… … … … … … … … … …

Cum zboară, țițăind în zbor, prin golul

Adîncii peșteri lilieci, la fel,

Cînd unul s-a desprins, căzînd din stolul

Cel mare-al lor, și toți cei prinși de el

Căzur-apoi, și mare-acum li-e zolul,

Așa și ele după Hermes cel

De-a pururi bun zburau acum mîhnite,

Urmîndu-i lui pe căi mucigăite.

… … … … … … … … … …

… … … … … … … … … …

Cu-Ahil steteau aceștia așadară,

Cînd iată că veni mîhnit spre ei

Atridele-Agamemnon, și-l urmară

Mîhniți de-asemeni și tăcuți acei

Ce-au fost uciși, murind o moarte-amară,

Prin rea purtarea jalnicei femei.

Deci lui acum, a toți mai înainte,

Așa-i vorbi Pelide-Ahil cuvinte:

Și trist au început să te bocească

Și toate cele nouă muze n cor

Schimbînd mereu a lor dumnezeiască

bocire-a gurii lor

Și nu puteai vro față omenească

S-o vezi atunci neplînsă printre noi,

Atît de jalnic plîns fără de fine

Stîrni duioasa muză-n noi, prin tine

„Atridule-Agamemnon, sus în lume

Ziceam mereu că tu printre eroi

Ești cel mai drag lui Zevs, căci ai și nume

Și ești și domn la Troia peste noi

Pe-atît de mulți viteji, plecați anume

Să fim striviți de sorți și de nevoi.

Dar iată că fu scris ca ție, tată,

Să-ți iasă-n drum de cea dintîie dată

Și trist au început să te bocească

Și toate cele nouă muze n cor

Schimbînd mereu a lor dumnezeiască

bocire-a gurii lor

Și nu puteai vro față omenească

S-o vezi atunci neplînsă printre noi,

Atît de jalnic plîns fără de fine

Stîrni duioasa muză-n noi, prin tine

… … … … … … … … … …

… … … … … … … … … …

… … … … … … … … … …

… … … … … … … … … …

… … … … … … … … … …

… … … … … … … … … …

Și trist au început să te bocească

Și toate cele nouă muze n cor

Schimbînd mereu a lor dumnezeiască

… … … … … . .bocire-a gurii lor

Și nu puteai vro față omenească

S-o vezi atunci neplînsă printre noi,

Atît de jalnic plîns fără de fine

Stîrni duioasa muză-n noi, prin tine

Zi zece-apoi, și alte șapte zile

Te-am plîns și zi și noapte nencetat,

Și vecinice-ale sfintei mări copile

Și noi aheii pe pămîntul lat.

Și-a optsprăzecea zi, mărete-Ahile,

Pe-al mării mal noi focului te-am dat,

Tăind în juru-ti sutele de vite

Și oi și boi cu coarnele-aurite.

Și-ardeai așa și-n miere și-n grăsime,

Și-avînd pe trup zeiasca ta manta,

Și-n jurul tău și-arcași și călărime

Și-n arme toți treceau prin fața ta,

Și-un vuiet fu, cum nu-l dorească nime!

Cînd focu-apoi cu-ncetul scăpăta

Și stins fu-n zorii zilei cei duioase,

Ți-am strîns cu pumnul galbenele oase

În vin curat și-n untdelemn, și puse

În ol cu două torți, de aur, dat

De maică-ta; iar Dionis, cum spuse,

I-l dete ei, că-i de Hefest lucrat.

Acolo zaci, cu oasele ce-avuse

Patroclu-al tău, dar neamestecat

Cu cel ce dup-a lui Patroclu moarte

Tu-ntîiul ți-l țineai și-n cinste foarte

Și-ntreag-apoi oștirea cea grecească

De-ahei pe-acelea oase din pămînt

Veneau cu mii de mii să-ngrămădească

Măreț și mare-un foarte nalt mormînt,

Pe largul Helespont ca să-l privească

Pe-un mal înalt departe-acei ce sînt

Pe mare-n larg, și-uimire să le fie

Și celor de-azi și celor ce-o să vie.

Deci mîndre arme, de la zei cerute,

A pus la mijloc maică-ta apoi

Spre-a fi răsplata luptei pe-ntrecute;

Și mulți se și-ncercară dintre noi,

Căci multe-n lume arme-au fost văzute

La moartea multor nentrecuți eroi

Cînd tari voinici se-ncing….

