Voios rîzînd s-a dus bătrîna dară

Să-i spuie doamnei despre-al ei barba

C-așteaptă-n sală jos; și se-ntrămară

Genunchii ei să urce, ci-n urcat

Acum se tot împiedeca pe scară.

Și-așa vorbi bătrîna, lingă pat

Spre doamna sa, la capul ei plecată:

„Hai scoală, Penelope, dulce fată,

Să-ți vezi cu ochii dorul și bărbatul

Cel zilnic plîns! E-n casă Odiseu!

Și-ucisu-i-a pe toți care-n palatul

Cel larg i-au risipit averi mereu

Și foarte rău îi apăsau băiatul.”

Să creadă îns-atari fu foarte greu.

Răspunse Penelope-atunci cuvinte:

„Bunică dragă, ești cu-ntreaga minte?

Vai, zeii pot din mintea lor să scoată

Pe cel cuminte, tot așa cum pot

S-o facă teafăr-a cui fu netoată!

Și-acum pe tine te-au prostit de tot,

Căci pîn-acum erai cu mintea toată!

Mai rîzi de mine-acum, cînd vezi că scot

Oftat și plîns de nu mai știu de mine!

Și-acum, pe cînd durmeam așa de bine,

Tu vii cu vorbe spuse-n bobotaie

Să-mi strici un somn cum nu l-am mai durmit

De cînd mi-e dus bărbatul la bătaie

Acolo-n Iliu cel nepomenit!

Dar haid acum și du-mi-te-n odaie,

Căci altă roabă dac-ar-fi-ndrăznit

Să vie-aici din somn să mă deștepte

Spre-a-mi spune vorbe-atît de nențelepte,

Grozav i-aș fi certat neomenia

Și nu mi s-ar fi-ntors de-aici cu chiu!

Dar ție de-astă dată nebunia

Ți-o iert, că ești bătrînă și te știu!”

Răspunse-atunci din nou Euriclia:

„Vai, dragă fata mea, dar cum să fiu

Cu tine-obraznică! Și-ascult-odată!

Ți-e-n casă Odiseu, ți-e-n casă, fată!

Străinu-acel ce huiduit ne fuse

Și nu-l știam! Dar Telemac știa!

Dar el, cuminte, nimănui nu spuse

Ce plan cu prinții tatăl său avea

Și ce răsplat-amară-n gînd le-o puse.”

Așa i-a zis bătrîna deci. Iar ea,

Sărind din patu-i, o cuprinse-n brață

Și bobi de lacrimi îi curgeau pe față.

Și-abia putu cuvinte-n glas s-adune:

„Dar haide-acum și spune-adevărat,

Bunică dragă! Și pe rînd îmi spune,

Sosit-a deci iubitul meu bărbat,

Și-n casă e? Dar cum putu el pune

Pe prinții-aceștia mînile-n palat?

El singur unul, iar ei multă gloată

Și totdeauna toți grămadă toată?”

Răspunse deci bătrîna:„Vai, crăiasă!

Eu n-am văzut nimic, nici nu-ntrebai

Nimic, și nu știu, dar pe jos, la masă,

Cumplite gemete-auzeam și vai

De oameni care s-omoreau prin casă!

Iar noi, pe cîte-n casă tu ne ai,

Ședeam în fund și-aveam pe uși zăvorul,

De spaimă moarte, c-auzeam omorul.

Tîrziu veni și ne chemă iubitul

Copil, trimis de tată-său cel drag.

Găsii deci pe-Odiseu în pustiitul

Locaș, și-n juru-i prinții-uciși, din prag

Și pînă-n fund, grămezi pe-acoperitul

De ei pămînt, cumplit învălmășag!

Iar el — să-l fi văzut, că-ți vine-a plînge

Ca leu-n munți, murdar de colb și sînge

Acum ei zac, cu răul scoși din lume,

Grămezi la poarta curții-acești flăcăi;

Iar el ceru pucioas-apoi s-afume

Cu foc aprins prin tinzi și prin odăi.

Și-aici apoi el m-a trimis anume;

Deci haide-acum să-l vezi cu ochii tăi

Și-a voastre inimi, triste-atîta vreme,

Al foastei vieți senin să și-l recheme!

