Tot mai ceri puțin-rămasei

Inimi să mai simtă mult?

Nucule din dosul casei,

Tot al meu și-aici și-airea:

Ziua-n vânt îți văd doinirea,

Noaptea ți-o ascult.

Umbra ta-nvălia rotundă

Masa cea de nu-știu-când,

Și-amândoi pe banca scundă,

Eu robind suflarea-n gură,

Și, eu acu-n cusătură,

Mama-mea cântând.

Jale tu, din legănată

Doină, ce de-amar omori!

Dar tu știi că niciodată

Nu cântam, urmându-i cântul,

Numai, nuce tu, și vântul

O-nsoțiai aori.

Și-urmărind fugara-mi minte,

Mă-nvățai, prieten bun,

Cum s-adun în gând cuvinte,

Și-mi cântai spre-a-mi da cărare,

Și vedeam că ies cîntare

Vorbele ce-adun.

Ca și-atunci, mai coase mama,

Coase și suspină rar,

Dar când da-ndărăt marama

Desvălindu-și câmpul frunții,

Părul ei e alb ca munții

Ernii lui Ghenar.

A murit pe luncă macul,

A murit și-i mult de-atunci.

Răsvrătit se miră acul

Mâni trudite-acum că vede —

El e tot copil, și crede

Că-i tot vară-n lunci.

Plânge-acum cântând sub tine,

Nucule, pe cel ce-i dus —

Nu mai vine-o nu mai vine!

Și-și îngroapă-n palme fața:

Cât de tristă-i sting ei viața,

Neguri din Apus...