Dar vestea despre fata lui Stâlpeș a trecut

Din țări în țări; departe prin lumi a străbătut

Și-ajunse preste râuri și late mări albastre

La cele mai de margini și cele mai sihastre

Pământuri, unde luna și soarele se par

De gheață, căci o dată pe an numai răsar.

Acolo, pe hotarul apusurilor pale,

Prin locuri, unde-i vântul fricos a face cale

Și iarba primăverii fricoas-a răsări,

Trăia un stol sălbatic de zmei, ce rătăci,

Din alte lumi mai negre ca lumea care este,

Și zmeii toți de-a rândul au prins de fată veste.

Și-atunci, ca niciodată, pământul dinadins

Gemu de groază multă și greu fior cuprins,

Căci zmeii duși de patimi din peșteri alergară

Spre munți, de vuiet aspru toți codrii se mișcară

Și glasul lor de dealuri așa greu s-a izbit,

Cât munții din adâncuri ca frunza s-au clătit.

Zbierat-au ei sălbatici, cât negurile zării,

S-au strâns un punct de spaimă, iar râurile țării

Din curgeri întorcându-și întreagă matca lor,

Năval-au dat s-alerge spre munți către izvor.

De ce să stau pe gânduri, cu lunile și anul?

Voi pune pantă nouă, voi trage buzduganul,

În fier, și voi adauge venin de șerpi uciși

Și-oțel de-un lat de mână pe-al spadelor tăiș,

Să pot tăia cu ele cum vreau de-ndemânatic,

Un cal, apoi voi prinde pe cel mai furtunatic,

Și voi zbura ca vântul, ca gândul de turbat,

Și voi răpi pe fata lui Stâlpeș împărat!

Trei zile numai! Vreme destulă-i doară asta!

Trei zile, și-n palaturi aduce-mi-voi nevasta...

Așa strigau, și-n clipă tot zmeul se grăbea

Mai mult oțel să pună pe paloș ce lucea,

Și caută cai, cu-aripi de spaimă și-ntunerec;

Și-otrăvuri pun pe spate și-n pante se înferec.

Dar zmeul cel mai mare, al căruia palat

Pe șeptezeci și șepte de munți era durat,

De-abia primi cuvântul de fata-mpărătească,

Când el a fost de-a una gătit ca să pornească

Din alte lumi în lumea cu sori pe cerul sfânt,

Cu zâne prin văzduhuri și fete pe pământ

Gătit, ca totdeauna mai mult fiind el gata,

S-alerge, din palaturi să fure dânsul fata.

Atunci, ca niciodată, un cal din stavă prinse;

Grei nori a pus pe umeri, lat paloș el încinse

Și greu, care la cumpeni de nouăzeci de măji;

Pe doi bălauri negri i-a pus apoi de străji

Palatului, cu vuiet clătindu-și ale sale

Mari capete de spaimă, a zis: Mi-oi face cale

Pe vânturi și furtune și volbure, ca vânt

Voi trece țări o mie și-o lume de pământ,

Izbi-mă-voi ca fulger, ca trăsnetul de vară,

Și voi răpi lui Stâlpeș frumsețile din țară!

Am paloș și-al meu paloș de trei ori e-nădit

Cu tot oțelul, care trei munți l-au tăinuit

În sânul lor, am calul cu strana din Ostroave

Și-i cal ce nu cunoaște nici frâie nici potcoave,

Ci vânt numai și zare deschisă de-alergat!

Așteaptă dar, așteaptă, tu Stâlpeș împărat,

Să vezi a mea putere, să simți tu din tot greul

Mânia mea... Sălbatic așa vorbit-a zmeul;

Și-abia muri cuvântul pe buza lui de fier,

Când aripi el întinse de-a una și, sub cer

Albit de faptul zilei, s-a pus în alergare.

Creștea mereu mai negru, mereu creștea mai tare

Și tot mai mult: de patimi și negru dor învins,

El dat era cărării ca fulger dinadins.

O sută de pământuri cu nouă mii de sate

Și munți și văi și silhe și plaiuri, aburate

De plângerile nopții, și râuri a trecut

Grozavul zmeu, pe aripi de ceață, s-a pierdut

În zări; turbat să clătin-a cerului rotunduri,

Greu zările se mișcă, și sarbedele-afunduri

Cu ceață pe-a lui urmă și neguri să-nvălesc.

Iar când trei mii de mile cu zboru-i se-mplinesc,

El stă pe loc, se trage sub neguri și s-ascunde

Sub norul greu, cu ochii departe-n zări pătrunde

Și țintă ține ochii la Stâlpeș Împărat,

Pândește pe Lioara, s-o vadă prin palat

Și, când va fi copila mai veselă, dodată

S-o fure și s-alerge prin zarea depărtată.