Acum ți-s pline toate ale dorinții

Ce-avuși de-atîta timp. Căci iată-l viu

Și-n pace-ntors la vatra locuinții,

Și-n casa lui pe tine și pe fiu

Găsitu-v-a trăind, și-ucise prinții,

Cu rea pierire-a gîndului tîrziu!”

Răspunse doamna iar: „Vai, nu mai rîde,

Spre-a-mi fi hain al inimii un gîde!

Căci știi cît de dorit ne-ar fi să vie,

Dorit de toți, iar nouă mai ales,

Iubitului copil al meu și mie!

Dar nu-i așa cum spui! Ci-i de-nțeles

Că vrunul dintre zei făcu-n mînie

Să piar-acești nebuni ce-atît de des

Făcură fapte-atît de vinovate

Cu răul gînd al minții lor stricate.

Căci nici pe-un om nu-l mai cinstea potaia

Acestor prinți, de-ar fi sosit la ei,

Nici rău, nici bun; și-ajunsu-i-a bătaia

Mîniei cerului, c-au fost mișei.

Dar bietul el, departe-acum de-Ahaia,

Bărbatul meu e mort, căci marii zei

I-au stins de veci sosirea cea dorită!”

Vorbi din nou bătrîna deci, uimită:

„Bărbatul tău ți-e-n casă, dragă fată,

Și tu vorbești că n-o să vie-n veci!

Așa ești tu, tot bănuind! Dar iată,

Să-ți spui un semn de-al lui ca să te pleci.

Știi rana ce-i făcuse-un porc odată

Cu colțul pe Parnas? Pe-aceasta deci,

Spălîndu-l ieri, cînd mi-a venit sub mînă,

Eu bine-o cunoscui, și-am vrut, stăpînă,

De-atunci am vrut să-ți spui, dar el îmi puse

Pe gură palma și m-opri să-ți spui,

Și uite acum, ce bună minte-avuse!

Dar haid cu mine și să vezi, și-mi pui

Pieririi capul, și-n bătăi nespuse

M-omoară dacă mint și-ndrug ce nu-i!”

Răspunse Penelope-atunci cuvinte:

„Bunică dragă! Știu că ești cuminte.

Dar greu e totuși să cunoști și sfatul

Și vrerea zeilor, și-așa și-altfel.

Dar haid să mergem ca să-mi văd băiatul,

Să văd și prinții morți, și dacă el,

Acel ce i-a ucis, îmi e bărbatul!”

A zis și-apoi pornit-a-ncetinel

Pe scara casei cea cu două rînduri,

Și multe-i clocoteau prin minte gînduri

Și nu știa ce hotărîri să prindă:

Să-ntrebe ori pe departe, cercetînd,

Ori dînd năvală-n brațe să-l cuprindă.

Pe-acestea deci le frămînta prin gînd.

Dar după ce trecu acum din tindă

Pe prag în sală, ea s-a dus tăcînd

În cîta zare focu-n jur o dete

Și-n fața lui șezu lîngă părete.

Iar el, avînd privirea pironită

În jos, ședea la naltul stîlp, tăcut,

Și stînd, tot aștepta și-acea clipită

Că doar i-ar zice-acum, cînd l-am văzut,

Nevastă-sa vro vorbă. Dar uimită

Și mută, fără glas, la dînsul mut,

Privea-ndelung și sta pe loc mirată

Și-n suflet mintea-i se zbătea-ncurcată,

Căci uneori i se părea să fie

Aievea soțul ei, cum îl privea,

Și-apoi de loc și nu putea să-l știe,

Căci foarte rele zdrențe el avea.

În urmă Telemac avu mînie

Și-așa mustrînd-o s-a răstit la ea:

„Vai, mama mea! Nenorocită mamă!

Tu-n pieptul tău porți inimă de-aramă!

De ce mai stai departe-acum de tata

Și nu te-apropii? Și de ce nu vrei

Să-ntrebi nimic? Dar care-n lume, biata,

Femeie-ar fi o fiară-ntre femei,

Să stea departe-așa, cu nendurata

Sa inimă, urînd pe soțul ei,

Cînd, douăzeci de ani lipsind, el vine?

Ce piatră, vai, e inima din tine!”

