Iar mîndra Eos, cea de-alboare plină,

Lăsînd pe soțul ei Titon în pat,

Ducea și-n cer și pe pămînt lumină.

Dar zeii ceialalți ședeau la sfat,

Și-n mijloc tatăl Zevs, cui i se-nchină

Pămîntu-ntreg și cerul luminat.

Și-Atene-n mijloc le vorbea de-Ulise,

Că-l ține nimfa prins, și deci le zise:

„Părinte Zevs, și voi ce-n vecinicie

Trăiți în cer! De-acum așa m-aștept,

Că nici un rege-n lume să nu fie

Nici bun și blînd, nici scut al celui drept,

Ci nesfîrșit să spumege-n mînie

Și-o inimă de lup să aibă-n piept!

Căci nici: un neam nu-și mai aduce-aminte

De cel ce l-a iubit ca un părinte!

El zace-ntr-un ostrov, în larga casă

A nimfei care-l vrea bărbat acum,

Și-oricît de mult de țara lui îi pasă,

Nu poate-acum porni, căci n-are cum,

Căci nici Calipso, volnica, nu-l lasă,

Și n-are soți și-o nav-a sa de drum,

Să-l ducă-n larg pe-ntinsul spate-al mării.

Și-acum și prinții vreau să dea pierzării

Pe singuru-i copil, de cînd plecat-a

La Pilos și la Sparta, unde-i dus

Crezînd s-adune vești ce-i face tata!”

Iar Zevs, acel ce-adună nori pe sus,

Răspunse-așa la cîte spuse fata:

„Copila mea! Mă mir ce vorbe-ai spus!

Dar n-ai ursit chiar tu pe-Ulise, spune,

S-ajungă-n țara lui și să-și răzbune?

Căci ai puteri, ca toți nemuritorii,

Să-l porți pe Telemac sub scutul tău.

Condu-ți-l deci, și fă ca pețitorii

Să nu-mplinească gîndul lor cel rău!”

Zicînd, se-ntoarse-acel ce-adună norii

Spre Herme-al său copil și sol al său:

„Să-mi pleci la cea cu galbene cosițe,

Și spune-așa sălbatecei zeițe:

Să-l lase pe-Odiseu curînd să plece,

Precum ieși din sfatul nostru sfînt,

Dar singur el, deci fără de-a-l petrece

Nici zeu din cer, nici om de pe pămînt.

Pe-o largă plută peste-adînc va trece

Și-a optsprăzecea zi, gonit de vînt,

Sosi-va la feaci, sfîrșit de trude,

La cei ce sînt prin tați cu zeii rude.

Ei, ca pe-un zeu cinstimdu-l, îl vor duce

În țara lui, pe-o-nav-a lor, umplut

De straie-n dar, de-aramă ce străluce

Și de-aur scump, cît nici n-ar fi putut

Chiar însuși el din Ilion aduce,

Oricît de mult noroc ar fi avut.

Că-i scris să-și vadă pragul locuinții,

Pe-ai săi și-averea ce i-au strîns părinții!”

A zis, iar Hermes i-a-mplinit cuvîntul.

Opinci de aur deci sub tălpi a pus,

Căci ele-l duc pe mare-ori pe pămîntul

Cel fără de hotar, în zbor pe sus,

In boarea cea de-amurg ce-o bate vîntul.

Vrăjitul băț al său și l-a adus,

Cu cel ce ochii-oricui ar vrea-i vrăjește,

Dar și din somn pe-oricine vrea-l trezește.

Cu el în mîni se duse vestitorul

Și-n dreptul Pieriei ajungînd,

Căzu din cer pe mare călătorul,

Pe luciul sterpei mări acum zburînd.

Cum șoimul deci cutreieră cu zborul

Întinse golfuri, pești în zbor cătînd,

Și-și udă-n valuri aripile sale,

Așa zbura și el pe-ntinsa cale.

Iar cînd apoi sosind la-ndepărtatul

Ostrov, ieși din luciu-ncălecat,

Pornind pe jos la trainic ridicatul

Palat al nimfei, și-o găsi-n palat.

Umplea de zare-un mare foc palatul,

Arzînd pe vatră cimbru și uscat

Ienupăr frîngăcios; și dulce focul

Umplea-mprejur de-un bun miros tot locul,

Iar ea cînta, purtînd cu-ndemînare

Suveică de-aur și țesea covor.

