Ajunși acum pe-amurg și-n înfundatul

Ținut Lacedemona-n munți silhui,

Mînau la Menelau, la nepătatul

Al Spartei domn vestit, la masa cui

Nuntași umpleau de chiote palatul.

El tocmai mărita pe fata lui

Cu fiul lui Ahil, și-n toată voia,

Căci el i-a fost promis-o chiar din Troia,

Iar zeii le-mplineau acum nuntitul.

Deci socrul Menelau o trimitea

Cu mare-alai și chiot la vestitul

Oraș mirmidonesc ce-l stăpînea.

Dar și pe Megapente-al său iubitul,

Născut tîrziu din roabă,-l logodea

Cu fata lui Alector, Ehemila,

Și-așa-i nuntea și fiul și copila.

Acolea-și petreceau în casă dară,

Vecini și cunoscuți, și-alt mult popor.

Vestit un cîntăreț, de pe chitară

Cînta-ntre ei frumos, și-n fața lor

Doi inși, rotindu-se frumos, jucară.

Într-ăst răstimp, afară sub pridvor,

Frumosul car cu iuții cai s-oprise,

Cu cei născuți din Nestor și Ulise.

Văzu Eteoneu, bătrîna slugă,

La poartă pe străinii ce-așteptau

Și-ntră-n palat, ducîndu-se-ntr-o fugă

Să-i dea de știre-n sîrg lui Menelau.

Deci stînd vorbea, ca vrînd să spuie-o rugă

„Stăpîne, să mă ierți, dar văd că stau

La poartă doi străini, și-așa se pare

C-ar fi flăcăi din neam ales și mare.

Ce zici? Să-i chem în cas-ăcum, părinte?

Să-i las să deshămeze mîndrii cai,

Ori cate-și gazd-aiuri mai înainte?”

Așa vorbi, și-atunci pletosul crai

Mîhnit îl ocărî, vorbind cuvinte:

„Te știu acum de-un veac, și nu erai

Nici prost, Eteoneu a lui Boete,

Și nici copil. Dar ești, cum văd, băiete!

Noi doi, pîn-am ajuns aici acasă,

La cîți străini n-am găzduit pe drum?

Și cîți nu ne-au poftit la ei la masă!

Dar dare-ar Zevs din cer, măcar de-acum,

Să nu mai știm de lipsuri cum apasă!

Tu știi acestea, și mă-ntrebi! Dar cum?

Deshamă caii cei cu mîndre coame,

Și vezi și de străini, că le-o fi foame!”

Porni deci sluga și-ndemna din gură

Și pe-alți argați în ajutorul lui.

Deci caii uzi de jug și-alergătură

I-au dus în grajd, iar hamurile-n cui,

Și hrană pentru cai apoi făcură

Din orz amestecat cu-ovăz gălbui.

Iar carul de-un părete-l răzimară,

Și-n cas-apoi pe oaspeți îi chemară.

Ei foarte-uimiți erau aci-mpreună,

De-atîta slav-a mîndrului palat,

Căci luciu ca de soare-ori cel de lună

Lucea din toate-oriunde-ai fi cătat.

Și-așa privind cu drag și-n voie bună,

Cînd lacomii lor ochi s-au săturat,

Intrară să se spele-n apa băii,

Iar roabele-au lăut și-au uns flăcăii,

Le-au dat mantale și tunici, și-ndată

I-au dus în casă și pe jelț i-au pus

Vecini cu Menelau, slăvitul tată

Și rege-Atrid. Iar apă le-a adus

În scump de aur ibricel o fată,

Și stînd în față, le turna de sus,

În larg lighean de-argint, ca să se spele.

O mîndră mas-aduser-apoi ele,

Cu pîne și mîncări pe dînsa puse;

Venind și bucătarul le-mpărțea

Fripturi pe discuri, și-un erold le-aduse

Frumoase cupe de-aur ca să bea.

Și-așa ședeau pe-acele jelțuri suse,

Și-n față Menelau, și-i tot poftea.

„Mîncati acum și beți din cupa plină,

Și-apoi vom întreba, mai după cină,

Ce oaspeți dragi avem pe azi în casă;

Căci nu sînteți copii din oameni răi,

Iar vița vi-e din regi, din Joe trasă,

Căci tați de jos nu nasc atari flăcăi.”

Vorbind așa el a mai pus pe masă,

Ca mare cinste-a oaspeților săi,

Un spete-ntreg de bou, și gras și mare.

Și-așa steteau de vin și de mîncare.

Deci zise Telemac, plecîndu-și gura

Spre-a nu-nțelege-alt om, lui Pisistrat:

„Privește-n jur aci-ngrămăditura

De bronz și fildeș și de-argint curat,

Și auru-n odăi, și lucrătura!

Așa va fi la Joe prin palat!

Nespuse lucruri sînt aici, iubite,

Iar mințile, privind, îmi stau uimite!”

Atridul însă le-auzi cuvîntul

Și-așa răspunse la mirarea lor:

„Vai, dragii mei copii! Cu Zevs preasfîntul

Să nu se prindă nici un muritor!

Căci el e-n veci, nu-l spulberă mormîntul,

Și ține-averi de veci, ce-n veci nu mor.

Dar poate că-ntre oameni pot să fie,

Și poate nu, să-i pui alături mie,

Căci multe-averi adusei adunate,

Sosind, a opta vară, la ai mei,

Din multe drumuri rătăcit umblate

La cei de prin Egipt și-etiopei,

Prin Sidon, Chipru și-alte țări bogate,

Prin Libia, pe unde fată miei

De trei ori oaia-n an, și-așa vreau zeii

Că vii se nasc cu coarne-n frunte mieii.

Stăpîni ori slugi acolo niciodată

Ce-i lipsa de pășune n-o-nteleg.

Și brînză au și carne-ndestulată,

Căci oile dau lapte anu-ntreg;

Și-averea mea pe-acolo-i adunată.

Ci-n vremea, vai, ce mă trudeam să-ncheg

Printr-alte țări avere cu de-ajunsul,

Ucise-un rău pe frate-meu pe-ascunsul,

Prin răul sfat al relei lui neveste!

Vai, nici o bucurie n-am de-aveii,

Iar casa mea azi zguduită este,

Căci foarte multe-am îndurat dureri.

Părinții voștri vi-or fi spus aceste,

Oricine-s ei, ce casă cu puteri

Fu casa ce-am pierdut, și prăpădită

Ce-avere-a ars într-însa-ngrămădită!

Aș vrea mai bine dintr-a mea măsură

De-averi să-mi fi rămas un sfert de-abia,

Dar vii să-mi fi rămas cei ce căzură

La Troia-n largul cîmp, din vina mea!

Că-i plîng pe toți, de-mi dă plînsoarea-n gură

Și-așa mă răcoresc în jalea mea,

Iar uneori mai tac pe-aci-n palaturi,

Căci și de plîns ca de-orișice te saturi!

Deci pe-alții-i plîng ce-i plîng, și mă mai lasă,

Dar cînd gîndesc la unul dintre ei,

Nici somnul nu mi-e somn, nici masa masă,

Căci n-a răbdat nici unul dintre-ahei

La Troia mai cu drag! Și-acum spre casă,

Nici unul mai amar! Dar de la zei

Lui scrisă-i fu pesemne-acea urgie,

Și-o jale-acasă nesfîrșită mie!

