Cartea VII In Palatul lui Alcinou

Acolo deci așa plîngea-ntristatul

Erou, iar fata se ducea grăbit.

Iar cînd apoi ajunse la palatul

Vestitului ei tată, s-a oprit,

Iar fetele-ncepură descărcatul.

De car și de catîri au îngrijit

Frumoșii frați ai ei, iar ea se duse

În mîndrul său iatac, unde-i făcuse

Un dulce foc bătrîna servitoare,

Acea de mult adusă de popor

De prin Epir, pe nave plutitoare,

Ca dar pentru-Alcinou cel drag al lor,

Căci foarte-a fost iubit el de popoare.

Deci ea crescu la sînul lăptător,

Aci-n palat, acestui rege fiica

Și-n grij-avea și-n pază pe Navsica.

Porni deci și-Odiseu atunci în fine.

Ci-n multe neguri îl ascunse-acum

Atene-acea ce-i vru tot numai bine,

Ca nu cumva-ntîlnit fiind pe drum

De-un om feac, să-ntrebe de-unde vine,

Cu vorba ispitind și-alt ce și cum.

Deci cînd era și-aproape să sosească,

Atene, fata cea dumnezeiască,

Îi stete-n drum și chip avea de fată

C-un ol pe cap. Și-atari îi zise el:

„Te rog, copilo, vino de-mi arată

Palatul regelui de-aici, de vrei,

Căci eu, străin din lumea-ndepărtată.

Eu nu cunosc pe nime dintre-acei

Ce țin acest oraș și-ntinsul țării.”

Răspunse-Atene atunci, zeița zării:

„Ba viu, străine tată, cu plăcere,

Că nu-i departe casa care-o spui

De-a noastră casă. Dar acu-n tăcere

Să-mi vii pe urmă-ncet, și nimănui

Să nu-i răspunzi și n-asculta ce-ți cere,

Și nu-ntreba și-l lasă-n treaba lui,

Căci cei de-aci au foarte-ntoarsă firea,

Nu văd cu drag și rînd de cei de-airea.

Ei gîndul numai la corăbii-avîndu-l,

Poseidon foarte-ntr-ajutor le stă,

Și-aleargă-n largul mării străbătîndu-l.

Așa vreau ei; iar nave el le dă

Ușoare ca de fulgi și iuți ca gîndul.”

Așa vorbind, porni, iar el în urmă.

Dar cum era-nvăscut în nor, pe stradă

Umbla printre feaci fără să-l vadă.

Căci nu-l lăsa văzut Atene care

Pusese-asupra lui ăst nor ca scut.

Iar el privea cu veselă mirare

Limanul larg și de corăbii-umplut,

Și piața cea de sfat și zidul tare

Cu șanț în jur, minune de văzut!

Deci cînd era-n vedere-acum palatul

Așa-ncepu să-i dea zeița sfatul:

„Aici e, taic-al meu, dorita casă.

Intrînd, tu mergi și vei găsi la vin

Pe regii cei iubiți de cer, la masă.

Dar nu te turbura și fii deplin,

Cum face-acel cui de nimic nu-i pasă!

Căci celui îndrăzneț, chiar și străin

Fiind, îi ies mai lesne cele bune.

Și-acum tu ține-aminte ce voi spune.

Deci fă, ca-ntîi regina să te-audă.

Arete-i zic, și vrednic nume-avu.

Iar ea prin tați cu Alcinou e rudă,

Că-ntîi pe Navsitoos îl născu

Poseidon, cel ce-aduce-a mării trudă,

Cu dulcea Periboea, care fu

Copila lui Evrimedon cel mare,

Ce-a fost stăpîn peste giganți, pe care

El însuși, pentru-a lor fărădelege,

I-a stins, pierind cu ei și-acest erou.

În urmă Navsitou, al Scheriei rege,

Născu pe Roxenor și pe-Alcinou.

Pe-acela Feb, ce toate le-nțelege,

Lovitu-l-a, pe cînd fu încă nou

Un ginere-n palat, iar Zevs nu-i dete

Băieți, ci-o fată singură, pe-Arete.

