume mare, dar crunt acela nume,

Cum n-aveau crunt atâta toți monștrii de pe lume!

Tiran detot, cu moartea mai mult era dedat

Ca vârful gol de munte cu cer înnegurat,

Și orb în judecată, sălbatic în mânie;

Ziceau oamenii țării că nu-i creat din glie.

Și n-are suflet, n-are nici inimă, că-n loc

De inimă el poartă un foc, demonic foc,

Ce-l arde și-l zdrobește și-n veci nu-l poate stânge,

Decât numai beția de lacrimi și de sânge!

Crai-Sânger! Toată lumea Crai-Sânger l-a numit.

Tot omul, care-o dată pe Sânger l-a zărit,

Cădea-n lingori și friguri, sâlhui trăia cu anii,

Iar dacă scăpa teafăr, trei luni făcea mătanii,

Căci Sânger numai sângiuri prin lume răsădea;

El nu iubea pe nimeni și nimeni nu-l iubea.

Mereu încrețea gene, cătând la spăzi tăișul,

Cu toată lumea largă sta Sânger de-a poncișul,

Chiar soră, frați și doamnă, părinții i-au fugit

De groaza lui pe lume. Căci nu s-a pomenit

Alt om ca el; nici fiară n-a fost așa ca dânsul,

Căci el a fost Crai-Sânger ce n-a cunoscut plânsul.

Ci spun că Sânger, totuși, iubiri mai cunoștea,

Căci el avea o fată, pe Lina, și-o iubea

Cu patimă. Dar Lina de fel n-a fost ca Sânger:

Frumoasă era, blândă, cu sufletul de înger.

Și n-a fost decât roabă! Căci Sânger a zidit

Un turn cu temelia din piatră de granit,

Cu porți de aur gemeni, și-n turn a pus pe Lina:

Ea n-avea nici un umblet afară din grădina

Tătâne-său, nici oameni la dânsa nu s-au dus,

Căci dusul era moarte. și crudul crai a pus

În preabătul grădinii pândaș, iară pândașul

Nici somn n-avea, nici pace, căci Sânger, pătimașul,

A prins de la o vreme pe-argat a-l bănui,

A prins apoi a-l bate, mereu a-l chinui,

Să-i spună ce om are cărări de turn aproape?

Și spun că, mai la capăt argatul, ca să scape

De-atâta bănuire, i-a spus neadevăr,

Că-n toată noaptea vine la fată Calapăr.

Și-atunci, cum a fost Sânger om negru de furtună,

Om care-și făcea lege din cea mai grea minciună,

Roși până la creștet și, negru de turbat,

A-nfipt recele paloș în palidul argat,

Sfărmându-l bucățele cu spada și toporul.

Așa! Pe rând cu toate! Să prind acum feciorul!

A zis, și-a dat poruncă, și servii dinadins

Umblau din casă-n casă, pe Calapăr l-au prins

Și l-au tăiat din spade și l-au străpuns cu suliți

Și l-au legat de coama fugarilor, pe uliți

Trăgându-i mișelește cadavrul țăndurit,

Pân oasele pe drumuri de-arbust s-au fărimit.

Căci astfel era Sânger; spun basmele de dânsul,

Că-n toată-a lui viață el n-a cunoscut plânsul!

De-atunci s-a trezit lumea în alt amar de munci.

În preabătul grădinii lui Sânger-Crai de-atunci

La pază n-a stat nimeni, dar servi au stat la pază

Prin tot cuprinsul țării, să prinză și să vază

Feciori vorbind cu fete; cum basmele ne spun

Nici nu știa ce face Crai-Sânger de nebun!

Și, cât a fost crăimea de-ntinsă și de lată

N-a mai rămas un singur fecior, măcar o fată

N-a mai rămas, căci servii, nebuni într-adevăr,

În tot feciorul țării vedeau un Calapăr

Și-n orișicare fată, de crime-aveau oglindă,

Acesta le-a fost numai tot dreptul, ca să-i prindă.

Apoi a dat Crai-Sânger porunci, de-au năruit

Întregul turn, cu zidul din piatră de grănit,

A spart chilii frumoase și-a rupt porțile gemeni,

Făcând zidirea toată pământului asemeni.

Și-n loc de turn, acolo el a durat prinsori;

A pus la lucruri grele pe fete și feciori,

Siliți au fost să lucre, muncind din greu cu anii,

Șireag întins de temniți, tot pentru ei, sărmanii!