Căci iată-l bietul om de cînd lipsește!

Și mult am întrebat pe toti să știu

De-i mort pe undeva ori mai trăiește,

Că n-aș mai plînge-așa de-aș ști că-i viu.

Bătrîn, Laerte tată-su-l jelește

Și dulcea Penelope-a lui și-un fiu

Rămas copil, de-abia născut acasă.”

Așa spunea, vorbind cu ei la masă.

Și-atunci nepotolit îl prinse dorul

De plîns pe Telemac. Și-așa ținînd

Cu mînile-amîndouă deci feciorul

Mantaua peste-obraji, plîngea oftînd.

Văzu și pricepu atunci păstorul

Popoarelor și sta-ndoit în gînd:

Să-ntrebe-acum de-i Telemac ori nu e,

Ori stînd s-aștepte însuși să i-o spuie.

Pe cînd prin suflet frămînta deci asta,

Veni de sus din mîndru-i foișor,

Elena cea cu mîndru chip, nevasta

Cu mers măreț de zeu nemuritor.

Un mîndru scaun deci îi puse-Adrasta,

Și-Alcippe sub picioare-un scump covor,

Un coș de-argint apoi Filo aduse,

Cel dat de-Alcandra lui Polib, ce fuse

Stăpîn și-n Teba din Egipet stete

(Că-n case-aveau nespuse-averi, grămezi,

Și-a dat lui Menelau cel blond la plete

Și băi de-argint și aur și tripezi,

Elenei însă de-aur scump îi dete

O furc-atunci — minune e s-o vezi! —

Și-un coș de-argint cu mîndră tivitură

De flori de aur la rotunda-i gură).

Pe-acesta deci Fil6 i-l dete-n mînă

Și multe gheme-avea, de tort, în el,

Și-alături furca ei cu-albastra lînă.

Pe-un scaun deci șezînd, și-un scăunel

Avînd sub tălpi, puternica stăpînă

Vorbi către bărbat și-a zis astfel:

„Știm oare-ori nu, iubite-al meu bărbate,

Ce oaspeți dragi ne vin să ne mai cate?

Și-ți mint, ori este-așa? Dar parcă-mi vine

Să cred că n-am văzut — și spaimă-mi fac

Să semene pe lume-un om mai bine,

Ca tînărul de-aici cu Telemac,

Pe care Odiseu (cînd pentru mine,

Nebuna, vai, mai bine-ar fi să tac,

Veneați sub Troia, greci din multe laturi)

Copil de țîță și-l lăsă-n palaturi.”

Uimit de-al ei cuvînt, Atridul stete

Și-a zis așa: „Dar asta zic și eu!

Picioare-așa și mîni, și cap și plete

Și-asemeni ochi frumoși ca Odiseu!

Și chiar spuneam cît ajutor îmi dete

La Troia-n cîmp, oriunde-a fost vrun greu,

Iar el și-a pus — și mă uitam la dînsul —

Mantaua peste-obraji și-l prinse plînsul!”

Răspunse-atunci flăcăul Nestoride:

„Al lui e-ntr-adevăr, și-i drept ce zici!

Dar el e om sfios, cum vezi, Atride,

Și-ntîiași dată e venit pe-aici.

Și nu-i frumos cu vorbe-a se deschide

fn fața ta, tu cel ce te ridici

Atît cu vorba-ncît ne este sfîntă

Și ca și-un glas de zeu pe toți ne-ncîntă.

Eu viu trimis de Nestor, de păstorul

Popoarelor, cu el, și-l petrecui,

Căci foarte-avea ca să te vadă dorul,

Și-un sfat să-i dai, ori pe vrun drum să-l pui.

Căci multe rabdă-n casa lui feciorul

Cu tată dus, cînd n-are-un om al lui!

Și-așa-i cu Telemac, că-i la strîmtime,

Că n-are tată și-i rămas cu nime!”

A zis, și-Atrid striga speriat: „Vai, Tată!

Și zei din cer! Deci am aici, la noi,

Pe fiul unui om iubit ce-odată

Răbdat-a pentru mine mari nevoi!

Vai, dacă i-ar fi fost de ceruri dată

Cu bine, bietu,-ntoarcerea-napoi,

Ziceam că-l voi iubi, mai sus avîndu-l

Decît pe-oricare-aheu, și-aveam și gîndul

Aici în Argos să-i zidesc cetate

Și case mari să-i fac, și să-i strămut

Din Itaca și-averile-adunate

Și tot poporul lui! Și-am fi avut

Atunci noi doi și case-nvecinate

Și-atunci noi doi mai des ne-am fi văzut.

Și-atunci, nemaifiind ce să ne pună

Zăgaz în drum petrecerii-mpreună,

În pace-am fi trăit și-ntr-o unire,

Iubindu-ne frățește, pînă cînd

Cu nor ne-ar fi-nvălit obșteasca fire!

Dar poate însuși Dumnezeu, nevrînd

Să vadă-n lume-atîta fericire,

Privi cu ochii răi la noi, făcînd

Ca numai Odiseu, de care-mi pasă,

El singur, el, să n-aibă-ntors acasă!”

Și-un plîns stîrnit-a-n toți cu ce spusese.

Plîngea Elena, Telemac plîngea,

Plîngea și Menelau cu lacrimi dese.

Și ochi neplînși nici Pisistrat n-avea,

C-aminte de-Antiloc își adusese,

De cel ucis de fiul ce-l avea

Frumoasa Eos, dulce-a ceții fată.

La el gîndea, și-așa-ncepu deodată:

„Atride Menelau! Al meu părinte

Ne spune-acasă, ori de cîte ori

Vorbim de tine, cum c-ai fi cuminte

Mai mult decît oricare-alți muritori.

Ascultă-mi deci și cîteva cuvinte!

E jalnic lucru, negreșit, să mori

De-o moarte rea și plîng pe-un om atare

Și-aș vrea să-l plîngă toți și orișicare,

C-atîta parte-au muritorii, bieții,

Să-și tundă părul și să plîngă-n veci!

Așa murit-a-n floarea tinereții

Și frate-meu, și n-a fost între greci

Chiar cel mai rău. Tu-l știi din timpul vieții.

Eu nu l-am apucat trăind și deci

Eu nu știu, dar aud din vremi trecute

C-a fost și-n luptă bun și-n fugă iute.”

Iar lui i-a zis Atride-atari cuvinte:

„Vorbești, iubite, drept și-așa cum știu

Vorbi acei născuți de mai-nainte

Și-au minte-n cap, de-a nu toca-n pustiu.

Dar ai, firește,-asemenea părinte!

Căci lesne poți cunoaște-oricînd un fiu

Din tați, cui Zevs le-a dat și-nsurătorii

Noroc frumos și buni din ea feciorii!

Așa i-a dat lui Nestor bătrînețe

Adînci și bune, și-i de-a vere plin,

Și-n jur copii frumoși cu firi istețe,

Iar veacul i se scurge-așa de lin.

Dar ștergeți, tineri, plînsul de pe fețe,

Și-acum să stăm de cină și de vin,

Și-n zori ce e de pus la cale-om pune

Și eu și Telemac, și ne vom spune.”

