Acesta-i un cântec de bard ostenit,

De bard din pământul uitării.

Strămoșii-mi acolo pe stâlpi de granit

Cu albe portaluri un templu-au clădit

De marmură-n marginea mării.

Să-l aibă nepoții prin veacuri de-acum

Spre-a lor și spre-a noastră mărire!

Dar mută veni nepăsarea pe-un drum,

Iar pe-altul stârni-necătoru-i samum

Atotucigașa hulire.

Azi templu-i ruină; prin curțile lui

Culcușuri își caută cerbii,

Prin mândrele ganguri scot viezurii pui,

Se joacă pe lespezi de-altare-ale lui

Șopârle tăcute-ale ierbii.

Cu galbene oase-ale moșilor mei

S-amestecă-n praful cărării

Strivite statui ale marilor zei.

Azi râdeți, și vai, cum veți plânge, o, mișei,

Cu hohot la ziua-nfruntării!

Dar noaptea din frântele marmuri răsar

Luciri ca de fulger, și șoapte:

Stau jalnicii zei la ruine, și par

Cuprinși de mânie și galbeni de-amar

Și zboară cu vaiuri prin noapte.

Și iese-al lor bard și s-așează plângând

Pe-o piatră sub zidul de-afară,

Și cântă și plânge, ghitara bătând,

Iar alba lui barbă ca râul curgând

Se-mprăștie peste ghitară.

Prin lanuri obsiga și sterpul odos

Și-n pieptul lor inimi nebune!

Batjocura-i astăzi al nostru prinos.

Ei uită, voind, cu ce trudă i-am scos

Din jalnica morții genune!

Ascultă proroci ai minciunii, și plini

De-al lor o nebună-nvrăjbire,

Le-alunecă gândul spre zeii străini,

Fac neamului nostru cunună de spini:

Spre-a lor și spre-a noastră mărire!

Eu nu mă voi plânge nepoților tăi,

Pământule sfinte-al uitării!

Desfă-te tu singur și-nghite pe răi,

Căci iată-i pe toate gătitele căi

Răsar conjurații pierzării!