Dar însuți tu te-ai fi mirat în minte

Ce mîndre daruri pentru tine-a pus

Zeița Tetis care-ți fu părinte,

Căci foarte-ai fost iubit de cei de sus.

Deci numele ce-aveai și mai nainte,

El nici acum aici nu ți-e răpus

In lumea morții, și-o să-l ai, Ahile,

În veac de veac și-n nesfîrșite zile.

Dar mie, vai, de ce folos îmi este

Tot numele, că fui biruitor

Sfîrșind războiul cel cu-amară veste !

Căci Zevs mi-a scris la-ntorsul meu să mor

De mîna rea a jalnicei neveste !”

Așa-și spuneau ei gîndurile lor,

Cînd iată că sosi omorîtorul

Lui Arg, Ermia, și-l urmau cu zborul

… … … … … … … … … … . .

Și-Atrid s-a-ntors spre el de-ntîi și zise:

„Ce este,-Amfimedoane-al meu iubite.

Că voi ați străbătut, atîția juni,

În neagra noapte-a morții cei cumplite,

De-aceeași vîrstă toți, frumoși și buni,

Cum n-ai putea mai mîndre și-nflorite

Pe-ntreg pămîntul alte vieți s-aduni?

Poseidon, deci, v-a dat pieririi rele,

Stîrnind și valuri mari și vînturi grele,

Sau răi dușmani v-uciseră-ntr-o țară

Pe cînd răpeați cirezile de boi,

Iar ei sărind cu lănci își apărară

Nevestele și-orașul lor de voi?

Răspunde ce te-ntreb și spune-mi dară,

Căci noi Atrizii oaspeți amîndoi

În cas-am fost la bunul tău părinte.

Ori nu-l mai ții tu pe-Agamemnon minte

Și nici pe Menelau, cînd împreună

Ne-am dus să-nduplecăm pe-Ulis să ia

Și dînsul parte-n lupta cea nebună

Din cîmpul Troiei? Și cu trudă grea

Făcurăm drumul într-o-ntreagă lună

Pe-al mării larg și după ce de-abia

Putui îndupleca spre noi pe-Ulise.”

Și-oftînd Amfimedon atunci îi zise:

„Vai, țin aminte toate,-o rege mare,

De Zevs crescute-Atrid, în grija cui

Atîția greci și-au pus a lor scăpare!

Ascultă deci și limpede-o să-ți spui

De-a morții noastre-atît de rea-ntîmplare!

Ne-ucise Odiseu în casa lui,

Căci, neștiind de-i mort în lumea asta

Ori viu subt cer, noi îi pețeam nevasta,

Iar ea prin minte-un gînd viclean purtîndu-l

Și vrînd pierirea noastră, nici nu da

Sfîrșit acelui măritiș, nevrîndu-l,

Dar nici fără de vreri nu s-arăta,

Ci multe viclenii scornea cu gîndul.

Deci și-asta una că mereu ea sta

Țesînd cu-acel război ce-n casă-l puse,

Supțire-o pînză lungă și ne spuse:

«Voi, prinți ce mă pețiți! Mi-e mort iubitul

Bărbat al meu, dar vreau urzitul tort

Să nu mi-l pierd, deci nu grăbiți nuntitul.

Să țes de-ntîi un giulgi de pus pe mort,

Să-l am pentru Laerte preaslăvitul,

Să nu-mi aud dojeni că zace mort

Și n-are-un giulgiu așa precum se cere,

El, cel ce-a strîns nespus de mare-avere.»

Și-așa crezurăm toți ce ea ne spuse.

Țesea deci ziua-ntreagă-ntre femei,

Dar noaptea la făclii pe-ascuns aduse

Strica pînă-n sfîrșit urzeala ei.

Trei ani cu vorbele așa ne duse,

Viclean știind să-nduplece pe-ahei.

Dar cînd apoi din luni ce se urmară,

S-umplură ani și fu și-a patra vară.

Și trist au început să te bocească

…………………………………………………………………………………………..

Și-atunci știu eu ce demon râu aduse

Pe regele-Odiseu acasă viu,

În cîmp, la țară unde-o stîn-avuse.

Veni apoi la el și scumpu-i fiu

Din Pilos, de unde după știri se duse.

Ce-au pus la cale-apoi atîta știu,

Că moartea noastr-o puseră la cale.