Asfaliu deci aduse damigeana;

Și-astfel mîncau, poftindu-se-ntre ei.

Alt lucru însă născoci Ileana

Cea mîndră-n chip ca fericiții zei,

Căci puse-n vin prin cupe buruiana

Pe care dac-o guști cu vin ce-l bei,

Uiți și mînii și-amar și dor de casă

Și nici de-un fel de grijă nu-ți mai pasă!

Deci cînd o bei cu vin amestecată,

Să plîngi într-astă zi tu n-ai putea,

Chiar și de ți-ar muri iubitul tată

Și dulcea maică, nu, nici de-ai vedea

Că răii-ucid cu armă-nsîngerată

Pe-un frate-ori fiu al tău, de l-ai avea.

Atari vestite ierburi minunate

Avea Elena, și de mult ei date

De una Polidamna, de prin țara

Egiptului, că-n țara asta cresc

Nespus de multe ierburi cît e vara.

Acestea cînd le-amesteci, folosesc

La multe boli, dar multe-aduc amara

Pierire-n om; și toți cîți locuiesc

Acolo-s doftori de-orice boală crudă,

Că-l au pe Pèon toți egipții rudă.

Pe-aceasta deci punînd-o-n oluri pline,

A dat porunci să toarne-n cupe-apoi,

Și-așa-ncepu: „Să m-ascultați pe mine

Și tu bărbate-al meu, și-aceștia doi,

Băieți din oameni buni! Iar Zevs dă bine

Și rău, cum vrea, că-i unul peste noi!

Acum șezînd mîncați, iar eu voi spune,

Căci multe de-Odiseu știu lucruri bune!

Dar n-aș putea-nșira de-a rîndul toate

Și-ntreaga viață de viteaz a lui,

Căci nesfîrșit mi-ar fi, și nu se poate!

Dar numai asta una vreau s-o spui,

Din cîte mari a făptuit, nepoate,

Și-așa a fost, că însămi o văzui!

Deci, singur se răni cu răni cumplite,

Punînd pe el și haine zdrențuite,

Și-așa ca unul rău robit nevoii,

În chip de cerșetor trecut-a dar

Pe multe străzi prin tot orașul Troii

Și nimeni nici nu-l bănuia măcar.

Dar eu, cum cunoșteam pe toți eroii,

Vedeam că-i el, deși era murdar.

Și-l și-ntrebai, dar el cu multe-ascunsuri

Știa să-mi dea tot pe-alte căi răspunsuri.

Dac cînd l-am dus cu multă silă-n baie

Și cînd apoi cu untdelemn l-am uns

Și-am dat porunci să-l puie-ntr-alte straie,

El foarte mă jura să-l țiu ascuns,

Îmi spuse-apoi de taberile-ahae,

Ce gînduri au, ce lipsuri le-au ajuns.

Pe mulți troieni apoi sub spada-i puse

Și-n mal la greci destule știri le duse.

Troiencele bocind atunci urlară.

Dar eu mă bucuram, că m-a fost prins

Fierbinte dor să mă ren torc în țară.

Și foarte mă căiam, cu foc nestins,

Că Venus mă-ncurcase-n fapt-amară

Și-așa de-orbește-n mreje m-a cuprins:

Să-mi las și-averi și fata și palatul

Și-așa de bun și vrednic om, bărbatul!”

Vorbi și Menelau, și-a zis cuvinte:

„Așa-i, nevastă, și e drept ce spui!

Eu foarte bine știu și gînd și minte

A multora eroi, că-i cunoscui,

Și multe țări vedeam eu mai-nainte!

Dar om ca Odiseu, cu firea lui,

Eu n-am văzut cu ochii mei pe altul,

Că mare suflet i-a mai dat Preanaltul!

Ce inimă-ndrăzneaț-avu ca leii

Și-n calul cel de lemn ce fuse scris

Să piarză Troia, cînd în el aheii,

Tot cei mai buni și tari ne-am fost închis!

Veniși și tu la cal, căci poate zeii

Spre-a da mărire Troiei te-au trimis;

Și nu erai tu singură, știi bine,

Era și Deifob cel bun cu tine.

Mult timp tu pipăiai pe cîmp rămasul

Și golul cal de pîndă, și-ncercai.

De trei ori deci l-ai ocolit cu pasul

Și mulți bărbați pe nume ne chemai,

Cu sunet prefăcut, luîndu-ți glasul

Al multora neveste de danai.

Atuncii Tididul și-Odiseu, noi, dară,

Din cal ni te-auzeam strigînd pe-afară,

Și-am vrut să și ieșim, noi doi, la tine,

Ori glas să dăm. Ne-opri îns-Odiseu:

Și-așa tăceam, și toți tăceau, vezi bine.

Deci vru să strige singur Anticleu,

Dar el l-a prins de bot și-l strînse bine

Cu mîni voinice și l-a strîns mereu,

Cît timp ni te-au ținut pe-acolo zeii.

Și-așa scăpă de rău pe toți aheii.”

Răspunse Telemac: „Vitează fire

Avut-a tata-n toate ce-a făcut,

Dar asta-i lucru și mai de mîhnire!

Căci toate-acestea lucruri n-au putut

Să-l mîntuie de trista sa pierire,

Chiar inimă de fier să fi avut.

Dar haide-acum, trimiteți-ne-n pace,

Căci timpul semn spre somn de-acum ne face.”

A zis, și-apoi porunci Elena dete

S-aștearnă pături pe-așternutul pus

În mîndrul cerdăcel de sub părete,

Cu mîndre țoale moi, și larg și sus,

Și cergi pentru-nvălit. Deci roabe fete

Cu facle-n mîni în grabă s-au și dus

Și pat făceau, la zările luminii.

Un crainic a condus apoi străinii,

Pe mîndrul Telemac și nepătatul

Născut din Nestor, unde-acestor doi

Frumos și-nalt li se gătise patul.

S-a dus și domnul Menelau apoi

În cel mai dindărăt din tot palatul

Iatac al său, și-n pat cu velinți moi

Durmi și el, și-alături lui, nevasta,

Frumoasa-ntre femei, Elena asta.

Cînd roșul cer apoi în zori s-aprinse,

Sculîndu-se viteazul domn din pat,

Vestminte-a pus pe el, și larg încinse

Voinica spadă peste pieptul lat,

Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse,

Și-un zeu păru că iese din palat.

Aproape-apoi pe Telemac chemîndu-l,

Ședeau alături, și-i vorbea-ntrebîndu-l:

„Voinice-al meu, tu stăi acum și spune

Ce dor împinse lungul drum al tău

Spre țara mea? Vro grijă te răpune?

Obștesc e lucru, ori vrun propriu rău?

Aș vrea de-altfel să fie lucruri bune.”

Răspunse-atunci cumintele flăcău:

„Vestite Menelau, răspunsu-i gata:

Eu viu s-adun vro veste despre tata.

Că-mi duc mișeii casa spre ruină

Și-mi piere munca de pe cîmp, și tot.

Și casa, rege, de dușmani mi-e plină

Și-mi taie boi și oi și vinu-l scot

Cu vedrele și nu se mai alină

Ai mamei pețitori! Eu nu mai pot,

Căci praf acum din casa mea s-alege!