Răspunse Penelope-atunci cuvinte:

„Vai, toate-mi sînt, copile,-a valma-n piept

Nu pot să-ntreb și nu găsesc cuvinte

Și nici nu pot privi în față-i drept.

Dar dacă-i Odiseu, al tău părinte

Și-i soțul meu pe care mi-l aștept,

Găsi-ne-vom noi doi deplin și iute,

Căci semne-avem numai de noi știute!”

A zis; iar Odiseu zîmbi. Deci dară

I-a zis lui Telemac: „Copile-al meu,

S-o lași să-ntrebe, ca să nu-i mai pară!

Și-ndată va vedea că-s Odiseu!

Acum, că-s zdrențuit și mi-e murdară

Și fața deci, nu crede că sînt eu,

Și are-acest despreț acum de mine.

Dar noi să facem sfat ce-ar fi mai bine,

Căci chiar și-acel ce dă pieririi crude

Pe-un singur om, sărac, și moartea cui

Nu-i cine-o răzbuna, dar cînd s-aude

De-omorul său, și-acela-n spaima lui

Ia lumea-n cap, lăsînd pămînt și rude;

Dar, eu, că moartea multor o făcui,

Tot stîlpi acestei țări, fruntași de-a rîndul!

La asta deci să ai, copile, gîndul!”

Răspunsu-i-a deci fiul său cuvinte:

„De-acestea, tată, singur vei căta,

Căci nimeni nu te-ntrece-n sfat și-n minte,

Nici om să aibă iscusința ta.

Iar noi te vom urma cu drag, părinte,

Și-alături toți cu mare zel vom sta!”

Răspunse el atunci: „Deci, Telemace,

Așa cred eu că-i mai cuminte-a face!

Voi toți dintîi, spălați ieșind din baie,

Gătiți-vă-n tunici, și-apoi pe loc

Și fetele gătească-se-n odaie.

În mijloc Femiu va cînta de joc,

Iar voi în jur cu-a tălpilor bătaie

Să-mi bateți hora, chiuind cu foc,

Încît drumeții-afară și vecinii

Să zică-n gînd că-i nuntă, a reginii,

Ca nu cumva de-acum să prindă veste

Pe-afară-n lume de-acești morți mișei

Și toți să știe prin popor aceste,

Ci timp s-avem ca să fugim de ei

La țară-n dealul unde via-mi este

Și-acolo, chibzuind, vedea-vom ce-i

Și-om face-apoi ce-o să ne-nvețe Sfîntul.”

A zis și-n grabă i-au plinit cuvîntul.

Veniră deci femeile gătite,

Iar ei spălați frumos în moi tunici

Și-un dulce glas al lirii boltuite

Cînta-ntre ei și s-a pornit de-aici

Un joc al horei cei nepotolite

Și-adînc gemea de tropot de voinici

Palatu-ntreg și răsuna de cîntul

Atîtor fete cari băteau pămîntul.

Și-așa ziceau cu toții cei de-afară,

Văzînd atîta chiu: „Adevărat

Că unul dintre prinți se-nsoară dară

Cu mult pețita doamnă din palat!

Nemernica! I s-a părut amară

Atîta cinste-a golului ei pat!

Și n-a mai vrut s-aștepte-n omenie

Pe-ntîiul soț al ei pîn-o să vie!”

Așa ziceau drumeții, căci de-omorul

Acestor prinți lor nimeni nu le-a spus.

Pe regele-Odiseu, cuceritorul

De-orașe însă-n baia sa l-a dus

Evrinoma; și, uns cu lucitorul

Și moalele-untdelemn, apoi i-a pus

Manta și strai pe dînsu-ngrijitoarea.

Și-Atene-atunci venind i-a dat lucoarea

De tînăr zvelt și cu puteri și-alintul

Deplinei frumuseți, precum era,

Și creț cum are floarea hiacintul

Pe umeri părun plete-i rîura.

Cum deci cu aur scump tivește-argintul

Un meșter priceput ce-ar ști lucra,

Cu multul dar ce-n mîni Hefest i-l pune,

Podoabe mari și lucruri de minune,

Așa și lui Atene nuri îi dete.

Ieșind din baie-asemeni unui zeu,

A mers la stîlp, pe scaun, unde stete

Și-ntîi, și-a stat acolo Odiseu,

În fața doamnei cea lîngă părete.