Venir-apoi deci amîndoi în vale,

În marele oraș, dar nu-mpreună,

Ci-ntîi flăcăul, iar Ulise-apoi,

Și-n toate-asemeni unui cerșetor ce-adună

Cerșind pe drum și-n foarte mari nevoi,

Bătrîn și-n lips-a orice haină bună.

Purcarul deci așa-l băgă-ntre noi

Pe-Ulis, sărac ca unul ce se roagă,

Proptit în neputința lui pe-o ghioagă.

Deci nimeni nu putu-ntre noi să știe,

Nici cei mai vîrstnici, c-ar fi el, și nici

N-a dat vrun semn cum c-ar putea să fie.

Și-așa-l batjocuream ca pe calici

Cu vorbe tari și fără de-omenie.

Iar el răbdă-ntre-atîția tari voinici

Și-n spate-aruncături și-ocări la masă

Și foarte-a fost de rîs în propria casă.

Dar cînd în urmă Zevs din cer trimise

Și c ipa de blăstăm, atunci a dus

Cu fiul său și lănci cîte găsise

Și spăzi și tot în cula cea de sus,

Și-a culei ușă el cu drugi o-nchise.

Apoi, viclean, neveste-sei i-a spus

Să puie la-ncercat cu fierul prinții,

Iar ea să fie prețul biruinții.

Vai, tristă probă ce ne-a fost pierzare,

Căci ea a fost prilejul ca din ea

Să-nceap-apoi a sîngelui vărsare!

Deci noi probam, dar nimeni nu putea

Să-ntindă coarda arcului cel mare,

Căci multă-n braț puterea ne lipsea.

Cînd vru să ia și-Ulise arcu-n mînă,

Răcneam, certînd purcarul de la stînă

Să nu i-l dea, oricît de mult l-ar cere.

Deci singur Telemac porunc-a dat

Să-l dea; și-avîndu-l plinul de putere

Ulise-n mîni, prea lesne l-a-ncordat,

Trecînd și-un fier prin toate-acele fiere.

Apoi, sărind pe prag, el a vărsat

Săgețile din tolbă la picioare

Și-n jur zburînd priviri îngrozitoare.

Și dînd în Antinou cătă să vadă

Tot drept în fața-i săgetînd mereu.

Așa pierirăm deci, o preaslăvite

Stăpîne-Atrid. Și-n marele palat

Zac trupurile noastre nengrijite

De-a valma, vai, căci încă n-au aflat

De noi prin case rudele iubite

Cari triști să spele sîngele-nchegat

Pe răni, și-n pat cu giulgi să ne-nfășoare,

Căci asta-i cinstea orișicui cînd moare!”

Răspunse-Atride-atunci: „Ferice ție,

Născute din Laert, Ulise tu!

Oh, cum ți-ai cîștigat prin bărbăție

Pe-a ta nevastă ce răpită-ți fu!

Iar prea-nțeleapta-n toate-a ta soție

Ce bune minți în gîndul ei avu

Și cum ținu icoană-n gînd curată

Pe-al său bărbat cel drag al ei de fată!

De-aceea-n lume-a pururi n-o să tacă

Slăvindu-i bunii multa cinste-a ei,

Și-un dulce-al Penelopei au să facă

Frumos un cîntec fericiții zei,

Să-l știe toți și-ntregii lumi să-i placă!

Dar nu ca fapta jalnicei femei,

A fetei lui Tindar cea-ngrozitoare,

Ce-și puse-n gînd pe soț să și-l omoare.

Și slugi și toți pe care-n larga vie

Năimiți el îi avea cu el în rînd.

Și-avea și pe-o bătrînă, ca să-i fie

De paz-aici și grija lui purtînd,

Căci sta bătrîn și singur ca-n pustie

Și nu mai scobora-n oraș nicicînd.

Acolo deci s-opri acum Ulise

Și fiului și slugilor le zise:

„Intrați voi deci în bine ridicata

Clădire-acum, și-un porc, pe cel mai greu,

Tăiați-mi-l, să aflu prînzul gata.

Iar eu mă duc să cerc pe tatăl meu,

Să văd de mă cunoaște încă tata

Văzîndu-mă, și știe că sînt eu,

Ori nu mă mai cunoaște-acum, sărmanul,

Căci multe roți de-atunci făcut-a anul.”