Deci vin ca să-ți cuprind genunchii, rege,

Să-mi spui ce știi, căci trista lui pierire

Cu ochii tăi tu poți s-o fi văzut;

Ori poate-ai prins din auzit vro știre,

Căci rău fu ceasu-n care fu născut!

Dar nu gîndi să cruți a mea mîhnire,

Spunînd mai dulce-amarul petrecut,

Și nici că-mi faci rușine, rege bune,

Ci golul adevăr și-ntreg mi-l spune!

Și dacă oarecînd iubitu-mi tată

Vro faptă ți-a promis, ori vrun cuvînt,

Și dacă ți-a-mplinit vrun bine-odată,

Acolo-n cîmp pe-al Troilor pămînt,

Aminte-ți fie-acuma și-mi arată

Că pentru el, iubite rege,-ți sînt

Și eu iubit, să-mi spui ce știi ascunse!”

A zis, și-oftînd Atride-așa răspunse:

„În patul unui om atît de tare

Au vrut să doarmă, deci, cei slabi și răi

Dar cum cînd o cerboaică biata, care

Își culc-abia născuții pui ai săi,

Acolo unde cuib un leu îl are

Și pleacă la păscut prin munți și văi,

Iar leu-ntrînd în cuib sub labă-i pune

Și-așa cu-o moarte jalnică-i răpune.

Așa cu ei va face și-al tău tată!

Vai, dare-ar Zevs să fie precum știu

Că-n Lesbos fu,-n cetatea cea bogată,

Cînd ceart-avînd cu-al Filomelei fiu,

Sculîndu-se-l trînti cumplit o dată,

De-au rîs aheii toți. Așa, de-i viu,

Să dea acasă gloatei pețitoare

Sfîrșit grăbit și-amară-nsurătoare!

Iar de-altele ce-ntrebi, apoi, iubite,

Eu n-aș putea să spun nimic de el

Decît ce știu și eu din auzite,

Și n-aș voi, firește, să te-nșel.

Dar n-am s-ascund ca lucruri tăinuite

Ce-mi spuse-odată moșul mării-acel

Ce spune-adevărat; pe-acestea toate

Pe rînd o să le spui cu drag, nepoate.

Aveam să plec deci mare-atunci dorință.

Cînd fui la Nil mult timp oprit de zei,

Căci nu le detei jertfe-ntru priință,

De boi voinici, căci una cer și ei:

S-avem mereu aminte-a lor voință!

Deci este-acolo-n largul mării cei

Cu valuri mari, în fața și-n hotarul

Egiptului, un loc ce-i zice Farul,

Departe-atîta loc cam cît străbate,

Plutind o zi, un bun și iute vas,

Cînd are bun și iute vînt din spate.

Acolo-i un liman, prea bun de tras

Corăbii-n el, că, stînd și apărate,

Iau apă de băut și fac popas.

Deci douăzeci de zile mă ținură

Acolo zeii prins, căci nu bătură

De loc suflări de vînt care să poată

Să dea corăbii clipă de pornit.

Și-așa merindea ni-o sfîrșisem toată.

Iar soții-mi flămînzeau, și-am fi pierit,

De nu s-ar fi-ndurat ca să mă scoată

O fat-a lui Proteu, că m-a-ntîlnit

Mîhnit umblînd, și singur, Idoteea,

Departe de fărtați, căci bieții-aceia

Răzleți întreaga zi-și vînau norocul

Cu undița la mal să prindă pești,

Iar foamea-n măruntăi le-ardea ca focul.

Văzîndu-mă, mi-a zis: «Copil ce ești!

De-atîta timp și n-ai aflat mijlocul

Să scapi de-amar? Ori singur ți-l voiești?

Că rabzi în chip prostesc, cum nu se cade,

Iar inima-n tovarășii tăi scade!»

Răspunsei eu: «Oricine-ai fi, te scoate

Norocu-n drumul meu, dacă te pleci

Spre-al meu necaz! Nu vrînd eu rabd. Dar poate

Greșii ceva la cei ce sînt în veci.

Dar zeu ești tu și-un zeu le știe toate.

Vorbește, zîno, și-mi arată deci:

Ce zeu m-oprește-aici și nu mă lasă,

Și cum va fi și drumul meu spre casă?»

Răspunse ea atunci: «Acum. străine,

Voi spune tot, iar tu să mă-nțelegi.

Pe-aici un moș de mare zilnic vine,

Și-ți spune-orice-adevăr, cînd poți să-l legi,

Proteu cel din Egipt, căci știe bine

Ce-ascunde-adîncul larg al mării-ntregi.

Neptun îi este domn, și-așa se zice

Că-i tatăl meu și-i sînt deci dintre fiice.

Din gura ăstui moș putere-ai scoate

Întregul adevăr, dac-ai putea

Să-l prinzi pîndindu-l, căci ți-ar spune toate.

Și cum să pleci și ce drum vei avea.

Să-ți spuie însă și-alte lucruri poate,

De-acasă din palat, dacă vei vrea,

De rău și bine-orice-ntîmplări trecute,

De cînd ești dus cu nava ta cea iute.»

Așa mi-a zis, și-așa i-am zis cuvinte:

«Dar spune-mi tu ce laț aș face eu,

Să-l prind, că-i zeu și poate ști-nainte,

Și-așa el s-ar feri de lațul meu.

Că-i lucru greu și-adese necuminte

Să-ncerce-un om să facă rob pe un zeu!»

I-am zis, și mi-a răspuns cu sfaturi bune:

«Ascultă deci, că și-asta o voi spune:

Cînd soarele-n amiazi cuptor se pare,

Atunci, ieșind de spume-acoperit

Bătrînul mării din cărunta mare,

Pe cînd Zefirul suflă potolit,

Se culcă-n peșteri unde cuib el are.

Și-n jurul lui tot ies necontenit,

Ies foce, răspîndind putori cumplite

De zoi al mării-n veci nedomolite.

Acolo deci în faptul dimineții,

Culcat în rînd cu focele să fii.

Alege deci cu tine pe băieții,

Pe cei mai tari, pe trei, pe care-i știi

Că-s și-ndrăzneți în punerea vieții.

Căci foarte multe știe viclenii

Acest bătrîn. Și-ascultă cîte poate!

Umblînd dintîi, le numără pe toate,

Pe cîte foce dorm, ca să le știe

Cu numărul, tot cinci și cinci, și-apoi

Se culc-așa-ntre-atîta turmă vie,

Cum doarme-n cîmp ciobanul între oi.

Văzîndu-l deci culcat, atunci vă fie

Puterile și inima cu voi,

Și strîns legați pe moșul negrei ape,

Oricît s-ar zvîrcoli, cătînd să scape.

Deci el lua-va-ntîi înfricoșate

Făpturi de spaim-a cîte fiare sînt,

Și foc și apă, dar cu mîni legate

Țineți-l tare-ntr-una pe pămînt.

Dar cînd apoi ca moș o să s-arate

Precum ieși din val, și-avînd cuvînt

De om ca voi, slăbiți atunci cu strînsul

Și dîndu-i drum, să-ntrebi să spuie dînsul:

Ce zeu asupră-ți cu mînie cată

Și drum pe mare cum vei fi avînd?»

A zis, și-n mare-apoi pieri deodată.