Și-a zis: „Nenorocito! Taci mereu?

Ce inimă de fier îți dară zeii,

Cum n-au dat unui lup, necum femeii

Căci ce femeie-ar fi putut vrodată

Să fie-atît de crudă și să stea

Atîta timp de soț îndepărtată

Cînd, dup-atîta suferință grea,

La douăzeci de ani el i s-arată!

Dar haide, fă-mi un pat, bunica mea,

Să dorm și eu, căci vezi tu însăți asta

Că-mi are-o inimă de fier nevasta!

Răspunse Penelope-atunci: „Ei bine!

Dar eu, nenorocite, nu mă țiu

Cum crezi, măreață, nici nu-mi bat de tine

Vrun joc, și-uimită n-am de ce să fiu?

Căci știu eu pe-Odiseu destul de bine

Ce fel de om era, și bine știu

Cum fiu, plecîndu-mi la război, bărbatul!

Deci mergi, Euriclie,-așterne-i patul

Pe-acel pe care sîngur și-l cioplise;

Deci scoate-l din iatac și-oriunde vrei

Așază-i-l, și dintre cele-nchise

Prin lăzi tu scoate-i cergi și-așterne-i piei

Și moi velinți și tot.” Atari ea zise,

Dar numai spre-a-ncerca pe soțul ei.

Deci el sări răstit, răspuns să deie:

„Ce vorbe-amare-ai mai rostit, femeie?

Dar cine-l duse-aiuri? Căci și bărbatul

Din lume cel mai meșter, și cu greu

Ar face-aceasta; și mă ia miratul!

Afară poate de-a venit vrun zeu

Și numai prin cuvînt îmi duse patul

Oriunde-a vrut, de unde-l pusei eu.

Dar om să-l mute nu, nici chiar să fie

Cumplit de tare-n tînăra-i tărie!

Căci mare-n pat o taină e-ngropată

Și însumi l-am făcut, nu om străin.

Era în curtea casei noastre-odată

Un foarte rămuros și nalt măslin,

Cu mîndră coamă-n lături răvărsată

Și cît un stîlp de gros la trunchiul plin.

Din pietre puse una peste alta

Clădit-am deci în jurul lui înalta

Odaie de culcat, cu ziduri groase

Și larg acoperiș, iar uși i-am pus

Cu bine potrivite-aripi frumoase.

Tăiai deci pomul, potrivit de sus,

Iar trunchiul gol de crengile-i stufoase

Deplin îl netezii, căci mi-am adus

Și-o cumpănă să-l tai după măsură

Și barda cea cu largă cioplitură,

Și-așa făcînd picior din râtezatul

Și largul trunchi, frumos îl străbătui

Cu sflederul și-am pus pe dînsul patul

Înfipt în el, pe care-apoi făcui

Scobite flori frumoase-n nepătatul

Argint și fildeș $i-aur roș al lui;

Pe fund apoi întinsu-i-am curele

De bou, de-o roșie, foarte mîndră piele.

Acesta-i semnul care-ți spune toate,

Vezi bine-acum, eu nu știu dacă el

Stă tot pe locu-i, ori un meșter, poate.

Tăind tulpina l-a făcut astfel

Încît, cum zici, îl pot de-acolo scoate.”

A zis, iar doamna-n tremurul acel

Ce-adînc sporește-a inimii bătaie,

Simți cum bieți genunchii i se taie,

Căci toate semnele anumit le spuse

Precum erau, și-așa deci cunoscînd,

Cu hohote ea năvălind se duse

La el de-a dreptul și-i vorbea plîngînd

Și mult îl săruta pe-obraji și-i puse

Și brațele pe după cap, zicînd:

„Vai, nu fii supărat, c-ai fost, bărbate,

Cuminte-oricînd și plin de bunătate,

Dar zeii ne-au bătut să n-avem, bieții,

Noroc în anii cei de soare plini,

Și-n pizma lor ne-au rupt cărarea vieții,

Ca plînși să ne-ntîlnim ca doi străini

Tîrziu acum în pragul bătrîneții!

Deci nu fi supărat și să te-alini

Că nu mi te-am primit cu-ntreaga vrere

Și nici cu drag la cea dintîi vedere.