Le-a zis și-apoi le-a dat să-i ducă-n casă

Vestitele lui arme de război.

Deci ei intrînd se pregăteau de masă.

Iar regele-Odiseu se duse-apoi

Să caute pe Laert prin via grasă.

Dar nu găsi sub bolțile de foi

Pe Doliu, sau pe vrunul dintre fiii

Acestuia, și nici pe-alt om al viii.

…………………………………………………………………………………

Ești zdrențe tot și colb pe tine zace.

Și-urît bătrîn în nengrijirea ta!

Dar negreșit nu lenea ta ți-l face

Pe-al tău stăpîn cu tine-a se purta

Așa de rău, ca-n zdrențe să te-mbrace!

Măreț și-ales cum ești, n-ai arăta

Să fii un rob din care n-ai ce-alege,

Ci mai întîi tu pari c-ai fi vrun rege!

Dar pari a fi vrun om ce se deprinde

Că după ce se scaldă-n baia lui,

Ia prînzu-ncet și moale-n pat se-ntinde,

C-așa-s moșnegii toți. Dar tu să-mi spui,

Că stau pe loc și-uimire mă cuprinde.

Al cui e ăst pămînt? Tu sluga cui?

Și spune-mi drept să știu și-aceasta dară:

E Itaca, sau nu-i, această țară?

Precum mi-a spus pe cale mai nainte,

Venind la deal, un om care-mi păru

Din tot ce-a spus că nu-i cu-ntreaga minte,

Căci foarte-nchis vorbea și nici nu vru

Să-mi spuie ce-ntrebam cu rugăminte

De-un oaspe-al meu de-aici, de-l știe-ori nu,

Și dacă-i viu și-n pace-urmîndu-și sorții,

Ori dus e bietu-n trista noapte-a morții.

Că iată vreu să-ți spui și-ascultă bine.

În țara mea eu ospătai pribeag

Odată pe-un străin venit la mine.

Din cîți străini trecur-al nostru prag,

Și mulți văzui, din multe țări străine,

Nu-mi fu nici unul decît el mai drag.

Și-așa se lăuda

Că-n Itaca-i e neamul lui și locul.

Și fiul lui Arcesiu-i este tată,

Laerte, el spunea. Pe-acesta dar

Primindu-l bine-n casa mea bogată

Cu multe cîte-aveam, i-am dat ca dar

Al dulcei prietenii, atunci legată,

Frumoase lucruri, ca de-un oaspe rar.

Talanți de aur

………………………………………………

Și-un mîndru ol de-argint cu flori scobite;

De șase-ori cîte două velinți moi

Și tot pe-atîtea mîndru-mpurpurite

Tunici i-am dat și și mantale-apoi

Pe cîte și tunici; și preavestite

Lucrări știind la ac și la război,

Frumoase patru fete

De el alese cum îi vruse placul.”

Plîngînd i-a zis Laert cu-oftare-amară:

„În țara care-o-ntrebi, într-însa ești;

Dar răi și-obraznici locuiesc în țară.

Iar cîte bune-ai vrut să-i dăruiești

Acelui om, păcat că i se dară!

Că dac-ar fi el viu, ca să-l găsești

Stăpîn în țara Itacei, străine,

Cinstit te-ar fi primit cu drag pe tine.

Și multe daruri ți-ar fi dat răsplată,

C-așa-i frumos să-ntorci un bun făcut.

Dar spune-mi tu cu vorb-adevărată,

Cîți ani vor fi de cînd l-ai petrecut

Pe bietul tău și-al meu — de-a fost vrodată

Și-al meu, sărmanul, unul meu născut!

Și spune-mi și-asta drept și nu-mi ascunde

Să știu și eu, tu cine ești? De unde?

Și cine-ai tăi părinți, și-orașul care?

Și unde-ați tras odgonul navei cei

Cu iute zbor de te-a adus pe mare

Cu soții dragi cei mult iubiți de zei?

Ori poate c-ai sosit cu vro-ntîmplare

Pe-o nav-a altor oameni buni, iar ei

Te-au scos pe mal și merseră nainte?”

Răspunse deci Ulis și-a zis cuvinte:

„Voi spune deci cu vorb-adevărată.

Eu sînt din Alibant, și am vestit

Palat al meu, iar Afidant mi-e tată

Și numele ce-l port e Heperit.