Iar eu apoi spre maluri scoborînd,

Veneam la nava pe nisip lăsată

Și multe-mi clocoteau de-a valma-n gînd.

Deci noapte fu, și-așa, cinîndu-mi soții,

Dormeam, întinși pe-al mării prund, cu toți

În zori apoi, gătit cu-ale rugării,

Am mers pe mul și mult chemam pe zei.

Și-aveam și tari și vrednici ai răbdării

La orișice primejdie-aici, pe trei.

Iar zîna scufundată-n sînul mării

Ne-a scos în vremea asta patru piei

De foce mari, jupite-acum de-ndată,

Gătind o cursă pentru propriu-i tată.

Deci patru gropi săpai în nisiposul

Și largul mal, și-n gropi intrați apoi

O foarte-amară pînd-aveam în dosul

Acelor piei zvîrlite peste noi,

Căci pînă-n moarte ne-obosea mirosul

Cel tare-al focilor de-al mării zoi.

Dar cine, vai, ca noi așa-nvăliții,

Dormi vrodată-n lume-n rînd cu chiții?

Dar însăși ea ne-a fost lecuitoarea,

Această zînă bun-a sterpei mări,

Căci ea ne-a pus frumos mirositoarea

Ambrozie-a zeilor de sus subt nări,

Și-așa, scăzînd cu mult în piei putoarea,

Spori putința groaznicei răbdări.

Deci stînd, pîndeam să ni s-arate prada.

Iar foce-acum ieșiră cu grămada

Și-n rînduri s-așezau, și mari și grele,

Să doarmă-n mal. Pe-amiazi apoi văzui

Cum iese-ncet și moșul pîndei mele,

Și-umblînd își socotea pe care nu-i.

Deci și pe noi ne numără-ntre ele,

Și-ntins apoi durmea-ntre turma lui.

Noi patru-atunci, sărind cu hui de gură,

L-am prins sub noi cu mare-asupritură.

Dar nu-și uită de multe-nșelătoare

Făpturi bătrînul, și sări semeț

De-ntîi ca leu, cu coamă-ngrozitoare,

Pardal cumplit și mare porc mistreț

Și șarpe lung, și apă curgătoare

Și mare-apoi copac la foaie creț.

Noi însă neclintiți, răbdîndu-i jocul,

Sub mîni îl apăsăm să-și ție locul.

Dar cînd i s-a urît cu-ale făpturii

Schimbări viclene-ntr-una fără grai,

Vorbi-n sfîrșit cuvinte de-ale gurii

Și-a zis așa: «Atride,-acum să stai!

Ce zeu mi te-a-nvățat, să vii ca furii,

Pe-ascunsul să mă legi? Ce lipsuri ai?»

Răspunsei deci: «Tu știi, moșnege, bine.

De ce-nvîrtind-o te mai joci cu mine?

Oprit aci-n ostrov de multă vreme,

Eu n-am nici un mijloc să fac ce vreu,

Iar inima-mi, scăzînd acum, se teme.

Ești zeu și știi, și poți să spui ce zeu

M-oprește-acoalea și mă face-a geme.

Și cum să-ncep pe mare drumul meu?»

Am zis, și mi-a răspuns cu multă voie:

«Ei cum! Tu trebuia să faci lui Joe

Și altor zei din ceruri jertfe sfinte,

Și-n nav-apoi suindu-te să pleci,

Și-atunci puteai, dac-ai fi fost cuminte,

Tot largul mării celei mari să-l treci.

Deci n-ai acum s-ajungi mai înainte

La casa ta și-a taților și deci

Tu n-ai să mai revezi pe-ai tăi tovarăși

Decît cînd vei sui cu nava iarăși

Pe marele Egipt, și cînd o sută

De boi tăia-vei zeilor ca dar;

Mînia lor va sta atunci tăcută,

Dînd drum deschis pe-al mării larg hotar.»

Mi-a zis, și-am stat cu inima pierdută,

Că-mi cere iarăși drumul cel amar

Și-așa de greu, pe sterpul larg al mării.

Și-am zis, punîndu-mi stavilă-ntristării:

«Pe-acestea toate le voi face-n fine

Cum ceri și zici. Și-acum să-mi spui de-acei

Lăsați la mal de Nestor și de mine

De cînd ne despărțirăm de-alți ahei

La Troia-n cîmp: sosit-au toți cu bine

Pe-al mării-ntins, ori au pierit din ei

Pe drum, ori între-ai lor, de mîni ascunse?»

Așa i-am zis, și-așa vorbind răspunse:

«Dorința ta, știi tu ce-amar recheamă?

Și ce ți-e bun să știi ce știe-un zeu?

Că-ndată ce vei ști ce vrei, mi-e teamă

Că trist vei fi și-ai vrea să plîngi mereu!

Pieriră unii și-au rămas o seamă;

Iar dintre capii neamului aheu,

Pieriră doi. Cei morți, la Troia plînșii,

Îi știi, c-ai fost. Deci nu vorbesc de dînșii.

Iar unul, viu, e rob în larga mare.

Eant pieri pe drum, așa c-a dat

Spre stînci la Gire-ntr-o primejdie mare.

Dar și urît de-Atene,-ar fi scăpat

De n-ar fi scos din gur-o vorbă-atare

încît de zei el nu mai fu iertat;

A zis că va scăpa de mări zbătute,

Ori vreau, ori nu, cei vecinici să-l ajute!

Și-atunci Poseidon, auzindu-i gura

Ce hule-a scos, își prinse furca lui

În țapenele mîni, iar lovitura

Făcu să crape-n două-al stîncii grui.

O parte-a stîncii-a stat, dar fărmitura

Pe care sta Eant s-a dus cu hui

În marea care-atît de-adînc scufundă

Că singuri zeii știu cît e de-afundă.

Așa deci, bînd din apa cea sărată,

Pieri Eant. Iar frate-tău, scutit

De Hera-ntîi, scăpa de-o-ntărîtată

Mînie-a mării, pînă ce-a venit

La muntele Maleii, cînd deodată

L-a prins furtuna-ntr-un vîrtej cumplit,

Ce-l dete-n largul groaznicelor ape.

Dar și de-aici lui scris îi fu să scape,

Căci vîntul i s-a-ntors și-n pace-l duse

Spre țara sa; și-ntr-un amurg tîrziu

Sosit-a-n colțul țării, unde-avuse

Tieste casă, iar acum un fiu

Al ăstuia, Egist. Deci jertfe-aduse

Că iar se vede-n dulcea țară-i viu

Și-al țării lui pămînt el sărutîndu-l,

Plîngea cu hohot și s-uimea văzîndu-l.

Dar fu văzut de-acel năimit, cu plată

De două litre de-aur, ce-l pîndea

Cu anu-ntreg, spre-a da de știre-ndată

Că trece Agamemnon, ca să-i ia

Egist putința de-a-și vădi bărbată

Și-acum Atridul inima ce-avea.

Văzîndu-l deci, se scoborî pîndarul

Să-i spuie lui Egist, iar el, tîlharul,

Găsi o cursă-n mintea lui cea plină.

Deci douăzcci, pe cei mai tari, i-a pus

Bărbați la pîndă-n camera vecină.

Iar el, cu cai și care-apoi, s-a dus

La mal, chemînd pe frate-tău la cină.