Umbrea-mprejurul casei codru mare

De-arini și brazi și plopi, și-n crîngul lor

Culcuș aveau iuți paseri de pe mare,

Cu largi aripi, amestecat popor

De șoimi și-ulii și corbi ce-n largul zării

Cu lacomi ochi pîndesc întinsul mării.

Bogată-n struguri viță umbritoare

Frumos învestmînta palatul ei,

Iar limpezi ca de-argint curgeau izvoare,

Cotind în patru părți pe cîmpii cei

Făcuți covor de nesfîrșită floare.

Pe-aici venind, chiar unul dintre zei

Oprit în drum un rob ar fi uimirii

De-atîtea dulci prisosuri ale firii.

Deci Hermes sta cu inima mirată

De-atîta farmec mai presus de gînd;

Iar cînd îi fu privirea săturată,

Intră în casa ei. Deci ea văzînd

Pe Herme-n prag, îl cunoscu pe dată,

Căci astfel zeii se cunosc oricînd,

Chiar dacă pîn-atunci străini ei fură

Și niciodată-n ochi nu se văzură.

Dar nu-l găsi și pe-Odiseu acasă,

Căci el, șezînd pe malul sterpei mări,

Plîngea privind cum valurile pasă

Pe largul cîmp al umedelor zări.

Așa cu inima cea ars rămasă,

Sta zi cu zi, stîrșit de supărări.

Lui Hermes deci un scaun zîna-i dete,

Frumos cioplit și nalt, și-n față-i stete:

„Ce vînt te-aduce, zeule preabune,

Cu sceptru de-aur, căci în casa mea

Acum te văd de-ntîi, și mi-e minune?

Voi face tot ce-mi ceri, de voi putea

Să fac și-i lucru drept, dar haid’ și spune,

Și dacă-i de-mplinit, vom mai vedea,

Căci inima-mi dă-ndemn pentru-mplinite.

Dar stăi de-ntîi să te-ospătez, iubite.”

Așa i-a zis și-l duse nimfa-n casă;

În față-i așternu curat ștergar

Și-ambrozie dulce i-a adus pe masă,

Și roș nectar îi puse-ntr-un păhar.

Iar Herme-acel ce-amurg pe lume lasă

Stătea gustînd și-ambrozie și nectar.

Iar cînd sfîrși și-adusele bucate,

Vorbind a zis cuvinte-întraripate:

„Mă-ntrebi, tu zeu cum ești, ce vrea de vine

La tine-alt zeu? Deci limpede-o să-ți spui.

Mi-a dat poruncă Zevs să viu la tine,

Și nu de drag atîta drum făcui.

Căci cine-ar face-atîta drum, vezi bine,

Pe mări sărate-așa de dragul lui?

Pustiu fără de-orașe cum să-ți placă?

Nici om, ca-n drum vro jertfă să-ți mai facă!

Dar nici un zeu nu poate să rădice

Ce-și puse Zevs în sfîntu-i gînd, și nici

Să-i stea-mpotrivă. Iar acum el zice

Că ții robit un om, din cîți voinici

Au fost la Troia, cel mai neferice.

Ei nouă ani s-au tot luptat aici

Și-abia-ntr-al zecelea-ndărăt plecară

Cu plean și prăzi, dar foarte supărară

Pe-Atene cea care-n Olimp petrece,

Iar ea-i goni pe mări cu vînt turbat

Și-n mări zvîrli pe-ai lui, să i se-nece.

El îns-aici sosi, de vînt mînat,

Și Zevs îți cere-acum să-l lași să plece.

Căci nu-i fu scris să moară-nstrăinat,

Ci-n casa lui, iubit de toți fărtații

Și-n țara-n care-i dorm de-a pururi tații!”

Atunci, înfiorată de mîhnire,

Răspunse zîna: „Pizmătareți sînt

Toți zeii-n cer, și nemiloși din fire:

De cîte ori vro zînă pe pămînt

Îl are drag pe-un om și vrea iubire,

Voi foarte-o pizmuiți în cerul sfînt!

Cînd vru bărbat pe-Orion Aurora,

Ea spin v-a fost în ochii tuturora,

Și-ați fost voioși cînd vecinica fecioară

Diana-n Delos arcul ei l-a-ntins

Și-n piept lovindu-l, l-a făcut să moară.