Iar Linei, ca la fete, cari poartă într-ascuns

Amoruri criminale, tiranul crai i-a tuns

Cosițele, ca astfel mai tare să o doară,

Dând semne biata fată că nu-i mai mult fecioară

Și-așa batjocorind-o, cum n-a putut mai laș,

Tiranul a purtat-o de-a lungul prin oraș

Cu zgomote și chiot de-o lume păgânească!

Dar n-a ucis-o craiul, ci, ca să-i amărească

Mai greu sfârșitul vieții, la servi porunci a dat

S-o ducă-n silhe negre, s-o piardă-n codru lat,

Căci astfel era Sânger; mai monstru decât dânsul

N-a fost vrun om; pe lume, el n-a cunoscut plânsul.

Trei zile lungi în codru noptatic s-a luptat

Cu temere și tremur copila. I-au legat

Picioarele cu lanțuri, să nu-și strămute locul;

Zăcea pe glii, aprinsă de sete, cum e focul;

De-aprins, căci setea numai, grea sete ucidea

Pe fata lui Crai-Sânger. și biata, cum plângea

Vărsând din ochi albaștri de lacrimi mari o vale,

Veni pe gând să beie din lacrimile sale,

Și-a zis cu gemet aspru: Vai, Doamne, văd că-i scris,

Să mor cum nu mai moare alt om! Căci arse mi-s

De largi văpăi plămânii și buzele-mi albastre!

Să fiu de-acuma hrană pădurilor sihastre

Și vremurilor grele! Să n-am eu nici sălaș,

Nici preoți; numai lupii, de sângiuri pătimași,

Să-mi sfârtece cadavrul, și corbii duși de vânturi

Să-mpartă-a mele oase pe-o mie de pământuri!

Oh, Doamne! Tu ești mare, ești bun și-ndurător,

Oh, nu mă lăsa-n umbra pădurilor să mor,

De fiare sfâșiată. și plânge; precum plânge,

Pe pălmi adună lacrimi și ca-n pahar le strânge

Mai multe, tot mai multe; al ochilor potop

Se varsă nebunatic în stropi, dar nici un strop

Nu pierde cărărușa spre pălmile vecine.

Când palmele-mbinate de lacrămi au fost pline,

Copila blând se-ndoaie, din greu a suspinat,

Apoi bău din lacrimi. De-abia i-a lunecat

În piept ultimul picur, de-abia se prăvălește

Cel strop rămas pe palmă, când Lina și simțește,

Că lumea ei se-ntoarce, că genele-i s-ating:

Pe palidele-obrazuri lini picuri se preling,

Pe frunte-i cade bură; din brațe-i curg șiroaie,

Și pieptul rourează, din păr îi cade ploaie

Și hainele-i se-ngreun, tot trupul e părău,

Căci membrele sub apă topindu-se mereu

Fac trupul să tot scadă în șipot, în păraie;

Și-n două, trei clipite, copila cea bălaie

Rămase numai urmă de-un limpede izvor

Cu ape dulci, cu murmur etern șopotitor.

Un șopot lin, ce pare că spune tot de dânsul,

De Sânger-Crai, tiranul, ce n-a cunoscut plânsul.

Dar Sânger-Crai, tiranul, din ce era nebun

Mai mult înnebunise. Așa vorbesc și spun

Poveștile, că-n urmă mustrarea conștiinții

S-a prins de el; sălbatic crișca din dinți, cât dinții

Sudori storceau de sânge, dar nu-i părea lui rău

De-atâtea mari ucideri, de-ntreg trecutul său,

Ci numai pentru fată simțea mustrare dânsul,

Dar nu plângea, că-n viață el n-a știut ce-i plânsul.

Și, ca să-și amăgească mustrările din piept,

El a chemat la curte pe cel mai înțelept

Din câți știau să-ți afle pe stele soartea toată

Și-acela, prin văzduhuri trecându-și ochii roată,

Prin zece nopți de-a rândul mari taine le-a pătruns

Și-n urmă lui Crai-Sânger așa i-a dat răspuns:

O, stea văd eu pe ceruri, cu semne de repaos...

