Mare pentru noi e ziua, când tu, Mircea, la Rovine

Ai strivit păgânătatea ce s-a prins de piept cu tine,

Peste Dunăre-azvârlind-o, iar pe morții ei în iad!

Mari au fost și-acele zile, când tu, vecinice ștefane,

Ai înfrânt în multe locuri groaznicele-oștiri dușmane

Și-ai văzut pierind turcimea ca și frunzele ce cad.

Ah, dar voi vedea cum vine vântu-n unde, vine-ntruna

Tot mai tare, iar în urmă cum se va stârni furtuna,

Și porni-se-va potopul cel atoate-necător!

Cine să ne fie scutul într-o vreme-așa de-amară,

Cui să cerem ajutorul pentru neam și pentru țară,

Și al cui vei fi prin veacuri, românescule popor?

Și-a venit în urma noastră și furtună-ntărâtată

Și potopul larg! Iar mila Celui vecinic câteodată

Chiar de ne-nălța pe-o clipă câte-un domn viteaz pe tron,

Noi eram ca rândunica în brumar, o prad-a morții!

În zadar gemu prin aer, ca să schimbe pasul sorții,

Spada lui Mihai Viteazul și-a cumplitului Ion.

Dar virtuțile străbune nu s-au stins în voi cu totul

Oceanul ne cuprinse, însă l-am trecut cu-notul,

Cerul ne căzuse-n creștet, însă n-am murit sub el!

Ni s-a luminat văzduhul tot mai mult, și-n urmă soare

Răsări din albe neguri, și-ntr-o zi răzbunătoare

Prin ruini găsirăm mândră o coroană de oțel.