Iar cînd Demetra-n brațe-avea cuprins,

Pe-ogorul cel arat de-a treia oară,

Pe Iasion, pe cel de dînsa-nvins,

Curînd ce-a trebuit și Zevs s-audă

Și-l și trăsni-n curînd, aprins de ciudă.

Și tot așa nici mie-acum nu-mi iartă

Că-mi țiu bărbat pe-un om. Dar i-am cules

Din gura morții, de pe-o navă spartă,

Pe-al cărei fund plutea, căci a trimes

Un fulger Zevs, ca-n țăndări să-i împartă

Corabia lui pe-al mării umed șes,

Și toți găsiră-n mare-ai săi mormîntul.

Ci-l scoase viu al apei curs și vîntul

Pe-acesta-n mal, iar eu numa-n ospețe

Ținîndu-mi-l, o dulce viață vrui

Să-i dau de veci și făr’de bătrînețe.

Dar nici un zeu nu poate sta, cum spui,

Lui Zevs în drum, nici minte să-l învețe!

Deci ducă-și-l, și-azvîrlă-i nava lui

Din nou în vînt, pe mări nedomolite;

Dar eu, cum vezi și tu, nu-l pot trimite.

Căci nave-aici să-i dau, eu n-am de unde,

Și n-am de unde-i da nici soți de drum.

Ci-l pot povățui și n-oi ascunde

Să-i spui și să-i arăt și ce și cum.”

Iar Herme-a zis, cu grabă de-a răspunde:

„Așa să faci, cum zici, și chiar acum.

Și vezi să nu-ntărîți cu-a ta zăbavă

Pe Zevs, că știi că furia sa-i grozavă!”

A zis și-apoi s-a dus acel ce are

Vrăjitul băț. Iar ea, deși cu greu,

Văzînd porunca cea făr’de-amînare,

Porni pe mal să-l afle pe-Odiseu.

El sta plîngînd și-acum, cu gemet mare,

Și dulcea viață și-o scurgea mereu

În plîns și dor, nevrînd să mai rămînă,

Că nici nu mai iubea de mult pe zînă.

Dormea și noaptea fără de plăcere

În patul ei, scîrbit de dezmierdări;

Și-n fața ei răbda, răbda-n tăcere,

Dar zilnic sta cu multe supărări

Pe stînci la mal, și-n marea lui durere

Plîngînd privea departe-al sterpei mări

Pustiu întins, cum îl frămîntă vîntul.

Calipso deci venind, i-a zis cuvîntul:

„De ce te tot bocești acum, sărace,

Și plîngi cu-atîta foc și nu mai taci?

Că iată, eu te las să pleci în pace.

Gătește-ți plută din bătrîni copaci;

De largă, fă-o cît de largă-ți place

Și gard de scînduri nalte-n jur să-i faci,

Să poți răzbi pe-ntunecata mare.

Și apă am să-ți dau și de mîncare,

Și roșu vin, să ai de-ajuns cu tine,

Și-n haine-am să te-mbrac, și adieri

De vînt lăsa-voi, ca s-ajungi cu bine

În țara ta, de au aceste vreri

Acei din cer, căci ei sînt decît mine

Și-n vrerea lor mai tari și și-n puteri.”

I-a zis. Dar el, ca mort de-o albă spaimă,

Vorbi ca unul ce pierdut îngaimă:

„Ai alta-n gînd, dar nu a mea scăpare,

Zeiță, vai! Cum crezi tu c-aș putea

Străbate-atîta larg pe-adînca mare,

Prin valuri și furtuni cu pluta mea?

Cînd vase iuți, clădite cu-ncercare,

De-abia răzbesc pe mări, cu trudă grea,

Chiar și pe-un timp cînd vîntul bun le-ajută!

Eu nici nu mă gîndesc să plec c-o plută

De nu vrei tu să plec! Și jurămîntul

Cel sfînt să-l juri, că nici nu m-amăgești,

Și nici nu-ți este-n gînd — ferească Sfîntul

Alt rău asupra mea să mai pornești.”

Zîmbind, Calipso-i asculta cuvîntul,

Iar cînd tăcu, ea-n mîni dumnezeiești

Cu drag și suflet bun îi strînse mîna,

Și-a zis cuvinte-ntraripate zîna:

„Ce multe șiretenii zeii-ți dară!

Și ce-nțelept pui mintea ta-n cuvînt!

Întinsul Cer asculte-m-așadară,

Și-ascultă-mă tu, vecinice Pămînt!

