În zori, când doamna Lia din somnu-i se trezește,

Un plâns în ochi și-un tremur în suflet ea simțește

Și lumea ei să-nvârte, ea cade jos plângând:

În mintea ei murise chiar cel din urmă gând

Al veștedei speranțe, nimic ea nu mai crede,

Pe fată n-o mai are, și-n veci nu o mai vede.

Îndată ea-și îmbracă vestmântul ei cernit,

Deschide ușa, trece pe prag întraurit

Și iese pe pridvorul cel larg, cu stâlpi de aur

Ciopliți în patru fețe de cel mai meșter faur,

Scoboar-apoi pe trepte, pe nouă trepte lungi

Cari au parcană lată de-argint cioplit în dungi.

Acolo-i stă cu bobii bătrâna vrăjitoare;

Ea murmură cuvinte și caută-n sus la soare,

Desface din năframă boscoanele pe rând

Și numără-n șoptire pe degete, zicând:

E Tulnic stan de piatră și doarme-n des de bărcuri,

Căci n-a ținut cuvântul și sfântul sfintei Miercuri,

Iar fata fata fuge pe câmpi din Răsărit;

Trei luni, și-atunci blăstemul lui Tulnic e-mplinit,

Trei luni va fi el piatră, dar luna cea de-a patra

Va face om cu suflet, căci glas va primi piatra.

Atunci vedea-vei soare, ce nou va răsări,

Atunci a ta copilă din neguri va veni

Și iar vor merge toate pe calea lor cea dreaptă

Așteaptă, doamnă Lie, trei luni numai așteaptă...

Trei luni! Ziua de mâine luni se-ntorc cu ea,

Așteaptă, doamno Lie, căci mâine vei vede!