Căci tot mereu mă-ncrîncenau fiorii

Să nu mă-nșele că-i bărbatul meu

Vrun om străin venit ca-nșelătorii,

Că mulți veneau pe-aici mințind mereu

Și multe viclenii știu muritorii!

Căci și Elenei i-ar fi fost cu greu

Să-și piardă calea minții celei bune

Și-n pat străin c-un om să se-mpreune,

Cu greu, de-ar fi știut că mulți aheii

Cu mult război veni-vor după ea

S-o duc-acasă iar! Și poate zeii

I-au dat îndemn spre-o fapt-atît de rea,

Că slabe-s, Doamne, mințile femeii!

Și n-a gîndit că-ncepe de la ea

Cumplitul rău, din care-amar cu fiere

Pe noi ne-ajunse cel mai cu durere!

Acum, că semnele ce numai mie

Mi-au fost știute, despre-al nostru pat,

Și nimeni n-a putut să ni le știe

Decît noi doi și-o roabă ce mi-a dat

De-acasă tata cînd venii, să-mi fie

De paza ușii-odăii de culcat,

Acum mi-e inima deplin învinsă

Și-orice-ndoială-n ea acum mi-e stinsă!”

Așa i-a zis. Și-atunci, topit de jale,

De-obrajii lui cei plînși strîngea plîngînd

Obrajii plînși ai Penelopei sale.

Pe cît dorit e deci uscatul, cînd

Înoată bieții-acei căror pe cale

Poseidon le sfărmă cu negru gînd

Corabia-n largul mării cei cărunte,

Și-acum și vînt și valuri au să-nfrunte.

Și-abia puțini cu-notul pot să scape

De groaznicul adînc al mării cei

Cu valuri mari și, plini de zoi de ape,

Ei ies pe mal, iar bucuria-n ei

E multă-ncît te miri că unde-ncape.

Așa-i era dorit bărbatul ei,

Privindu-l lung, și nu-nceta să plîngă

Și-n brațe strîns de după gît să-l strîngă.

Și-n plîns i-ar fi găsit și-al zilei soare,

Ci-aminte-Atene devasta și-a adus,

Căci ea oprit-a Noaptea să scoboare

De partea asta sub pămînt, și-a pus

Oprire Zorilor cu obraji de floare

Din colo, din Ocean, să urce-n sus.

Și foarte-a zăbovit deci Aurora

S-aducă zarea dulce tuturora.

Prinzînd frumoșii cai cu iuți copite,

Pe Lamp și Feton oare vin cu ea.

Și-așa-n sfîrșit nevestei cei iubite

Îi zise Odiseu: „Nevasta mea!

Nu-s nici acum cu totul isprăvite

Amarurile noastre, căci o grea

Cărare am s-o fac, de trudă plină,

Și pînă-n capăt am s-o fac deplină.

Că-n Hades mi-o ceru cu vorbă mare

Tiresias prorocul, cînd de drum

Cerui să-mi dea vro știre oarecare

Și pe-unde-o să mi-l fac pe mări și cum.

Dar haide-acum să mergem la culcare

Că-i timp, femeie, și de somn de-acum.”

Și-au fost atunci cuvintele femeii:

„Acum, că te-au adus în pace zeii

În dulcea noastră țară și-n palatul

Cel drag al tău acasă, oricînd vrei

Și ceri să-l ai, gătit îți este patul.

Dar dacă-ți amintiră bunii zei

De munca grea ce-o cere nepătatul

Tiresias, să-mi spui, iubite, ce-i?

Căci tot voi ști-o, cred, dacă ți-e dată;

De ce n-aș ști-o deci și-acum îndată?”

Răspunse el, văzînd că vrea să știe:

„Sărmano, vai, dar pentru ce mai pui

Atîta grabă ca știut să-ți fie!

Nimic nu voi ascunde și-o să spui.

Dar nu-ți va fi spre nici o bucurie,

Așa precum nici pentru mine nu-i.

Îmi spuse să mă duc departe-anume

Prin foarte multe țări din multă lume

Ducînd în mîni lopata de vîslare

Și-așa să merg pînă voi da de-acei

Ce nici din auzit nu știu de mare,

Nici sarea pusă-n pîne n-o știu ce-i,

Nici nu știu ce-i o navă și că are

Vîntrele-n vînt ce-s aripile ei.

