De când e lumea lume și rostul vorbei rost,

Domn bun, cum a fost Stâlpeș, nici nu-i și nici n-a fost

Și, de-ar trăi pământul oricât să mai trăiască,

Alt domn așa ca dânsul nu cred să se mai nască.

Era-mpărat puternic și mare nume-avea,

O țară, cât o lume, toiagu-i stăpânea,

Și oști avea din plinul, și-a gurii sale graiuri,

Treceau poruncitoare pe zece mii de plaiuri,

Căci mejdele lui Stâlpeș băteau hotar rotund:

Din granița lui Codru, ce-n preabătul afund

Al Ostului domnește mulțimi ascultătoare,

Trec mejdele trei sute de câmpi și văi vioare

Spre munți până-n movile, pe cari le-au ridicat

Bătrânii lui Crai-Verde și Vultur Împărat,

De-aici apoi țin ață pe-a muntelui cunună

Și dau hotar lui ținteș și craiului Fortună,

Și trec pe la Crai-Sânger, se pierd apoi mai sus

La Trăsnet împăratul, în margine de-apus.

Așa era! și lumea de-a lungul și de-a latul

Mirat-a fost de vestea lui Stâlpeș Împăratul,

Căci el nu numai taberi a-nvins de multe dăți,

Dar plin era de-avere și plin de bunătăți

Și-avea comori ascunse și turme mari o mie

Și nouăzeci și nouă de cai în herghelie,

Pe câmpuri păcurarii purtau în grija lor

Trei stâni de oi lânoase și toate cu ampror!

Dar salba cea mai scumpă și-odorul din comoara

Lui Stâlpeș era înger, tip blond, era Lioara,

Căci Stâlpeș avea doamnă pe Lia și avea

O fată, numai una, iar fata se numea

Lioară, după gândul frumoasei doamne Lia,

Cum tot dorea să poarte un nume ea cu fiia.

De-a fost împărăteasă femeie-ntre femei

Și-a fost fără păreche pe vremurile ei

De blândă și frumoasă și-n vorbă ca vioara,

De trei: ori, ba de șese, de zece ori Lioara

Cu multa ei frumsețe pe mamă-sa-ntrecea!

Avea doi ochi albaștri, ca ceriul, și avea

Obraz rotund și rumen, și plete-avea bălaie

Pe umeri doi lucerferi de-o nobilă văpaie

Păreau că-i joacă tainic și-n jocul lor domol

Aruncă văl de aur pe-al umerilor gol,

Și sânul ei, ca marmor cioplit de zei, pe care

Zări sfinte se răsfață din luna ce răsare!

Oh! las că fost-au fete destule de-mpărați,

A căror ochi umplură toți ochii de nesaț,

Și doar al mai vederii, pe-atunci ca ș-altădată

Mai fost-au doară fete, dar n-a fost încă fată

Frumoasă, ca Lioara, și nobilă, cât ea

Un înger din icoana bisericii părea.

Ș-atât avea copila mișcări de fermecate,

Cât soarele că-i soare și-i trup fără păcate,

Mirat stetea cu totul pe cerul său cel sfânt

Și nu-i venea cu modru să-și afle crezământ

Privirilor, sta-n cumpeni de poate să se nască

Din om așa făptură pe-o lume pământească!