Ce blizguie zăpada pe câmpi! Întregul cer

Azi poartă iar cămașă cu tivituri de fier,

E tot o pânză albă prin tot întinsul zării,

Cu dungi de neguri, negre ca dorul răzbunării;

Din osturi bate crivăț, și plaiul alb al țării

Greu scapără de ger.

În pas grăbit, Amurgul adună-n braț de vrajă

Mari umbre cari s-alături și țin cu noaptea strajă

Pământului; azi umbre așa de multe sânt!

E tot un iad din ceruri jos până pe pământ,

Înghețul pe sub streșini dă sloi, pe câmp dă vânt

Și flori pune pe glajă.

E iarnă, cum e dânsa mai aspră-n firea ei,

Iar negrul întunerec purtat de norii grei

Stă mort, precum pe leșuri stă-n basme un bălaur

A cărui limbi de gingini se bat mugind, ca taur

În lanț, și cruntul muget e viscolul din faur,

E moartea, dragii mei.

Oh, vai de cei ce noaptea stau străji, lăsând să cearnă

Pe ei văzduhul negru un larg troian de iarnă

Cu ger, până ce semne de viață nu mai dau!

Dar vai de oameni mizeri, cari rupți de foame stau

Și zac pe fața casei în frig, când bieții n-au

Nici țol măcar s-aștearnă!

Și vezi nămeții colo, la margine de sat?

Ce slab e coperișul și câte de-ngropat

Sub iarnă, ca un suflet sub patimile vieții;

Hârtii în loc de geamuri și fără mal pereții,

Bordei urnit cu totul sub vârsta bătrâneții,

Scârbos ca un păcat

Pe prag acolo moartea sta zi de zi la pândă,

La uși acolo grija stă goală și flămândă,

Prin astfel de bordeie curg lacrimile crunt!

Sunt doi: un fiu și-o mamă; ea slabă, el mărunt

Sunt doi acei ce sufer al iernilor înfrunt

Și-a morții lor osândă.

Ce trist e prin odaie! Când domnii vin și ieu

Tot, tot ce ai, sunt dânșii cari pun pe om la greu,

Când dânșii nu-ți dau chinuri, tu singur doară dai-ți

În fundul casei doarme, din vremuri vechi, un laiț

Bătrân și rupt, pe vatră dă licur un opaiț

Din ultimul oleu.

Și masă nu-i, căci masă au numai când e soare;

Prânzesc pe cornul vetrii, ci-n zi de sărbătoare

Când au și pot ca alții să ție zile mari,

Atunci iau ușa tinzii și-o pun pe patru pari

De fag, cari stau în fața odăii lor și cari

Țin masa pe picioare.

Trei scânduri, cari au capăt pe vatră așezat

Și merg până pe laiț, fac slujba unui pat

Mai gol și mai nemernic ca tot ce-i prin odaie;

Și ghem făcut, pe dungă de scândură ce-l taie,

Trist zgribură, sub coaste-i având câteva paie,

Copilul înghețat.

De calzi genunchi aproape lipiți stau obrăjorii;

Ca paiele mai palid, mai rar având fiorii,

Pe-ncet el ațipește și-adoarme tremurând;

Oh, mă-sa nu-i dă pâine și-l culcă tot flămând!

E mult de când e dusă, ea nu vine curând

Și vai, departe-s zorii!

S-a dus de mult! Sărmana, din fapt de-amurg s-a dus,

Aleargă cât e satul spre vale și spre sus;

Ea cere lucru, cere și roagă să muncească,

Nu-i trebuie pomană și nu vrea să cerșească,

Nu! Când te-ai pus să cauți vreo milă omenească

Ești bun sub piatră pus!

Și nimeni nu-i dă lucru, flămândă ea rămâne;

Dar cum să-ntoarne biata la fiu fără de pâine?

Grozav trebe că-i simțul din piept de mamă, când

Se târâie copilul de slab și de flămând,

Și n-ai ce-i da! Nu cugeți c-atunci tu ești în rând

Cu cel din urmă câine?

Ea trece pragul, tristă ca om fără noroc,

Așează două sfărmuri de pâine launloc,

La pat apoi grăbește și caută trist în fața

Copilului; el doarme, dar rece-i tot ca gheața

Și parcă-n pieptu-i lânced de mult s-a stins viața

E pal ca fiert la foc.

Sub cap având o mână, și rupt un ochi de glugă

Pe glezne, mititelul, cu șopot el îndrugă

Prin somn un șir de vorbe lipsite de-nțeles;

Din ochii pali ai mamei ca bobul picuri ies,

Se scurg p-obrazul care se mișcă-ncet și des

Sub vii suflări de rugă.

Zdrobită de necazuri stă multă vreme-n plâns;

Așa-i de frig în casă ș-opaițul s-a stâns.

Ea vrea s-ațâțe măcar trei zări, vrea foc să vadă

Un foc din trei surcele culese de pe stradă,

Dar ele-s tari ca fierul și-s pline de zăpadă

Și tari precum le-a strâns!