Și-un semn mi-a spus și lesne este semnul.

Cînd deci un om drumeț, văzîndu-mi lemnul,

Va zice că-i o vînturișcă mare,

Atunci lopata mea de corăbier

S-o-nfig acolo, dînd cu-mbelșugare

Jertfiri, un țap, un taur, deci, și-un vier,

Stăpînului Poseidon de pe mare,

Iar zeilor cei mari, din largul cer,

O sut-apoi de boi să dau răsplată,

Nu unuia, sau tuturor deodată,

Ci fiecărui dintre ei cu rîndul;

Iar moartea-mi va veni din mare-astfel

De dulce-apoi, că-nvins voi fi de blîndul

Sfîrșit al vieții stinse-ncetinel,

Pe-al meu popor ferice-n jur avîndu-l.

Și-așa vor fi acestea-,mi zise el,

Prorocul cel ce vede-n timp departe.”

Răspuns i-a dat deci doamna de-altă parte

„Acum, dacă ti-au scris s-ajungi senine

Și bune bătrînete marii zei,

Scăpa-vei, cred, de-orice necaz cu bine!”

Acestea le vorbeau aci-ntre ei.

Ci-ntr-ăst răstimp, de multă grabă pline,

Găteau frumosul pat cu mîndre piei

Și moi velinți, la zări ce dă făclia,

Evrinoma-n odaie și-Evriclia.

Deci, după ce-așternură patul dară,

Bătrîna merse unde-avea ea pus

Un pat să doarmă-n scunda ei cămară.

Evrinoma mergînd îns-a adus

Pe rege și regină-ncet pe scară

Spre-odaia lor, cu faclă-n mînă sus;

Iar după ce-au întrat, ieșind mătușa,

S-a-ntors pe scări, trăgînd în urmă-i ușa.

Deci ei ajunseră cu drag la locul

Cel vechi, la patul cel rămas cinstit,

De care-atîta timp i-a rupt norocul.

Atunci și Telemac a contenit,

Și-Evmeu purcarul și Filete, jocul

Cel plin de chiu, și-apoi s-au potolit

Și fetele, și-a adurmit palatul,

Căci toți apoi s-au dus să-și cate patul.

Deci după ce-Odiseu și-a sa iubită

Soție-acum de-ajuns s-au desfătat

Cu dragostea de-atîta timp dorită,

Steteau acum și-și povesteau în pat.

Ea, cea dumnezeiască, deci, mîhnită

Spunea de cîte suferi-n palat,

Uitîndu-se la ticăloasa gloată

De prinți cari pentru dînsa vremea toată

Tăiau și boi și oi, spuindu-și glume

La vinul ce-l zvîntau; iar Odiseu

Spunea ce-ncurcături făcu prin lume

Și cît de mult răbdă și-amar și greu,

Pe toate le spunea pe rînd și-anume.

Iar ea-l tot îndemna-ntrebînd mereu

Și nici nu se gîndea la somn, ci multe

Și tot mai mult voia dorind s-asculte,

Îi spuse deci dintîi cum se luptară

Cu oamenii ciconi și, biruit,

Ajunse-apoi la lotofagi în țară.

Și cîte cu ciclopu-a pătimit

În larg ponor, și cum se răzbunară

De soții cei mîncați de-acest cumplit;

Și cum ajunse la Eol și-i dete

Cu drag un sac cu vînturi încuiete,

Dar nu-i fusese scris să-și vadă încă

Iubita țară, căci de nou fu-mpins

De vînturi iuți pe marea cea adîncă.

Apoi cum răii lestrigoni i-au prins

În portu-nchis de-o stîncă și-altă stîncă

Și n-a scăpat de-acolo nici un ins

Și nici un vas de moartea cea grozavă,

Ci singur el cu-o singur-a sa navă.

Și cum, legat, el auzit-a glasul

Sirenelor duioase, și-și trecu

Prin stîncile rătăcitoare vasul

Și-apoi la Scila și Caribde-avu

Cumplit un pas, căci drum întreg prin pasul

De-acolo-n lume nimeni nu-l făcu

Scăpînd de moartea cea nendurătoare.