El, neștiind, veni; și l-au răpus!

Că-n timp ce-l ospătau, pieri eroul

Cum piere-n grajd junghiat de-o mînă boul.

Și-a fost omor așa că nu rămase

Nici unul viu de-ai fratelui tău toți,

Nici unul viu de-ai lui Egist, și-n case

Ei unii pe-alții se-njunghiară toți.»

Și-atît de mare plînset m-apucase

Că-n colb zăceam, cum n-ai de ce să poți

Să fii mai trist; dar cînd, scăzîndu-mi plînsul,

Tăcui puțin, din nou îmi zise dînsul:

«Nu poți plîngînd să-ntorci cele trecute!

Deci pleacă mai curînd și-acuma chiar,

S-ajungi mai iute-n țara ta; deci du-te!

Căci ori găsi-l-vei viu pe-acel tîlhar,

Ori dacă nu, de-Orest, sosit mai iute,

Ucis găsi-l-vei, și-o să poți măcar

Să-i vezi și tu gătirea-nmormîntării.»

Așa mi-a zis Proteu, moșneagul mării.

Iar eu, deși mîhnit, îmi prinsei firea

Și n-am mai plîns. Și iarăși zisei eu:

«Acestora le știu acum pierirea.

Dar cine este-al treilea cap aheu,

Ce-i mort ori viu robit în mare-airea?»

Răspunse el atunci: «E Odiseu,

Născutul din Laert stăpînitorul,

Acel ce-n Itaca domni poporul.

Pe-acesta deci, plîngînd cu mari suspine,

Departe-ntr-un ostrov eu vi-l văzui

La zînă, la Calipso, care-l ține

Cu silă-n casă, iar scăpare nu-i,

Căci n-are navă și nici soți cu sine

Să plece-odată-n dulce țara lui.

Dar ție, Menelau, ți-e scrisul sorții

Nu-n Argos să-ți întîmpini ceasul morții,

Ci-n clipele din urmă te vor trece

La margini de pămînt seninii zei,

În locul unde Radamant petrece

Etern ferice-n cîmpii elizei.

Acolo nu-s nici ploi, nici iarnă rece,

Și-atît de lesne-i viața pentru cei

Ce-acolo stau, că-n veci o dulce boare

Trimite-Oceanul, aducînd răcoare.»

Zicînd, pieri-ntr-al mării-adînc deodată.

Iar eu pornii la navă, și pe cînd

Mergeam așa cu inima-ntristată,

De-a valma toate-mi clocoteau prin gînd.

Cînd fui apoi la nava-n prund lăsată,

Gătii cu soții cina, și-n curînd

Veni și noaptea din adîncul zării,

Iar noi întinși durmeam pe malul mării.

Iar cînd sosi și fiica dimineții,

La larg în apă navele le-au tras,

Din prundul unde-au stat, și-au pus băieții

Catarg și pînze fiecărui vas,

Și-ntrînd și ei, mînuitori lopeții,

Băteau în tact cu vîslele-ntr-un glas.

Și-n apele Egiptului noi, dară,

Precum ni se ceru, ne-oprirăm iară

Și jertte-am dat, de boi tăiați, de-o sută,

Și-așa-mpăcai pe cei din cerul sfînt.

Iar cînd le-a fost mînia-n piepturi mută,

Nălțai pentru-Agamemnon un mormînt,

Spre-a fi cu faimă-n veci nepetrecută.

Plecai apoi spre țara mea, și-un vînt

Frumos lăsară zeii după mine

Și-n scurt răstimp sosii apoi cu bine…

Dar haide-acum și-n casa mea, voinice,

Vro zece zile-ori și mai mult să stai,

Și-apoi te voi lăsa, oricînd vei zice.

Și mîndre daruri îți voi da, trei cai

Și-un car frumos, și vei pleca ferice.

Și-o cupă mîndră, de-nchinat s-o ai

La zei, spre-a-ți aminti de-această cale,

Oricînd vei bea-n tot timpul vieții tale.

Vorbind atunci, așa i-a zis feciorul:

„Te rog acum să nu m-oprești să stau.

Și-un an întreg s-ascuit desfătătorul

Cuvînt ce zeii-atit de-adînc ți-l dau,

Și-un an de-aș sta și nu m-ar prinde dorul

De-ai mei de-acasă, rege Menelau!

Dar nu mai pot să-mi stea prin Pilos soții,

Căci nu-s ai mei, ci stau de drag cu toții.

Un dar de preț îl vom primi, stăpîne,

Dar nu putem lua și cai cu noi;

Din partea asta darul deci rămîne.

Domnind pe șes, ai troscot și trifoi

Și orz și-ovăz și grîu. La noi nici grîne,

Nici drumuri largi nu sînt, și nici un soi

De hrană pentru cai, ci culmi destule

Cari caprelor fac ugere sătule.

Pe cîte-ostroave marea-n jur le-mbracă,

N-au locuri largi de cai, nici holde n-au,

Iar Itaca e cea mai mult săracă.”

Îl strînse-atunci de mînă Menelau

Zîmbind, și-a zis: „Ai bună minte, dacă

Vorbești deschis așa! Deci am să-ți dau

Alt dar, că pot. Și iată, dintre cîte

Le țiu, fiind ca daruri hotărîte,

Îți dau deci de-amintire-un dar pe care

De cel mai drag și mîndru-l prețuim:

Un ol frumos și-ntreg de-argint, și are

De aur buza, și făcut îl știm

De meșterul Efest, cu muncă mare.

Mi-l dete-n Sidon regele Tidim

Pe cînd prin țara lui m-aduse-ocolul.

Deci dacă vrei, tu du-ți, voinice, olul.”

Ci-n vremea-n care ei vorbeau aceste,

Meseni veneau, și toți cu cîte-un dar.

Bărbații deci, cu vinul cel ce este

Putere-a vieții-n veselul pahar,

Veneau cu miei; iar mîndrele neveste,

Avînd pe cap frumosul lor ștergar,

Veneau cu pîni și le-așezau pe masă,

Și-așa găteau de cină-n larga casă.

Iar prinții-și petreceau lîngă palatul

Din Itaca, și-așa ca de-obicei

Făcînd obrăznicii, cu aruncatul

De discuri și dc lănci, iar între ei

Ședea, cu Evrimac nerușinatul,

Trufașul Antinou, căci între-ahei

Doi capi erau. Spre-aceștia deci venise

Să-ntrebe Noemon și-așa le zise:

„Știm oare-ori nu, pe cînd, de-o vrea și Joe,

Se-ntoarce-acum din Pilos Telemac?

Mi-a dus corabia și-aș avea nevoie

Să trec la Elis cea cu mult alac,

Că am acolo iepe, Antinoe,

Cu mînzi catîri, și mari acum se fac.

Dar nemblînziți îmi pasc prin Elis lunca,

Și-aș vrea s-aduc să-nvăț un mînz cu munca.”

Le-a zis, și-accștia foarte se mirară,

Că nu-l credeau plecat. Credeau mereu

Că sta ascuns, ori trebi avînd, la țară,

La stînă poate-ori chiar la Eumeu.

Deci zise Antinou: „Se duse dară?

De cînd e dus? Aș vrea să știu și eu!

Ce soți avea? Străini erau bărbații?

Năimiți? Ori numai slugile și-argații?