Un zeu mă rătăci de-această dată

Departe de Sicania și-am venit

Nevrînd pe-aici. Și-am nava-n sinul mării,

Departe de-acest loc, pe-un mal al țării.

Iar cît pentru-Odiseu, acum e anul

Al cincilea de cînd din țara mea

Pleca pe mare-n drumul său, sărmanul.

Dar bune paseri la plecare-avea,

La dreapta lui, și părăsi limanul

Voios de semn și deci nădăjduia

C-avem să ne-ntîlnim în gazd-adese

Și daruri să ne dăm cu drag și-alese!”

A zis. Și-un negru nor pe-al său părinte

De jale-l năvăli, și deci luînd

Cu palmele de jos nisip fierbinte,

Turna pe albu-i cap și-ofta gemînd.

Iar bietul Odiseu îi sta nainte,

Și inima-i s-amesteca-n curînd,

Și-atunci pe nări, privind pe bietu-i tată,

Fuior de plîns îl năpădi deodată.

Sărit-a deci și l-a cuprins în brată

Și mult l-a sărutat și-a zis: „Sînt eu,

Și iată-ți-l sosit aici, în viață,

Acel de care-ntrebi, că-s Odiseu!

Dar șterge-acum de plîns topita față

Și nu te văita și-acum mereu,

Căci am să-ți spui o foarte mare veste,

Și grabă deci, și mare grabă-mi este:

Ucisei, tată, prinții prin palatul

Cel larg al nostru și grăbit eu fui

Să bat cu moarte-ocara și păcatul!”

Răspuns Laerte-așa-i răspunse lui:

„De-mi ești tu cel sosit aici, băiatul,

Și tu-mi ești Odiseu, atunci să-mi spui

Spre-a mea credință semn ori știri ascunse!”

Răspuns deci Odiseu așa-i răspunse:

„Deci rana asta vezi-o-ntîi, cumplitul

Al dintelui cel alb un semn rămas

De cînd în munte mă răni-ntîlnitul

Mistreț, cînd tu și maică-mea-ntr-un glas

Ați vrut să mă trimeteți la iubitul

Al maicii mele tată, pe Parnas,

Să-mi iau de-acolo darurile mele

Ce-a spus că-mi dă, de-oi merge după ele.

Dar haid să-ți spui toți pomii-acei ce mie

Prin larga ta livadă mi-i păstrai,

Cînd eu, copil și plin de bucurie

Ceream ici-colo pomișori să-mi dai,

Umblînd pe urma ta prin larga vie

De cîte ori printr-însa te plimbai,

Și-așa-mi numeai pe rînd cu dulce vrere

Pe cîți eu să mi-i țin de-a mea avere.

Deci zece perii, patruzeci măslinii

Și zece-au fost prin vie merii mei.

Haraci de viță-n marginea grădinii

Cincizeci ai spus că-mi dai, și toți de-acei

Cari dau la vreme mîndrii lor și plinii

La boabă struguri dulci, cînd pentru ei

Cu bună vrere Zevs o toamnă face

Cu soare cald și blînd să-i coacă-n pace.”

…………………………………………………………………………..

………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………..

Iar lui îi zise Odiseu cuvinte:

„Să nu te temi de asta! Nici să n-ai

Vro grijă, tată, de vrun rău în minte!

Dar haide-acum spre casa unde stai.

Căci tocmai detei vorba mai nainte

Să fac-un prînz ai noștri, și mînai

Pe fiul meu și-Evmeu și pe Filete,

Să aflu,-am zis, fripturile tăiete.”

Așa vorbeau și-au mers apoi spre casă.

Găsiră deci pe-aceia trei frigînd

Acolo-n curte multă carne grasă

Și vin cu apă-n ol amestecînd.

Ci-ntr-ăst răstimp bătrîna cea rămasă

De pază lui Laert spăla-n curînd

Pe-acesta, deci, frumos și-l unse-ndată

Și-i dete-apoi și-o mantie curată.

Atene-apoi venind prefăcătoare

Făcu să pară om mai timpuriu

În trupu-ntreg păstorul de popoare

Și mult mai plin și și-n mișcări mai viu.

Și-așa ieși măreț din scăldătoare.

Deci foarte se mira iubitu-i fiu

Văzînd schimbat așa pe-al său părinte,

Părînd un zeu din cer, și-a zis cuvinte:

„O, negreșit un zeu te face, tată,

Să pari măreț și-n tinere puteri!”