I-a spus de boii vecinicului Soare

De Circe apoi, ce viclenii făcuse

Cu farmecele ei; cum a trecut

Cu nava peste-Ocean și cum se duse

La tristul Hades, în locașul mut,

Să-ntrebe duhul celui care fuse

Proroc; și cum pe cea ce l-a născut,

Pe maică-sa văzu-o-n iad, și iarăși

Văzu-ntre morți pe toți ai săi tovarăși.

Și cum i-au omorît acolo soții,

Cum Zevs apoi în nava ce plutea

Trăsni din cer, ca să răpuie hoții,

Cu fulgerul său sfînt, și de pe ea

Zvîrliți pe-adînc pierir-ai săi cu toții;

Cum singur el, scăpat de-o moarte rea,

Ajunse-n țara groaznicei zeițe

Calipso, nimfa cea cu dragi cosițe,

Cum multă vreme ea-l ținu la sine,

Căci vru să-l aib-a pururi ca bărbat

În larga-i peșteră,-ngrijindu-l bine,

Și-un trai fără de moarte i-ar fi dat,

Și-n veci tot tînăr și-n puteri depline,

Dar niciodată nu l-a-nduplecat,

Și cum apoi, răbdînd cumplite-amaruri,

Ajunse la feaci, și plin de daruri

De-argint și haine și-aur îl aduse

În țara sa acest popor, „a cui

Iubire pentru mine-atîta fuse,

Că-n cinste-asemeni unui zeu îi fui”.

Acest cuvînt el cel din urmă-l spuse,

Cînd dulce-a năvălit asupra lui

Atoatetopitorul somn ce vine

Ca-n inimi orice griji și-amar s-aline.

Atene-apoi alt gînd punea-n lucrare.

Cînd ea crezu de ei acum că sînt

Sătui de somn și dulcea-mbrățișare,

Chemă atuncea din Oceanul sfînt

Frumoasa zi pe-a Zorilor cărare,

S-aducă iar lumină pe pămînt.

Lăsîndu-și deci vestitul rege patul,

Așa-ndemna și da soției sfatul:

„Femeie,-acum tu orice grij-o lasă!

Destul am plîns noi doi! Tu-ntre femei

Bocind mereu întoarcerea-mi acasă.

Pe mine însă Zevs și marii zei,

Deși vedeau c-atît de mult îmi pasă,

M-au tot ținut îndepărtat de-ai mei.

Acum ajunși la patul nostru iară,

Tu vezi de-averea cîtă mi-o lăsară

Acești mișei de prinți, iar despre vite

Și oi ce mi-au mîncat, o să le pun

La loc, căci multe-or fi despăgubite

De-ahei, de toți, și multe-o să-mi adun

Dintr-alte țări, în drumuri tîlhărite,

Și-așa-mi voi întregi știrbitul bun.

Acum tu deci rămîi acasă dară,

Iar eu voi merge la moșie-afară

Să-mi văd acum pe dragul meu părinte,

Că-i stinsă de-al meu dor viața lui.

Iar tu, femeie, că te știu cuminte,

Să faci în toate-așa precum îți spui.

Pe soare răsărind, ori mai nainte,

Vui-va-ntreg orașul că făcui

Amara moarte-a prinților grămadă,

Deci mulți umplea-vor curțile să-i vadă.

Tu-n rîndul caselor de sus te suie

Și-acolo deci cu roabele șezînd,

Nici nu privi prin curte, ci te-ncuie,

Nici nu-ntreba pe nimeni, ca și cînd

Nimic n-ar fi!” A zis, zorind să-și puie

Pe umeri armele, și-apoi sculînd

Pe fiu și pe Evmeu și pe Filete,

Porunci s-apuce arme-n mîni le dete.

Ei repezi s-au supus și-l ascultară,

Și-n arme-apoi toți trei s-au învălit.

Deschiseră deci poarta și plecară

Și-n frunte Odiseu pășea grăbit.

Era pe cînd dă Ziua să răsară

Și-i alb spre Zori, ci-n noapte i-a-nvălit

Pe ei Atene ca sub o aripă

Și-așa-i scotea din tîrg pe deal în pripă.