Căci și cu-argații săi putea s-o facă.

Și spune-ne de nav-adevărat,

Să știm și noi cu bună știre, dacă

I-ai dat-o tu, căci foarte te-a rugat,

Ori el ți-a dus-o, fără ca să-ți placă?”

Răspunse Noemon atunci mirat:

„Ba eu i-am dat-o, și cu-ntreaga vrere!

Dar cine nu i-ar da-o cînd i-o cere

Un om așa de strîmtorat, nepoate?

Greu lucru să n-o dai. Iar soții lui

Sînt cei mai buni din tot orașul, poate,

Și-n frunte Mentor. Ori îți mint ce spui,

Și-a fost un zeu? Că-i sămăna-ntru toate,

Și mult mă mir și-acum, căci îl văzui

Chiar ieri pe Mentor, moșul plin de slavă

Atunci însă-l văzui intrînd în navă.”

Așa vorbi feacul și se duse;

Dar mîndrul suflet dintr-aceștia doi

Uimit era, și furia-l umpluse.

Strigă cu strigăt Antinou apoi,

Iar asta jocului sfîrșit îi puse:

„Veniți, vă rog, fruntași ahei, la noi!”

Și neagra-i inimă fierbea de ură

Și-un foc prin noapte ochii lui părură.

„Credeați de Telemac că n-o să plece,

Fărtați ai mei? Și iată-l că-i pe drum!

Obraznic om! Dar nu i se va trece!

Aci-ntre noi atîția oameni, cum?

Băiatu-și drege-o navă și-l petrece

Popor ales? Să știți că el de-acum

Ne vrea pierirea! Dar ucidă-l Joe,

Să n-aibă timp plinirilor pe voie.

Deci dați-mi, frați, o navă călătoare

Și douăzeci de soți, de vi-e pe plac,

S-aștept pe-acest nebun la vro strîmtoare,

La Same cel stîncos, că vreau să fac

Să-i fie-amar și-n veci fără de soare

Ăst drum, și-acum și-apoi, lui Telemac!”

A zis. Și-l îndemnau, și prinse sfatul;

Iar ei plecînd, umplură iar palatul.

Dar n-au rămas aceste neștiute

Mult timp stăpînei, ci-ntr-aceeași zi

Știu ce-au pus în mințile pierdute;

Căci crainicul Medon care-auzi,

Fiind pe-acolo, celea petrecute,

S-a și pornit să-i spuie ce urzi

Vicleanul sfat, pe fiu să-i puie mîna.

Văzîndu-l deci în prag, i-a zis stăpîna:

„La ce te-au mai trimis iar prinții? Spune!

Să dai porunci la slujnici, pentru ei

Să-și lase lucrul, căci e timp de-a pune

O masă iar? Vai, dea seninii zei,

În veci de-acum să nu se mai adune

Și nici să nu pețească-n veci femei,

Și cina ce-o gătesc aci-ndrăzneții

Le fie cina cea din urm-a vieții!

Ah, voi, cari stați mîncînd, nerușinații,

Averile lui Telemac, la el aici,

Nimic n-ați auzit de Odiseu? Nici tații

Nimic nu vă vorbeau, cînd ați fost mici,

Nimic de el? Dar care sînt bărbații

Din tot poporu-acesta de voinici,

Pe care el să fi cătat anume

Prin rău și nedreptate să-i sugrume

Precum au obicei de-a pururi regii,

Iubind pe-un om, cînd pe-altu-l prigonesc?

Dar cui făcu el rău, c-un drept al legii?

Oh, nu, ci voi, și gîndul mișelesc

Vi-l dați pe față și otrava-ntregii

Cruzimi din piept, căci răii răsplătesc

Cu rău făcutul bine totdeauna!”

Răspunse deci Medon. sporind furtuna:

„Oh, dare-ar Dumnezeu din cer să fie

Al tău acesta cel mai mare rău!

Dar mult mai mare-i cel ce va să vie,

Căci vreau s-omoare pe băiatul tău!

Dar nu le-ajute Zevs în vecinicie!

S-a dus la Pilos bietul de flăcău,

Pe-acolo știri de tată-său s-adune,

Iar ei, pîndind în drum, îl vor răpune!”

A zis, iar ea simți prin piept arsură

Și-un tremur prin genunchi, deci a rămas

Mult timp așa făr de suflare-n gură

Și mut îi stete dulcele ei glas,

Iar ochii morți de lacrămi i s-umplură.

Tîrziu, cînd sufletul cu-ncetu-i pas

Se-ntoarse-apoi dintr-ale spaimei goane:

„De ce-a plecat băiatul meu, Medoane?

Și ce nevoie-avut-a să se suie

Pe una dintre navele ce sînt

Ai mării cai, ce-n largul vintre-ncuie

Drumeți pe-un umed șes, purtați de vînt?

De ce-a plecat? Ori vrut-a să-și răpuie

Și numele-ntre cei de pe pămînt?”

Răspunse-atunci Medon, cuminte-n toate:

„Vrun zeu îi dete gîndu-acesta poate,

Știu eu, ori poate inima-l împinse

S-audă de-Odiseu de e pe drum,

Iar dacă-i mort, ce-amară soartă-l stinse.”

Vorbind așa, s-a dus Medon acum.

Pe ea îns-o durere-atunci o prinse

Și-i rupse inima, încît nici cum

Nu vru măcar pe-un scaun să se lase,

Deși erau destule-aici prin case.

Ci stînd ședea pe prag, bocindu-și focul,

Iar cîte roabe-avea-mprejurul ei

Boceau cu ea și-umpleau de vaiet locul.

Și-amar plîngînd le-a zis: „Vai, dragi femei!

Pe mine-ngrămădiră nenorocul

Mai mult decît pc-oricine marii zei,

Căci mai cu-amar nici una nu mai este

Din cîte-s azi de vîrsta mea neveste!

Căci iată-ntîi eu mi-am pierdut bărbatul,

Pe-acel viteaz cu inimă de!eu

Și cel mai mult cu daruri înzestratul

Din toți danaii, marele-Odiseu!

Și-acum mi-e gol ca un mormînt palatul,

Că-i dus să moară și băiatul meu!

Și-i moart-acum și dulcea mea lumină!

Vai, crudelor, dar voi sînteți de vină!

Nici uneia prin gînd să nu vă treacă

Să dați fugind să mă treziți din pat,

Cînd voi știați ori îl vedeati că pleacă!

Căci ori ar fi rămas, de-aș fi aflat

Că vrea să plece, ori altminteri, iacă,

El moart-aici pe prag m-ar fi lăsat!…

Chemați pe Doliu-aici, acum și-n fugă,

Pe cel ce-l am chiar de la tata slugă,

De cînd venii nevast-aici, și-mi are

De pomi azi grija, la livadă stînd,

S-alerge la Laerte-n fuga mare

Să-i spuie toate-acestea rînd pe rînd,

Că doară va găsi un chip, oricare,

Și-n lume va ieși Laert țipînd

Și-n uliți stînd la lume-o să se plîngă,

Că vreau mișeii neamul să i-l stîngă!”

Plîngînd Euriclia cea bătrînă:

„Stăpînă dragă! Ori mă lași să fiu,

Ori dacă-ți place, ia toporu-n mînă

Și taie-mă bucăți! Îți spui ce știu.