Eu jur pe Stix, cu apa cea amară,

Căci el e cel mai groaznic jurămînt

Pe care zeii-l fac vrodată-n lume,

Deci iată jur pe jalnicul său nume

Că n-am în gînd nimic ascuns de tine

Și nici asupra-ți n-am s-aduc vrun rău.

Gîndesc să faci ce cred că e mai bine

Și negreșit aș face-o-n locul tău,

De-aș fi cum ești, cu-așa de mari suspine.

Am milă-n piept, nu gînduri de călău,

Căci nu de fier mi-e inima și pieptul

Și știu și eu ce-i bine și cu dreptul.”

Așa vorbi juratele-i cuvinte

Și repede spre deal plecă-napoi,

Iar el plecînd, urma zeiței sfinte.

Sosiră deci la peșter-amîndoi,

Ș-aici în tronu-n care mai-nainte

Șezu Hermias, el șezu, și-apoi

Pe-o masă mîndră, pusă lui în față,

Tot felul de mîncări ce dau viață

La cei ce-s muritori, i-a pus stăpînă,

Și vin pe alb ște-rgar; și-n scaun sus,

La masă-n fata lui șezu și zîna.

Iar ei, frumoase nimfe i-au adus

Nectar și-ambrozii. Și-ntinzîndu-și mîna

Luau acum, mîncînd din prinzul pus.

Și-au fost sătui, și-atunci, dumnezeiască,

Așa-ncepu Calipso să vorbească:

„Mă lași așa de grabnic, așadară!

Și-așa-n curînd, viteazule-Odiseu,

Te și rentorci în mult-dorita țară!

Eu ce să zic! Drum bun, iubite-al meu!

Dar inima-ti, și-așa destul de-amară,

De-ar ști de-acum, așa precum știu eu,

Ce-amar ți-e scris pînă s-ajungi la tine

Acasă-n țara ta, atunci mai bine

Ai sta pe loc, s-avem un pat și-o masă

Și-n veci trăind tu casa să-mi păstrezi,

Deși-ti dorești nevasta cea de-acasă

Și zilnic plîngi că nu mai poți s-o vezi!

Doar nu sînt eu atîta de rămasă

La trup și minte-n urma ei! Ori crezi

Că poți, viteze-al meu, s-alături oare

Zeiței, cum sînt eu, pe-o muritoare?”

Răspunse Odiseu și-a zis cuvinte:

„Să nu te superi, zîno! Știu că-ntreci

Cu mult pe Penelope-atît la minte,

Cît și la chip, ca zeu ce ești. Și deci

Nu-ti poate-o muritoare sta-nainte,

Căci tînără rămîi, cum ești, în veci.

Dar totuși plîng să-mi văd pămîntul țării

Și-aștept cu dor și clipele plecării.

Iar dac-un zeu va vrea să mă mai bată,

Răbda-voi tot! Că-n multe rele fui,

Iar inima de mult îmi e-nvățată,

Pe mări și-n oști, și știu c-o fi ce-mi spui,

Dar cred că toate s-or sfîrși odată.”

A zis. Și-apuse ceru-n noaptea lui,

Iar ei s-au dus în peștera cea-naltă

Și-n pat intrînd, durmiră lîng-olaltă.

Cînd Zorile-au ieșit pe cer aprinse,

Manta-mbrăcat-a și tunică el;

Dar lung vestmînt în copcii nimfa-l prinse,

Frumos țesut și alb și subțirel,

C-un brîu de aur mijlocu-și încinse

Și-a pus pe cap frumosul testemel.

Și-așa-ncepu grăbită să gătească

Ce-avea de lipsă e’, ca să pornească.

I-a dat topor de-aramă lucitoare,

Cu două buze largi și bine prins

Cu muchea sa-ntr-o coadă stătătoare

Din lemn de corn și lesne de cuprins,

I-a dat și-o bardă neted tăietoare,

Și-apoi l-a dus cu ea pe malu-ntins

De-arini și plopi înalți și brazi de munte,

De-acei ce-ajung în nori cu mîndra frunte,

Copaci uscați și-ușori ca să plutească.

Deci după ce l-a dus, plecă-napoi

Calipso zîna cea dumnezeiască.

Iar el a răsturnat copaci, și-apoi

Curînd s-a apucat să-i și cioplească.

Deci douăzeci de brazi, de-aceia moi

La lemn, îi netezi cu cioplitură

De bard-apoi, frumos, după măsură.

