Acum te cutremuri! Cunoști

Că drumul ți-e-n marginea gropii.

Degeaba te-azvârli și te-apropii

Cu vuiet și tropot de oști.

În frunte, pe calul tău murg,

Pornit-ai urgia pieririi,

Strivit-ai în șanț grenadirii

Dar iată, că ranele-ți curg,

Se sperie murgul de puști,

Și-ți scapă din scară piciorul,

Turbat e-mprejuru-ți omorul,

Cu dinții tu gura ți-o muști.

Se-ncurcă taberele-n drum

Și-ți fug călăreții de-a valma,

Ridică-ți, puternice, palma

Și-oprește-ți tabiile-acum!

Cuvântul ce-odată fu zid

Când vrut-au nizamii să fugă,

Azi lor li se pare că-i rugă

S-alerge mai iute spre Vid.

Ai aripi, grăbitule vânt,

Tu șoimule,-a cerului cale!

Fă locuri oștirilor tale,

Să intre mai iute-n pământ.

Și-n sine-ți tu zis-ai: E rău!

Ca norii ce-ntunecă luna,

Curgeam de pe dealuri întruna

Noi, răii poporului tău.

De-a lungul întinsei câmpii

Aleargă sălbatica spaimă

Și, plină de geamăt, îngaimă

Și rugi și blesteme pustii

Gaziule-Osmane, ești prins!

Și toate cetățile tale

Vor sta-ntunecate de jale,

Că soarele lumii li-e stins.

Dar astfel e soarta, eroi!

Căci soarele care se stinse

La voi, o războinici, s-aprinse

Mai vrednic de viață, la noi!