Laert atunci cu vorba-nflăcărată:

„Ah, cum nu dete Zevs și-Atena ieri

Și-așa cum fui pe cînd băteam odată

Nericul din Epir, cel plin de-averi,

Ducînd pe-ai noștri-n luptă de năvală,

Alături să-ți fi stat acolo-n sală

Cu arme-n mîni, izbind în îndrăzneții

Acei de prinți mișei și să te-ajut;

A multor le-aș fi stins suflarea vieții,

Iar inima din tine-ar fi crescut”

Așa vorbeau ei doi, pe cînd băieții

Cei trei frigînd fripturile-au făcut

Un prînz bogat, și-ntrînd cu toții-n casă,

Ședeau pe bănci și jelțuri moi la masă.

Ei tocmai se găteau cu-ntinsă mînă

Să ia mîncări, cînd iată-l că răpus

De munca lui, intra și Doliu-n stînă,

Și-ai săi cei șase fii, căci s-a fost dus

În drumul lor prea vrednica bătrînă,

Acea care-i crescuse, și le-a spus.

Văzîndu-l deci, în minte-l cunoscură

Și-au stat pe prag c-uimire-n ochi și-n gură.

Dar blînd-avînd și vorba și privirea

Le-a zis cu dulce-ntîmpin Odiseu:

„Hai, moșule, și las-acum mirarea,

Și șezi colea că foarte-am fost și eu

Și toți flămînzi, și n-am atins mîncarea

Și-am stat așa că v-așteptam mereu!”

A zis și Doliu-atunci cu brațe-ntinse

Năval-a dat și-n brațe și-l cuprinse

Și mîna-n mîni luînd-o s-o sărute,

El mult i-o săruta și-a zis apoi:

„Acum, cînd tu, dorit cu mult durute

A noastre vreri, venit-ai înapoi

Cînd orișice nădejdi au fost pierdute,

Să fii binevenit aci-ntre noi!

Iar zeii-ți dea tot binele sub soare!

Dar știe-ori nu și Penelope oare

Că ești sosit, ori să grăbim solie?”

Răspunse Odiseu: „Ce grabă pui

Să faci aceasta? N-ai de ce, că știe!”

Și-apoi șezu din nou la locul lui.

Deci și-ai lui Doliu fii, cu veselie,

Pe mîni îl sărutau

Aceștia deci steteau ca să prînzească,

Iar zvonul merse-n grabă vestitor

Prin tot orașul larg să povestească

De-a prinților ursită și de-omor

Și-aici scoteau și-aici cu plînset mare

Vrun mort din curți, cu glas tînguitor,

Gătind pe-al său tot insul de-ngropare;

Iar cîți erau străini, dintr-alt popor,

Pe-aceștia-i trimiteau pe fiecare

Cu iuți corăbii-acasă-n țara lor.

În urmă toți veniră să s-adune

Să vad-obștescul sfat ce sfat va spune.

Deci după ce s-au strîns, sosind pe cale,

Sculîndu-se-ntre Evpit le-a zis,

Căci foarte-l biruia cumplita jale

De fiu-i Antinou, de cel ucis

El cel dintîi la masa largii sale,

Și-amar plîngînd vorbit-a de Ulis:

„Ast om, acum, voi frați, în două rînduri

Asupră-ne-a lucrat cu-amare gînduri!

A dus cu el în nave plutitoare

Pe cei mai buni războinici dintre noi,

Și-apoi pierdu și nave și popoare

Pe-al mării larg, iar cînd veni napoi

N-avu alt gînd mai bun decît s-omoare

Pe-ai Itacei pe cei dintîi eroi.

Să mergem dar, să nu-i dăm vreme lungă,

Ca nu cumva fugind de-aici s-ajungă

La sfînta Elis ce-o domnesc epeii

Și-n largul Pil, în locul nisipos!

Căci dacă nu, de-a pururi între-aheii

Din jur vom fi cu ochi plecați în jos!

Cînd ști-vor toți din zvon c-am fost mișeii

Ce-am stat fricoși în fața unui scos

Din minți, nerăzbunînd cum fac bărbații

Pe-ai noștri fii și rudele și frații!

Eu unul nici n-aș vrea, tu Zevs părinte

……………………………………………………………..