Și-n vreme ce stă beată de lunga ei suflare,

Deștept copilul geme și oblu-n sus tresare

Cu țipăt, având ochii mai sarbezi ca de mort,

Se zbate, ca pe țărmur un pește, parcă-l port

Furtuni, din poala hainei nebun destramă tort

Și țipă tot mai tare.

În urmă se răstoarnă pe pat, fără de vrere;

Mai mult, mai mult răsuflu-i scărește din putere,

Stă mort întreg; și ochii pe pod i-a țintuit

Un doctor! Biata mamă de tremur a-nnegrit;

Să plece? Dar desculță prin ger: E de pierit!

Ori el, ori dânsa piere!...

Piciorul ei de sânge pe drumul grunzuros

Și viscolul izbește cu șuier viforos

În față-i fulgi; cu pieptul mai gol de jumătate,

E crunt de frig obrazul și pulpile-s crăpate,

Ea tremura ca frunza, căci frigul o străbate

Prin carne până-n os.

În turn ciocanul geme de zece ori în clopot;

S-a stins de mult pe stradă chiar cel mai palid șopot

Al buzelor, căci nimeni nu stă pe-aceste vremi

În vânt și ger, când trupul ți-l scuturi și ți-l gemi

Tot pas de pas, când însuți de tine tu te temi

Ca fiarele de tropot.

Nici flăcări, nici potopul, nici mii de limbi infame

Nu pot să pună stavili pornirii unei mame

Când vrea să moarâ-n locul copilului! Sunt legi,

Sunt lanțuri, sunt pumnale ca-n sângiuri să o-nchegi,

Dar dragostea-i din suflet nici cei mai lupavi regi

Nu pot să i-o destrame!

Oh, nu-i! Atunci o mână de om cu suflet crunt

Se-ncleaștă nod puternic în părul ei cărunt

Și voci de mari sudalme străbat mai greu ca gerul

În pieptul ei; ea țipă, iar el, lovindu-și fierul

De pulpi, o îmbrâncește, căci aspru e străjerul

Și greu al său înfrunt.

Nici flăcări, nici potopul, nici mii de limbi infame

Nu pot să pună stavili pornirii unei mame

Când apără cu viața pe fiu: Nici lumi întregi,

Cu monștrii toți, nici arma cu sângele, nici regi,

Cu lanț din tălpi la creștet, prin fier și aspre legi

Nu pot să i-o destrame.

Nebun s-aruncă dânsa din tot al ei avânt,

Dar lunecă și cade de-a pluta pe pământ.

Au! cum nu cad pe tine, sălbatico, păreții!

Tu mergi să furi; ești prinsă! În numele dreptății

Te cer să vii, femeie, la casa judecății!

Mă vezi tu cine sunt!

Să fur! șoptește dânsa zdrobită de rușine,

Dar astfel umblă furii? Privește-mă mai bine

Și vezi că nu-mi dă gândul prin minte ca să fur!

Și-n laturi ea s-aruncă gemând, dar brațul dur

Al legii nu-i dă liber, și el cu larg înjur

O târâie cu sine.

De ghimpii gheții crunte picioarele-n alerg

Se sfâșie, se taie mai tare și se șterg

De nu rămâne carnea pe os. Ei merg de-a valma,

El blastămă, ea plânge Înceată cu sudalma!

Zdrobește-mă cu pumnii și-ncruntă-mă cu palma,

Dar lasă-mă să merg!

Dar legea nu cunoaște pe nimeni; e poruncă,

Pe fur în timpul nopții în temniți îl aruncă,

La chin. Sărmana mamă se zvârcole-n plânsori;

La casa judecății ogrăzile-s prinsori:

Sunt largi ogrăzi; în ele stă mama până-n zori,

În gol, ca pe o luncă.

Și-n ger, cât a fost noaptea, ea fuge prin ogradă,

Nebună fuge, zbiară ș-aleargă prin zăpadă,

Cu ochii roși și umezi, cu pieptul aburit

Și plin de bruma cruntă, ca ielele din mit,

Un gând numai o ține, un gând neisprăvit:

Pe fiu să și-l mai vadă.

Și când în zorii zilei veniră logofeți

Ai legii, să-i deschidă, ca dorul ei drumeț,

Așa pășea de grabnic și iute biata roabă

Ce slab e coperișul, ce șubredă cocioabă,

Sub pumni o poți ascunde de mică și de slabă,

De-ascunsă sub nămeți!

Hârtie nu-i pe geamuri, căci a suflat-o vântul;

În casă urlă crivăț pustiu, cum urlă cântul

Sărmanei mame; tristă se pleacă ea spre pat.

E sloi copilul, pielea pe-obrazu-i a crăpat,

Tot trupul lui e vânăt, și supt și de-nghețat

E rece ca pământul.

Oh, cât e de sălbatic al iernilor înfrunt!

Cum smulge mama plete din părul ei cărunt

Și blastămă. Vai, Doamne, ferește-o de osândă!

Pe prag acolo moartea stă zi de zi la pândă,

La uși acolo grija stă goală și flămândă,

Prin astfel de bordeie curg lacrimile crunt!