Pe-aceasta Alcinou nevast-o are,

Și-atîta cinste-i dă, că-ntre femei.

Din cîte țin o casă-n ascultare,

N-avu pe lume alta vaza ei.

Deci foarte-i dă și soțul cinste mare

Și dulcii fii, și toți ai noștri-ahei,

Și ca pe-un zeu o văd pe drum cînd vine,

Și-o-ntîmpină cu dulci urări de bine.

Căci numai bine-ar vrea oricui să-i facă;

Și-oriunde-i ceartă printre oameni, ea

Își pune-ntregul suflet și-i împacă.

Tu du-te dar și spune-i ce-ai avea

De spus și roag-o din genunchi, și dacă

Te-ascultă,-atunci să știi că vei vedea

Și țara ta și-averea și palatul.”

Deci după ce i-a dat Atene sfatul,

Lăsînd plăcuta Scherie se duse

La Maraton și unde-a mers mereu,

În dulce-Atena cea cu ziduri suse

Și-n templul sfînt cel pus lui Erihteu.

Porni deci spre palat, precum îi spuse,

Dar nu intră de-a dreptul Odiseu,

Ci stînd la pragul cel cu multe rînduri,

Purta prin suflet nesfîrșite gînduri.

Lucea palatul, deci, cum alb de soare,

Sau alb, pătruns de lună, pare-un nor,

Căci ziduri lungi d-aramă sclipitoare

Se-ntind din porți, și foarte-ncăpător

Un loc cuprind și-i fac încingătoare,

De-albastru smalț avînd cununa lor.

Din prag de-aramă stilpi de-argint se suie

Și porți de aur larga curte-o-ncuie,

Cari au fruntar de-argint lucrat cu dalta

Și-al lor belciug de aur greu. Iar cîni

De-argint steteau de-o-parte-apoi și de-alta,

Ciopliți frumos cu mult dibace mîni

De meșterul Efest, păzind înalta

Intrare-a casei, făr-a fi bătrîni,

Cu-al vremii curs și cu schimbarea firii,

Ci-n veci fiind ce-au fost, nerobi pieririi.

Și-n larga sală scaune-nșirate

Pe două rînduri, pînă-n fundul ei,

Și moi covoare-avînd, frumos lucrate,

Cu mult dichis, tot lucruri de femei;

Și-acolo șed la mesele-ncărcate

Fruntași feaci și-nchină pentru zei.

Copii de-argint, apoi, pe-altare dese,

Cu facle-n mîni fac zare-n nopți la mese.

Prin largi odăi lucrau cincizeci de roabe:

Dincoace-o seamă-n multul mînii zor

Sfărmau cu rîjniți galbenele boabe;

Aici torceau, iar fusu-n mîna lor

Sălta ca frunza-n plop; dincoa podoabe

Țeseau din tortul albului fuior,

Și-atît de dese pînze supțirele,

Că untdelemnul n-ar fi curs prin ele.

Căci după cît feacii-n cîrmuirea

Pe mare-a unei nave-s mai presus

De toți pe cîți îi naște oameni firea,

Pe-atît nevestele de nimeni nu-s

Ajunse-n darul de-a găti supțirea

Și mîndra pînză, căci Atene-a pus

într-însele și cinste-a minții bune

Și dar de-a țese lucruri de minune.

Lipit-apoi de curte-i o grădină

Cu mult cuprins, minune-ntre grădini,

Cu zid înalt de piatră-ntreg, și plină

De rodii dulci, de peri și de măslini,

Și meri ce sub prisosul lor se-nclină,

Și-atîția pomi de-atîtea poame plini,

Cari nu-și descărcară anu-ntreg povara

Și nu cunosc ce-i iarna și ce-i vara,

Căci nencetînd Zefirul să se joace

Prin frunza lor, tot primăvar-avea;

E-n floare-un pom, și-alt pom dincoa’ se coace,

Și pară lîngă pară-mbătrînea

Și mărul lîngă măr pierea dincoace,

Și-un fruct aici frumos se pîrguia,

Pe cînd alături răsărea din muguri;

Și nesfîrșit prisos era de struguri,

Că-n fund era o vie roditoare,

Și-o parte-a ei ce se-ntindea pe șes,

Deci strugurii pe-aici se coc în soare,

Dincoace-i storc, și-abia dincolo ies

Din flori, și-aci-i culeg, ori dau în floare

Într-alte părți și-ntr-alta-s de cules.