Și sfledere-aducîndu-și, început-a

Din grinzi să-ncheie podul plutitor,

Piroane mari de fier apoi bătut-a

Și-n scoabe-a prins întreg podișul lor.

Așa de largă-și izvodi deci pluta,

Pe cît de larg un meșter clăditor

Măsoară fundul largii sale nave,

Menite-a duce-n ea poveri grozave.

În urm-a prins pe margini s-o-ngrădească

Cu pari, să-i puie tălpi, iar podul larg

Cu scînduri lungi frumos să-l învelească.

Catarg ciopli și-antenă prin catarg,

Și cîrmă-și mai ciopli, și, ca s-oprească

Potopul sur de valuri ce se sparg,

Făcu-mprejur din sălcii-o-mpletitură,

Luînd și mult prundiș ca-ncărcătură.

Aduse nimfa pînze-apoi, și-ndată

El și-ntr-aceasta meșter își făcu

Vîntrele largi, și-antena fu legată

Cu tari frînghii. Deci gata-mpinse-acu

Pe pîrghii pluta-n marea cea sărată.

Era a patra zi, cînd totul fu

Gătit, și-a cincea zi, ieșit din baie,

Porni-mbrăcat frumos în mîndre straie.

Deci vin i-a pus într-un burduf, și apă

Într-altul zîna, iar în coșul greu

Merinde-atîta cît putu să-ncapă.

Și-un vînt bătea domol. Iar Odiseu

Voios privea pe-al mării larg cum scapă

La larg cu pluta-n tot mai larg mereu.

La cîrmă stînd, cu mîna pricepută,

Purta pe-adînc grăbit mînata plută.

Și nici nu mai durmi, ci tot în zare

Spre Cloșcă sta privind, cu gîndul pus

Spre-acel Văcar ce-apune și răsare

In scurt răstimp, și tot spre Ursă-n sus,

Pe cea ce-o mai numesc și Carul-mare

Și-a pururi se-nvîrtește făr’de-apus,

Privind spre-Orion, ca stăpînă zării,

Ce n-are parte-n veci de scalda mării.

Căci zîna-i dete, cînd plecă, povață

Să aibă Carul tot la stînga-n zări.

Și-așa plutea pe largul cel cu față

De negru viu, și-n urmă-n depărtări

A optsprăzecea zi zări prin ceață

Umbroșii munți ai prorocitei țări.

Nelimpezi s-arătau în fundul zării

Și-asemeni unui scut în pîcla mării.

Dar iată că sosea venind neblîndul

Neptun din Etiopia și-l zări

Pe-Ulis, departe din Solim văzîndu-l.

Aprins de-amara furie-și clăti

Pletosul cap, cu vuiet scuturîndu-l,

Și-adînc din suflet astfel izbucni:

„Oho! S-au răzgîndit pesemne zeii,

Cît timp eu fui să-mi văd etiopeii,

Și iată-mi-l aproape-acum de țara

Feacilor, în care-i scris, cum știu,

De-ursita lui să i se curme-amara

Durere-a căii și s-ajungă viu.

Dar nu cred eu că și-a plătit ocara

Făcută mie, că-mi orbi pe fiu!”

A zis, și iată nori acum el mînă

Și furca-i cu trei dinți luînd-o-n mînă,

În mare-a dat și-o face tulburată,

Și vînturi iuți pornesc și șuier scot,

Și noapte fu, că-n negri nori deodată

Pieri și mare și pămînt și tot.

Cumplit Zefirul năvăli să bată

Și-Eurul iute și grozavul Not,

Iar Crivățu-nghetînd sudoarea frunții,

Mari valuri prăvălea-nvîrtind cît munții.

Atunci genunchii moi i se tăiară

Și-așa vorbea cu inima gemînd:

„Vai mie, vai! Ce-o fi cu mine iară?

Mă tem că-mi spuse drept zeița, cînd

Mi-a spus că pînă ce s-ajung în țară

Am multe încă să mai pat răbdînd,

Și-al mării rău și sufletu-mi va scoate,

Că iat-acum sosesc și-așa sînt toate!

Ce nori adună Zevs și-i mînă turmă

Și-ntreg văzduhul l-a umplut de ploi!

Ce vînturi iuți al mării larg îl scurmă

Din fața mea și-urmîndu-mi dinapoi!

Aici mi-e, Doamne, ziua mea din urmă!