………………………………………………………………

…………………………………………………………….

………………………………………………………………….

…………………………………………………………………

Și Femiu cel ce le cînta pe liră

Și crainicul Medon, de la palat,

Acum cînd ei, trudiți, de-ajuns durmiră

Și-așa venind, la mijloc ei au stat,

Și toți aheii-n jurul lor s-uimiră.

Vorbi deci crainicu-n obștescul sfat:

„Fruntași ahei! Să-mi ascultați cuvîntul!

Așa să știți, că nu nevrînd Preasfîntul

Și-alți zei din cer, amar sfîrșit le dete

Acestor prinți Ulise! Căci văzui

Pe-un zeu din cer lîng-Odiseu cum stete

Și-avea ca Mentor sfîntul chip al lui.

Iar zeul alerga să i s-arete

Acum în față, și cu mare hui,

Și-acum intra-ntre prinți să-i întărite,

Iar ei cădeau, gemînd urlări urîte!”

A zis, și alb i-a prins pe toți fiorul.

Vorbi deci și-Aliters, bătrînul cel

Ce sîngur el vedea și viitorul

Și cele ce-au trecut, și-a zis astfel:

„Acum, fruntași, asculte-ntreg poporul

Ce vreau să spui, căci vina e la el!

Și numai pentru-a voastră răutate,

Cu-atîta rău

Căci nici n-ați vrut să m-ascultați pe mine

Și nici pe Mentor cel cu bunul gînd,

S-opriți să facă fapte de rușine

Ai voștri fii

Și mare lucru-au făptuit, vezi bine,

Mîncînd averea și nerușinînd

Nevasta unui rege de-omenie,

Zicînd de el că n-are să mai vie!

Și-acum eu zic așa să se-mplinească

Și-un sfat vă dau și ascultați ce spui:

Să nu mai mergem, ca să nu-și găsească

Tot insul răul cel ce încă nu-i!”

A zis și-atunci s-a-ntins dumnezeiască

De guri o larmă, căci la vorba lui

Mai mulți de jumătate-au zis: „Așa e!”

Iar ceialalți, strigînd, cereau bătaie

Și n-au voit s-asculte de-Aliterse,

Și toți în stol pe-Evpite l-au urmat.

La arme deci această gloată merse,

Luînd arama cei ce i s-a dat

Luciri ce-orbesc dintr-însa să reverse,

Și-n cîmp ei lîng-oraș s-au adunat.

Apoi s-a pus în fruntea lor Evpite,

Bătrînul cel cu minți nesocotite,

Căci el credea că tot o să-și răzbune

Cumplita moarte-a fiului ucis,

Dar plat-avu lucrării lui nebune

Căci nici să se răzbune nu-i fu scris,

Nici viu să vadă soarele ce-apune!

Atene-atunci lui Zevs vorbind, i-a zis:

„Părinte Zevs Croniu, al cărui nume

E singur spaim-oricărui om din lume,

Să-mi spui acum ce gînduri porți prin minte

Și-n sfatul tău adînc ce plan urzești?

Război amar și sîngiuiri înainte,

Ori dulce pace tu-ntre părți dorești?”

Răspunse Zevs Atenei deci cuvinte:

„Copila mea! De ce mă ispitești

Și-ntrebi și-mi cauți sfatul, cercetîndu-l?

Dar n-ai avut chiar tu și-ntr-una gîndul

Să lași pe Odiseu să se răzbune

Pe prinții-aceia, negreșit și greu?

Deci fă așa cum vrei. Dar îți voi spune

Ce-mi pare-a fi mai drept, cum judec eu.

Fiindcă plata faptei lor nebune

Le-o dete-acum prin moarte Odiseu,

Ei pace-acum prin jurămînt să lege,

Avîndu-l pe-Odiseu de-a pururi rege.

Iar noi să ștergem orișice-amintire

Din orice minte de-acest mare-omor

De fii și frați, ca-n pace și iubire

Să

A zis. Și-Atene foarte cu grăbire,

Căci și nainte-avuse-același dor

De-a face-așa cum Zevs avuse gîndul,

Porni de sus, Olimpul sfînt lăsîndu-l.

Aceia deci, mîncînd acum în casă,

Erau sătui, cînd astfel începu

Să zică Odiseu: „Acum să iasă

Vrun om să vadă: vin dușmanii-ori nu?”