Și-n fund de tot sînt straturi cu legume,

Și flori de cîte neamuri sînt pe lume.

Și limpezi curg și două fîntînele;

Prin multe părți cotind, pentru-adăpat,

Spre fund se duce una dintre ele,

Iar alta curge pe-așternutu-i pat

Și iese-n drum pe scocuri de cișmele,

La pragul porții naltului palat,

Și apă ia de-aici întreg orașul.

Așa-și avea vestitul crai locașul.

Și-a stat privind mult timp, mai mare dragul,

La toate-Ulis, și-uimit în mintea lui.

In urmă, săturat, trecu și pragul,

Dar nevăzut de ochii nimănui.

In marea sală deci văzu șiragul

De sfetnici, închinînd lui Hermes, cui

Închină-n urma tuturor fruntașii,

Pe cînd gătesc, tîrziu, spre casă pașii.

Ascuns în norul ce-mprejur îi stete,

Trecu viteazul cel iubit de zei,

Spre regele-Alcinou și spre Harete.

Și-așa-n genunchi strîngea genunchii ei,

Iar norul de o parte-atunci se dete

Deci toți au stat tăcuți cînd între ei

Văzur-un om străin, și-aveau mirare.

Dar el vorbi grăbit cu rugă mare:

„Harete,-o doamna cea de suflet plină!

Eu, cel bătut de-amar și de furtuni,

Cuprind genunchii tăi! Și-ai tăi, regină,

Și-ai regelui și-ai ăstor oameni buni!

Seninii zei le dea și viață lină,

Și fii cuminți, că-s taților cununi,

Și-acestor fii în pace ei le lase

Și-averi și tot ce-au strîns la ei prin case!

Dar eu vă rog, și tatăl sfînt v-ajute

Așa pe cum vă rog acum pe voi,

Să-mi dați putința ca s-ajung mai iute

În țara mea, la casa mea-napoi,

Căci multe-am mai răbdat, nemaivăzute,

Și-s om pribeag de mult!” Se-ntoarse-apoi

Și trist el lîngă foc șezu-n cenușă

Pe larga vatră, cea de după ușă.

Ei toți tăceau și nu găseau cuvinte

Tîrziu deci Eheneu, văzîndu-i muți,

(Acel născut cu mult mai înainte

Decît și-acei ce-s mai de mult născuți,

Și-n vorbe-un priceput și mai cu minte

Decît feacii cei mai pricepuți,

Căci multe vechi știa cu de-amănuntul)

Vorbi-ntre ei, și-așa le-a zis căruntul:

„Nu-i drept, o rege-al meu, și nici nu-i bine

Să lași fără răspuns pe cei săraci,

Iar noi, dorind o vorbă de la tine,

Să stăm privind în gura ta cum taci!

Ridică-l deci și du-l, cum se cuvine,

Pe-un jelț frumos și-l pune-ntre feaci!

Iar crainicii să-nceapă iar cu plinul

Și apa-n cupe-amestece-o cu vinul,

Ca să-nchinăm lui Zevs fulgerătorul,

Că-i domn în cer și-ajută orișicui

Străin ce-ți cere mila și-ajutorul.

Și, dînd porunci femeilor, să-i pui

De cin-apoi, să guste călătorul.”

Simțind deci Alcinou, în vorba lui,

Imboldul cel ce-n dreapta cale mînă,

Mergînd la vatră, l-a luat de mînă

Și-n scaun nalt, în fruntea mesii-l duse,

Aproape lîngă el, din jelț sculînd

Pe dragul său copil, și-aici îl puse

În locul lui, și cu fruntașii-n rînd.

Deci fata, pe-un lighean de-argint, aduse

În ol de aur apă, și turnînd

Pe mîni el se spăla; iar cînd fu gata,

Un alb ștergar pe masă-ntinse fata

Și multe-a pus mîncări, să-și ia pe voie;

Iar el luînd, mînca și bea-ntre ei.

