Iedera care se-ntinde

Pe pământ, rămâne slabă,

Toți o sfarmă cu piciorul,

Și ea veștejește în grabă,

Dar, când iedera se-nalță,

Tot mai sus și mai umbroasă,

Cine-o vede, o iubește,

Lăudând-o, că-i frumoasă.

Astfel omul, când rămâne

Numai pe pământ cu gândul,

Toți îl ocolesc, cu mâna

De departe arătându-l.

Dar când omul își înalță

Gândul către Cer mereu,

Îl iubește toată lumea

Și-i ajută Dumnezeu!