În pieptu-ți furtunatic lipsește-un larg adaos

De liniște și pace, Crai-Sânger! și din stea

Citesc acel adaos. Când nu vei mai avea

În tot cuprinsul țării nici măcar o săgeată,

Când orice fel de armă prin țara ta cea lată

Nu va mai fi nici paloș, nici spadă și topor;

Când liber va fi-n drumuri oricare călător

Și nu se va mai teme de nopți și căi înguste,

Când zece sărindare și zece sărăcuste

Plini-vei pentru Lina: scăpat vei fi atunci

De chinul tău, o parte tu pierde-vei din munci!

Atâta-i tot; fă toate, Crai-Sânger, bagă seamă

Și fă; când vei fi gata, atuncea tu mă cheamă

De nou, să cat voința puterilor de sus.

Așa i-a zis. Iar Sânger pe cugete s-a pus,

Și nu-i venea să facă, la cruci de drum sta dânsul,

Căci Sânger era craiul ce n-a știut ce-i plânsul.

Dar a făcut el totuși. Din fiece palat

Și fiece colibă a pus de-au adunat

Săgeți și lănci și suliți și spăzi înveninate

Și paloșe, topoare de-oțel, și le-au pus toate

Pe zece mii de care, la fiecare car

Părechi tot câte patru de bivoli înjugar

Și, două luni de-a rândul mergând, în depărtare

Le-au dus la mări afunde și le-au zvârlit în mare.

Apoi au prins să sune mari clopote întins

Și jalnic, prin biserici pii preoți au aprins

Făcliile de ceară din sfeșnice-aurite,

Din turn răsuna toaca, prin tinzi împodobite

Treceau în rând cădelniți cu fumul lor domol,

Iar sfânta rugăciune curgea de la pristol:

Erau pentru copila lui Sânger sărindare.

A dat apoi drum liber drumașilor, cărare

La toți din tot cuprinsul hotarelor a dat

Și-n urmă pe cetețul de stele l-a chemat.

Acela, dac-aude, că simte încă grele

Mustrări în suflet Sânger, de nou privi la stele,

Și, plin de murmur aspru, clătind mereu din cap,

A zis: Stăpâne! Iartă, dar nu pot să te scap

De chinul tău sălbatic, pe câtă vreme-n țară

Mai este încă-un paloș! Când servii tăi legară

Pe Lina și-o duser-în codru, au pierdut

Un paloș ei pe cale. Ci nu-mi e cunoscut,

În ce loc e; dar pleacă, stăpâne, însuți pleacă

Și caută-acela paloș și dă porunci să-l facă

Bucăți, a lui cenușă s-o volbure pe vânt,

Așa să-ți piară chinul, cum piere pe pământ

Cenușa-nvolburată! La paloș dar! printr-însul

Un leac vei afla, doamne, și-acela leac e: plânsul!

În zori de zi Crai-Sânger spre crânguri a plecat

Să caute paloș. Chinul atât a măcinat

Puterile-i cât sarbed d-abia-și trăgăna traiul,

Așa de mult slăbise în scurtă vreme craiul.

Din zori de zi, pe drumul îngust a mers mereu,

Prin silhe mari, cu ochii bătând suișul greu

Al codrilor sălbatici, pe căi și sub căruntul

Desimilor un paloș căutând cu de-amănuntul.

Și, cum pășea cu silă, el tot părea scăldat,

Și-n alb de ochi un purpur de sânge-i s-a lăsat

Și-un purpur de stropi roșii s-a pus pe-a sale gingini,

Iar fața lui primise color ca de funingini:

Un monstru părea, fiară, un tip întunecos,

Cum nu-i pe lumea noastră nimica mai hâdos!

Mergând așa, pe vremea când soarele se-ngână

Cu noaptea, a dat Sânger cu ochii de-o fântână

Și, căci i-au ars plămânii de sete, a băut

Din apele curate, ci Doamne! n-a știut,

Că bea schimbate lacrimi a Linei și bea sânge

Din fată-sa, și iată! El bea și-ncepe-a plânge!

El, crudul și tiranul, ce-atâtea vieți a stâns

Și-a fost născut pe lume să nu cunoască plâns

Și milă, el acuma în ochii săi simțește

Potop întreg, sub plângeri gândeai că se topește;

Atât era de gemet înfrânt și abătut,

Că orice om atuncea, de cumva-ar fi văzut

Pe crai, putea să joare, că nu-i acela dânsul

Nu el e Sânger, craiul ce n-a cunoscut plânsul!

Aprilie 1886