Odată îmi trimise un medic renumit

Pe fiu-său la școală pe două luni, cu dorul

Să fac din el gramatic și retor, căci feciorul

Isteț era la vorbă și gând, un îndrăcit,

Da-n lună cu piciorul.

În școală eu, firește, voind să-l introduc

În taină de gramatici, încep cu poezia;

Iau versul Iliadei: Să-mi cânți, muză mânia,

Căci ea pe mulți trimite la iad, apoi apuc

Să-i spun ce-i prozodia.

Deseară, când băiatul se duce la părinți,

El spune ce-i prin școală și prinde să recite:

Să-mi cânți, muză mânia, căci ea pe mulți trimite

La iad; vestitul doctor a prins să criște-n dinți

Ca cei scoși din sărite.

Atâta i-a fost școala baiatului; de-atunci

El n-a venit la mine, căci tată-său pesemne

Ținea c-aceste versuri sunt oarecum nedemne

De-un doctor; dar în fine dai versuri unor prunci

Ca versul să-i îndemne.

Trecură zile multe, și-odată mă-ntâlnesc

Cu doctorul pe stradă; fățiș venind spre mine,

El râde, mă salută, poftindu-mi bani și bine,

Eu resalut, și dânsul cu glasul prietenesc

Mi-a zis șoptind în fine:

Mulțam de ostăneală! Tu vrei să-nveți pe fiu

În ce mod se trimite la iad? Să plătesc taxă

La școală? Dar acasă nu pot să-i dau eu praxă?

Pe mulți trimit, amice, la iad! Deși nu știu

Nici boabă de sintaxă!