Voi o vedeți fugind prin sat,

Cu zdrențele șiroi,

Desculță-n ger, cu ochii supți

De cine râdeți voi?

Și după dânsa curioși,

De ce fugiți în roi?

Ce fel de rău v-a făcut ea

De-i faceți rău? Scuipând

În urma ei, o huiduiți

Când iese-n drum, și când

Vă vine-n prag flămândă, voi

O bateți înjurând.

Îi știți povestea ei? De-o știți,

Ce mult vă cred mișei.

Dar nu! Atunci ați fi miloși,

Cu dânsa, dragii mei,

Veniți dar, vreau azi să vă spun

Povestea vieții ei.

Pe deal, în revărsat de zori,

Un bucium repetat

Da sunet, și lătrau zăvozi;

Bărbat lângă bărbat

Ieșea din văi, suia pe culmi

Cu groful la vânat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg

Cu sila-n codru dus,

Pe placul unui domn nebun!

Și sus și tot mai sus

Treceau, purtând în ochi grăbiți

Un cerb pe goană pus.

Și șir de șir gonaci stăteau

În umbră de copaci,

Și contele pe-un tânăr cal

Da frâu ca dus de draci,

Dar iată! Calul sub picior

A prins p-un biet gonaci!

Arama potcovită,-n piept

Un larg mormânt făcu,

Au stat iobagii marmor toți,

Dar Arpad groful nu:

Zburând pe cal privea-napoi

Cu râsete, huhu!

Luptându-se cu moartea, el

În pat se zvârcolea,

Și biata mă-sa! Vezi-o azi

Cum plânge-n hohot ea?

Același plâns, pe care-atunci

Sărmana îl plângea.

Sărmana! și vă bateți joc

De traiul ei d-acum;

Dar mama voastră n-ar putea

S-ajungă oarecum

Nebună? V-ar plăcea s-o știți

De râs obștesc pe drum?

Oh, leacul! unde-i? Din pământ,

Din foc ea l-ar fi scos!

Erau săraci. Bărbatul ei,

De mult bolnăvicios,

Zăcea și el, puteai de slab

Să-i numeri os de os.

Pe laiț fecior, părinte-n pat,

Pe răni al cârpei nod,

Și-n vatră focul stâns de mult

Și nu-i porumb în pod:

Trei zile, iar a patra zi

Doi morți sub un prohod!

Iar azi când se trezește-n ea

Nelimpedele gând

Al morții lor, ce râs aflați

În plânsul ei? Urlând

Morțește, biata, iat-o iar,

De zid cu fruntea dând

Și vezi cum face gesturi ea,

Așa precum în joc,

Dezmierzi copii? Cum râde ea,

Ca omul în noroc?

Apoi răsare blăstămând:

Și-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!

În ușa tinzii-n prag,

O dezmierda ea nopți întregi

Ca un odor pribeag,

Ea singură i-a mai rămas

Din tot ce-avuse drag.

Privindu-și fata, îi părea

Și traiul mai domol.

Frumoasă, ca un sfânt potir

P-al schitului pristol,

Și harnică, din ceas în ceas

Umplând al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei

S-abate un argat:

Vrea domnul o cămașă-n flori

Cu portul de la sat

Tu, Sando, coși cea mai isteț,

Să mergi dar la palat!

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea

De parimi păgânești.

De ce-ncui ușa? Ce vrei tu?

Turbatule ce ești!

Și capul ea și l-a zdrobit

De drugii din ferești.