Ferice-acum, ferice e de voi,

Danai, ce-odată-n cîmpul trist al Troii

Urmînd pe-Atrizi pierirăți ca eroii!

Vai, cum n-ai dat, din multul sfintei mile,

Tu tată Zevs, să pier pe cînd eram

De-a valma toți, în toiul tristei zile

Și-n nor de lănci troiene ne-apăram

Pe mortul nostru cel mai scump, pe-Ahile

Acum eu aș fi mort. Și-aș ști că am

Un nume între-ahei! Dar zeii dară

Să pier pe-aici o moarte-așa de-amară.”

Așa vorbi, și-o undă-nfricoșată

În cap îl năvăli, venind de sus,

Iar pluta lui se-ntoarse răsturnată.

Atunci din mînă cîrma i s-a dus,

El peste cap fu azvîrlit deodată

Adînc sub apă, iar vîrteju-adus

De volbura de vînt ce-umpluse largul

I-a rupt din mijloc, și-i căzu catargul.

Departe-n vînt și pînzele zburară

Cu-antena lor cu tot. Iar Odiseu

Mult timp a stat sub apa cea amară

Și nu putea ieși, căci straiul greu

Al nimfei îl trăgea spre fund. Deci dară

Tîrziu ieși-n sfîrșit, scuipînd mereu

Săratul val, căci multă saramura

Curgea din păr pe-obraz, umplîndu-i gura.

Dar gîndul lui și-acum era la plută,

Și-așa, deși trudit, el năzuia

S-apuce pluta cea cumplit zbătută;

Deci prinse-o grindă și sări pe ea.

Și-așa scăpă de moartea sa văzută.

Iar valu-n mii de părți i-o răsucea,

Cum duce-un vînt de toamnă-n zare-naltă

Scaieți uscați ce lanț se țin de-olaltă.

Așa era deci pluta lui purtată

De-a valma-n largul cel de spume sur;

Cînd Notul o lăsa, venea deodată

Un Crivăț orb, care-o sucea-mprejur.

Iar cînd Zefirul înceta să bată,

O da-n primire recelui Eur.

Dar Ino a lui Cadm, o Levcotee,

Acea ce-ntr-alte vremi a fost femeie,

Și-acum zeiță-n mări, de toți temută,

Văzînd pe-Ulise-atît de năcăjii,

Cu milă ea-l plîngea, și stînd pe plută

În chipul unei paseri ce-a ieșit

Din negrele-adîncîmi, vorbi gemută,

Cu glas de om, și-a zis: „O, ce-ai greșit,

C-atît amar Poseidon îți urzește!

Dar tot nu vei pieri, oricît dorește!

Dar orișice mînie-ți poartă-n minte,

Tu lasă-ți pluta să se zbată-n vînt,

Și-n apă să te-azvîrli, făr’de vestminte,

Și-așa să-noți spre-al Scheriei pămînt.

Căci scris îți este-aici, de mai-nainte,

Să scapi de rău. Și-acest zăbranic sfînt

Încinge-l peste piept, din bună vreme,

Și sări în val cu el, și nu te teme!

Iar cînd tu vei simți pămînt sub mînă,

Grăbit de peste piept atunci desfă-l,

Nentoarsă însă fața ta rămînă

Și peste umăr sfintei mări tu dă-l.”

Așa-i vorbi din mări venita zînă

Și-n mîna lui punînd vrăjitul văl,

Căzu-n adînc sub unda frămîntată

Și-n negrul val pieri apoi deodată.

Ci-n minte frămînta de-a valma gînduri

Mîhnitul Odiseu, cu gemet mult:

„Vai, iarăși poate vrea ca-ntr-alte rînduri

Pierirea mea vrun zeu! Și-odată smult

Văzîndu-mă de-aceste biete scînduri,

Să n-am nici un sprijin! Deci n-o s-ascult!

Căci țara unde voi găsi scăpare

Eu însumi o văzui depărte-n zare.

Mai bine-așa! Și-un zeu poate m-ajută!

Și cîtă vreme bîrnele-mi vor sta

Legate-n locul lor, voi sta pe plută

Și tot ce-i scris să rabd, eu voi răbda.

Iar cînd va fi de valuri desfăcută

Și țăndări peste-adînc, voi înota,

Căci n-am alt plan să-mi dau de mai-nainte.”