A zis, și atunci sări de lîngă masă

Un fiu de-ai lui Doliu, și-abia ce fu

Pe prag, a stat, că-i și zări pe cale

Și-așa i-a fost cuvîntul grabei sale:

„Curînd la arme, că-s pe coasta văii!”

Sculîndu-se deci fiecare ins,

Luară-n grabă arme-ale bătăii

Cei patru cu-Odiseu, și s-au încins

Cei șase, ai lui Doliu toți, flăcăii.

Și chiar Laert și Doliu arme-au prins,

Deși cărunți și-ai armei nedestoinici,

Acolea de nevoie-acum războinici.

Deci după ce cu toții-și îmbrăcară

Arama cea cu foarte tare glas,

Ieșit-a-ntîiul Odiseu, și-urmară

Toți unsprăzece cu-ndrăzneală-n pas.

Veni Atene grabnic așadară

Ivită lîngă ei, și-n trup și-n glas

La fel cu Mentor, și cu lance-n mînă.

Văzînd deci Odiseu pe mîndra zînă,

Simți nespus de multă-mbărbătare

Și-a zis, întors spre dulcele-i flăcău:

„Tu intri-n lupta cea dintîi în care

S-alege cel viteaz de cel ce-i rău.

Te poartă deci, ca nu prin rea purtare

Să faci de-ocară-ntregul neam al tău!

Că și-n puteri și-n fapte mari cu nume,

Vestit a fost de cînd e lumea lume!”

Răspunse Telemac, mustrîndu-și tata:

„De ce-mi vorbești astfel? Așa cum vrei,

Vedea-mi-vei tu-n curînd nesăturata

Voinț-a mea ca să cinstesc pe-ai mei!”

A zis, și-atunci Laert spre cer strigat-a:

„Ce zi-i aceasta pentru mine,-oh, zei!

Ferice om, să-mi văd cum, buni cu totul,

Se-ntrec la bine fiu-mi cu nepotul!”

Și iat-apoi cu vorbe-adînc vorbite

Atene-atunci și lui i s-a ivit:

„Laerte-al meu, tu cel mai mult iubite

Din toți iubiții cei ce m-au iubit,

Te roag-acum și Fetei cei cumplite

Și tatălui său Zevs, și-apoi grăbit

Dă-i suliții aieptul și-o repede!”

A zis. Și-Atene mari puteri îi dede

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

Deci el bufni căzînd, și troncăniră

Cu mare zgomot armele pe el.

Atunci, pe cei din frunte năvăliră

Și-Ulis și Telemac, și-a fost măcel,

Căci foarte-amar cu spăzile loviră

Și-amar cu lăncile, și poate-astfel

Pe toți acum i-ar fi făcut grămadă,

Ca-n veci nici unul zi să nu mai vadă.

Dar mîndra fat-a tatălui Cronide

Opri atunci pe luptători, strigînd

Cu glasu-acel ce orice minți deschide:

„Fruntași ai țării, voi! N-aveți de gînd

Să puneți frîu mîniei ce ucide?

În lături toți și opriți-vă-n curînd!”

Așa le-a zis Atene-ntărîtată

Și-o groaz-atunci pe toți i-a prins deodată.

Și spăzi și suliți le zburau din mînă,

Căzînd departe pe pămînt din zbor,

Cînd groaznic a zbierat cumplita zînă.

Fugea spre-oraș deci tot acest popor,

Cum fug pe cari a morții spaimă-i mînă,

Dorind să-și scape dulce viața lor.

Dar groaznic și-Odiseu striga din urmă,

Gonind în vale-nspăimîntata turmă,

Ca și-un vultur ce-n zbor străbate norul.

Atunci, din cer, un fulger luminos

Trimise Zevs de nori adunătorul

Și-n fața fetei sale-acolo jos

Căzu cumplit atotspăimîntătorul.

Văzu atunci că Zevs e mînios

Și zise-Atene-atunci cu glasul tare:

„Vestitule-Odiseu și rege mare!

Te-oprește-acum și curmă nebunia

Amarului război! Ca Zevs de sus

Să nu-și ațîțe-asupra ta mînia.”

A zis, iar el cu drag i s-a supus.

Iar ea ce-aprinde-n lume vitejia

O pace-ntre popor și el a pus,

Atene deci, schimbîndu-i sorții pasul,

Și-avînd ca Mentor chipul său și glasul.