Știam de el, că eu i-am dat, stăpînă,

Și vin și tot iubitului tău fiu.

Dar m-a jurat să tac, pînă vor trece

O zi ori două peste pline zece

Și pînă n-o să văd că dor te-apucă

Să-ntrebi de el, ori ai s-auzi că-i dus,

Că plînsul arde-obrajii și-i usucă,

Și n-ar fi vrut să plîngi, așa mi-a spus!

Dar spală-te, iar roabele te ducă

Frumos gătită-n rîndul cel de sus,

Să rogi pe-Atene ca să-abată răul,

Iar ea de moarte-ti va scăpa flăcăul!

Și nici nu mai mîhni pe-ndureratul

Bătrîn, căci zeii cei din cerul sfînt

Pe neamul lui Arcesios luminatul

Așa de supărați ei tot nu sînt!

Și fi-va cine stăpîni palatul

Cel-nalt de-aici, și turme și pămînt.”

Cu-aceste vorbe frîu plînsorii puse.

Deci orz luînd în coș apoi se duse

Cu roabele-n odaia luminată

Și-Atenei se ruga, plîngînd mereu:

„Ascultă-mă, nebiruită fată!

De-ți arse coapse regele-Odiseu,

De boi și oi, aci-n palat vrodată,

Aminte-acum le ia, senine zeu!

Și scapă-mi fiul! Nu-l lăsa, preabune,

Și-acestor prinți mișei tu frîu le pune!”

Vorbind așa, plîngea cu țipăt mare.

Iar principii-n palatul cel umbrit

Ziceau, vorbind de doamnă fiecare:

„Frumos astfel de-aceea s-a gătit

C-a dat acum în dor de măritare!

Dar nici prin vis nu-i dă că i-am menit

Pe fiu pieririi!” Ei vorbeau acestea

Și nu știau c-altfel a curs povestea.

Vorbi îns-Antinou a lui Evpite:

„Nebunilor, de ce vorbiți netot,

Strigînd așa cu minți nesocotite!

Ne-aude-un om și spune-n casă tot.

Dar haideți să-mplinim cele gîndite,

Căci toți sîntem de-un gînd, așa socot.”

A zis și douăzeci de soți alese,

Pe cei mai buni din ei, și-apoi purcese

La mal, la nava cea cu iuți vîntrele,

Și-o traseră-n adînc; catarg i-au pus,

Legar-apoi lopețile-n curele

Și pînze-au potrivit și jos și sus,

Și gata și-o țineau cu toate cele.

Deci multe arme slugile-au adus;

Și-ntrînd, cinară-n nav-ascunși vederii

Și stînd, ei așteptau sosirea serii.

Iar doamna-n rîndul cel de sus se duse

Și n-a gustat nimic și s-a culcat;

Nici vin nici pîne-n gura ei nu puse,

Gîndind la fiul ei: de-o fi scăpat,

Ori moartea cea năpraznică-l răpuse?

Deci cîte le gîndește-nspăimîntat,

Un leu cuprins de mulți gonaci, sărmanul,

Ce-n cerc viclean întind spre el arcanul,

Atîtea le gîndea, pînă ce prinsă

De-un dulce somn, cu fața-n sus durmea,

Cu trupu-ntreg atît de moale-ntinsă.

Atene-atunci în față-i aducea

Vedenie-n chip ca de femeie-ncinsă,

Întocmai ca Iftima, și ca ea

La trup, o mîndr-a lui Icarie fată,

Nevasta-n Fere lui Evmelu dată.

Pe-aceasta deci Atene-o trimisese

Aci-n palat, că doară va putea

Să-nduplece pe doamnă să mai lese

Amarul plîns al ei și poate-ar vrea

Să-și curme-odată vaietele dese.

Aceasta deci, venind acum la ea,

Intră ca vînt prin ușă, prin locșorul

Curelei care-o-ntinzi cînd tragi zăvorul,

Și zise stînd la capul ei, la patul

Frumos cioplit: „Dormi, draga mea, și-oftezi?

Dar zeii cei de sus nu-ți vreau oftatul,

Și-așa de mult plîngînd, tu-i întristezi!

Căci lor nimic nu le-a greșit băiatul,

Și iarăși se va-ntoarce și-o să-l vezi!”

Răspunse Penelope-atunci cuvinte

Din dulcea poart-a visurilor sfinte:

„Ești, soro, tu? Și-mi vii azi pe vedere?

Așa de rar la noi mi te văzui,

Că-i mare drum de-aici pînă la Fere!

De ce să-mi las durerea mea, și-mi spui

Să nu mai plîng? Cînd numai spini și fiere

Mi-e inima sărmanei ce pierdui

Pe cel cu inimă de leu, bărbatul,

Cu-atît de multe daruri înzestratul,

Și cel cu nume mare prin Elada

Și-n multe toate-ale Ahaiei țări!

Și iat-acum și Telemac e prada

Cumplitei morți, căci a plecat pe mări,

Și-i tînăr încă nedeprins cu spada

Și trudele, și nici în adunări

Cu vorbele. Și-acum ursita-mi scrise

Să-l plîng mai mult pe el decît pe-Ulise!

Și tremur pentru el să nu-l ajungă

Vrun rău prin țări străine, pe-unde-i dus!

Cumplită-i marea, și e calea lungă

Și mulți dușmani la pîndă i s-au pus,

Și-o spadă văd… și-i gata să străpungă…

Și nu se mai rentoarce, și-i răpus…”

Așa vorbea prin visul ei purtată;

Și-i zise iarăși umbra-ntunecată:

„Fă-ți inimă și taci, și nu te teme,

Că stă Atene cea de sus cu el,

Și tare-l va petrece-ntreaga vreme,

Căci vrea să-l scape, și ea poate-astfel

S-ajute-oricui, cînd vrednic e s-o cheme

Și-l află vrednic de-a fi dus la țel.

Ea-i foarte tristă pentru-a ta mîhnire.

Deci însăși m-a trimis să-ți dau de știre!”

Prin vis răspunse Penelope-aceste:

„Deci dacă ești cu-adevărat un zeu

Trimis de-Atene, dă-mi atunci o veste

De-i viu și-acum sărmanul Odiseu,

Ori mort în Hades! Spune-mi, unde este?”

Răspunse umbra: „Nu-i un drept al meu

Să-ți spui. De-i viu ori mort eu nu pot spune.

Și-i rău să spui cuvinte-n vînt nebune!”

Așa i-a zis ei umbra-ntunecată,

Și-apoi ieșind prin locul puțintel

Ce e-ntre ușă și ușor, deodată

În vînt s-a-mprăștiat, pierind în el.

Dar biata Penelope deșteptată,

Simți puteri în suflet, căci astfel

De viu și-aievea visul și-l trăise,

Pe care-n noapte zeul i-l trimise.

Iar prinții-acum pluteau pe-ntunecatul

Și sterpul mării drum, cu tristul gînd

Să puie-n lucru ce-au gătit cu sfatul.

Aproape de stîncosul Same dînd

De-un mic ostrov, de Asteris chematul,

Pustiu și sterp, dar bun în mal avînd

Liman cu două guri și apă blîndă,

Aici steteau aheii-acum la pîndă.