Pe cînd deci le-nvîrtea acestea-n minte,

Un val boltit și-nalt cît un părete

Venind spre pluta lui, i-o cutropi.

Și-așa cum sar și paiele-mprăștiete

Din stog, și-n mii de părți, cît ai clipi,

Le duce-un vînt, tot astfel descheiete

Și grinzi și scînduri larg le risipi

Grozavul val. Iar Odiseu istețul

Pe-o bîrnă sta, cum stă și călărețul.

Și-apoi zvîrlindu-și straiele,-și încinse

Ștergarul sfînt pe piept, și-alunecînd

În valuri înota cu mîni întinse.

Poseidon însă l-a văzut și dînd

Din cap, vorbi-n mînia ce-l cuprinse

Și-așa zicea cu inima-i din gînd:

„Așa! Te zbate-acum pierind în ape,

Iar Zevs din cer să-mi vie să te scape!

Și trag nădejde că și mort vei spune

Ce-amar ai tras!” Cu biciu-apoi a dat

În mîndrii cai cu coamele nebune

Și-ajunse-n Ege-n mîndrul său palat.

Veni Atene-acum cu lucruri bune;

Căci drumul altor vînturi l-a legat,

S-adoarmă-n larg cu toatele tăcute,

Și-un Crivăț a pornit cumplit de iute,

Ce-n drumul lui a-ntins întreaga mare,

Să-l ducă pe-Odiseu pînă va da

De-acei feaci ce-i vor găti scăpare.

Deci două nopți și două zile sta

Pe-un mare val, pe-același val călare

Și-ades văzut-a moartea-n fața sa.

A treia zi-n sfîrșit, cînd dete sfîntul

Un cer senin în zori și-a stat și vîntul,

Văzu pămînt, prin zarea dimineții,

Cînd valu-l ridica pe culme-i sus.

Deci cît se bucură copiii bieții

De viața tatei ce zăcea răpus

De-o boală rea-n răpunerea vieții

Și-un zeu dușman dureri în el a pus.

Dar zeii buni de boala lui îl scapă,

Așa se bucura-ngrozit de apă

Și el acum, cînd ochii săi văzură

Pămînt uscat în fața lui. Dar cînd

Era departe cît auzi o gură,

Și groaznic s-auzea la mal urlînd

Al mării val ce-n iute-alergătură

Spre stînci se prăvălea-ndărăt căzînd

Și-n spume-nvăluia pe-acolo totul,

(Căci nu era loc blînd să-l treci cu-notul,

Ci stînci cu vîrfuri mari și-mprăștiete),

Atunci cu inima din pieptul lui

Vorbind zicea: „Vai, iat-acum, cînd dete

Să văd pămînt, și după ce trecui

Atît larg pe largul mării spete,

Nu văd acum pe nicăieri și nu-i

Cît văd cu ochii-un loc să ies la maluri,

Ci numai vîrfuri ce răsar din valuri.

Aci-ntre sineși volburi se mănîncă,

Izbindu-se de stînci, și muget scot;

Păreți dincolo face-nalta stîncă

Și-alungul ei să merg nu-i chip să pot,

Căci marea-ntr-astea locuri este-adîncă.

Pe-acolea, printre stînci, de-aș vrea să-not,

Din nou se poate-o undă să m-apuce

Și drept spre stînci în volbură m-ar duce.

Să cat mai pe departe maluri joase?

Să-not pe lîngă mal, cătînd liman?

Vai, tată Zevs, mi-e spaima morții-n oase.

Să nu mă-mpingă iarăși vrun orcan

Pe largul sterp al mării neguroase!

Și-asupră-mi să-ntărîte-un zeu dușman

Dihănii din adînc, cu rea făptură,

Că-l știu eu pe Neptun că-mi poartă ură!”

Pe cînd deci!e gîndea pe-acestea toate,

Un mare val răpindu-l îl ducea

Spre-o stîncă numai colțuri unde, poate,

Strivit ar fi rămas, de nu-i dedea

Atene gîndul că-ncetînd să-noate,

Să prind-un colț de stîncă și să stea

De dînsul atîrnat, ținîndu-l bine,

Cît timp trecu tot valul pe sub sine.

Scăpase-acum, dar valul mult mai tare,

L-a smuls la-ntoarcere-n atare chip

Și-așa-l zvîrli departe-n larga mare,

Precum din cuib cînd smuls e vrun polip,

Pe-atîtea noduri cîte trupu-i are,

El smulge prund și fire de nisip;

Așa din mîni rămas-au bucățele

De carne-a lui, pe-al stîncii colț, și piele.

Cu zile-ar fi pierit acum în spume

De n-ar fi fost să-i dea Atene-n gînd

Alt lucru nou. Căci el ieșind la lume

Din apa mării se ducea-notînd,

Iar ochii lui pîndeau la mal anume

Liman pe undeva, ori loc mai blînd.

Și-ajunse-așa-n sfîrșit, urmînd înotul,

La gura unui rîu frumos cu totul,

Lipsit de stînci, și bun liman, să iasă.

Văzu că-i rîu și plînse Odiseu:

„Te rog s-asculți, oricine-ai fi, și lasă,

Stăpîne sfînt, să ies! Că-n pieptul meu

Mi-e numai lacrimi inima rămasă,

Fugind de mări și de-ndîrjitul zeu!

Căci vrednic e s-asculte-a lui durere

Chiar zeii cei din cer, oricui le-ar cere

Și milă și-alinări durerii sale,

Cum ție-ți cer azi eu! Și deci mă ia

Ca oaspe-al tău, la gura apei tale,

Căci multe-am suferit!” Și-și potolea

Zbătutul curs și-i dete-o blîndă cale,

Primindu-l rîul, și-Odiseu ieșea

Cu moi genunchi și brațele-atîrnate,

Învins de tot de trudele-ndurate,

Și tot umflat, și-o neagră saramură

Curgînd din el pe gură și pe nări;

Deci făr’-de glas și de suflare-n gură,

Căzu-n leșin pe malul sterpei mări.

Dar cînd în suflet i s-a-ntors căldură

Și-n gura lui cea moartă răsuflări,

Luînd prosopul cel ursit să-l scape,

Cu fața-ntoarsă l-a zvîrlit în ape,

Ca dus de valuri îndărăt să-noate,

La Ino, spre-a-l primi cum i l-a dat.

Și-acum, ieșind pe mal, tîrît pe coate,

Întins căzu-n trestiș și-a sărutat

Pămîntul sfînt, acel ce-nvie toate.

Și-adînc oftă din sufletu-ntristat:

„Vai, ce să fac, că toate mă-mpresoară!

Căci iat-acum și-al nopții-amurg scoboară 8,

Și-aici pe-un mal pustiu de voi petrece

Cumplita noapte, vai, mă tem de ger,

Că poate-o ceată umedă să-mi sece

Puțin rămasu-mi suflet și-o să pier,

Că-n zori pe rîu și vîntul bale rece

Și-i rece-n zori și roua cea din cer!

De-aș merge-n deal să-mi cat tremurăturii

De frig culcuș în frunzele pădurii.

Cînd tremuru-mi de frig o să s-aline

Și-un dulce somn va-nchide ochii mei,

Mă tem că poate da-n tufiș de mine

Vro fiară rea și-aș fi mîncarea ei!”

Așa se frămînta; dar tot mai bine

Să doarmă-n frunze-adăpostit de-un stei.

Și-așa porni, căci nu era departe,

Pe-un deal înalt văzut din orice parte.

Și-aici găsi un loc mai singuratec

Sub doi măslini, cu crengi pînă-n pămînt,

Cu fructe-un pom, iar celălalt sălbatec.

Sub ei puterea umedului vînt

N-ajunge-oricît ar fi de furtunatec

Și nu străbate-n veci nici soare sfînt,

Nici ploaia prin frunzișu-i des nu cură —

Cu-atît de-amestecate crengi crescură.

Subt ei cătînd deci bietul să pătrunză,

Cu mînile-un culcuș el și-a făcut,

C-atît de mult-a fost căzuta frunză,

Încît și doi bărbați ar fi putut,

Și chiar și trei, de Crivăț să s-ascunză,

Oricît de mult și tare-ar fi bătut.

Și-aici apoi s-a-ntins, părîndu-i bine,

Și multe foi morman a strîns pe sine.

Precum, cînd n-are-aproape-ait om să-i ceară,

Pe cîmp plugaru-acopere-n ogor

Cărbuni aprinși subt spuză-n fapt de seară,

Păstrînd pe-a doua zi sămînța lor,

Așa s-ascunse el ca să nu piară.

Atene-apoi c-un somn alinător

Închise ochii lui și-odihn-aduse

În trupu-i mort de truda ce-l răpuse.