Iar regele spre crainic: „Pontonoe,

Amestecă-n ulcioare pentru zei

Cu apă vinul, să-nchinăm lui Joe,

Că-i domn în cer și apără pe cei

Ce vin drumeți să ceară ajutorul;

Deci umple cupe pentru-ntreg poporul.”

A zis. Și-amestecînd cu apă vinul.

Turna la toți prin cupe Pontonou.

Iar după ce-nchinară cu deplinul

Și-au fost sătui, le zise Alcinou:

„Acum, fruntași, noi ne-am cinstit străinul,

Dar vreau să vă vorbesc un lucru nou.

Cu toți acum să mergem la culcare,

Iar mîne-o să poftim o și mai mare

Mulțime de popor, să dau o masă,

Ospăț pentru străin cu praznic sfînt.

Apoi vom îngriji s-ajung-acasă,

La casa lui în dulcele-i pămînt,

Oriunde-i este ea, puțin ne pasă!

Acesta-i deci rostitul meu cuvînt,

Și-atîta timp cît oaspe ni se cheamă,

De nici un fel de rău să nu se teamă!

Ci-n țară-i cînd va fi, el toate-acele

Păți-le-va ce-s soarta lui de-apoi

Și tot ce-au tors Ursitele tustrele,

Cînd maică-sa-l născu. Iar dac-apoi

E zeu de sus și-a coborît din stele,

Atunci au zeii-alt gînd de-acum cu noi!

Căci ei, de mult, pe față ni s-arată

Cînd facem marea jertfă cîteodatâ

Și beau cu noi la tot aceleași mese

Și nu s-ascund să-i vadă pe pămînt

Cînd singur vrun feac în drum le iese,

Căci, ca și cu ciclopii, zeii sînt

Cu noi și cu giganții rude-alese!”

Răspunse Odiseu acest cuvînt:

„Vai, nu sînt zeu! Nici trup ca ei avîndu-l,

Nici mintea lor, deci mută-ți, rege, gîndul!

Sînt om de pe pămînt. Un om sînt însă.

Ca bieții-acei ce-i știți că-s mai săraci,

Trăind din pînea pe la praguri strînsă!

Și nici așa, ci și mai mult, feaci,

Căci soarta mea e nesfîrșit de plînsă!

Cînd zeii vreau, tu singur ți le faci,

Nu-mi cere sfaturi deci și nu-mi da sfaturi,

Ci dă-mi mîncare,-oh rege, să mă saturi!

Că nu-i pe lume fiară mai răpace,

Nici cîne-așa ca pîntecul flămînd;

Căci el, ca un dușman cumplit te face

Să vezi să-l saturi, chiar și-atuncea cînd

Sărmana-ți inimă-n țărînă zace

Și-o mare-a ta durere-ți este gînd.

Așa și eu, mîhnit mă-neacă plînsul,

Dar pîntecu-mi dă zor să văd de dînsul

Și face-n vremea-n care rup din pîne

Să uit de toate cîte-am suferit

Și-n gînd să-mi fie singur el! Dar mîne

Vă rog să mă trimiteți negreșit

Acasă-n țara mea, te rog, stăpîne,

Să-mi văd pe-ai mei, pe cei ce m-au iubit,

Și țara să mi-o văd, iar Zevs preasfîntul

De-o vrea, sub mine crape-apoi pămîntul!”

A zis. Iar ei vorbeau așa-ntre sine

Și toți ziceau s-ajute pe străin,

Căci foarte-a spus frumos ce se cuvine.

Deci după ce-nchinară negrul vin,

S-a dus tăcut pe-acasă-și fiecine.

La mas-apoi, de multe gînduri plin,

Ei singur, Odiseu, poftit mai stete,

Și-alături Alcinou ședea, și-Arete.

Deci roabele-adunau în pripă masa,

Iar ei steteau vorbind. Și-astfel acu

Așa-ncepu dintîi și-ntîi crăiasa,

Căci ea privind, prea bine cunoscu

Tunica mîndră și cu aur trasa

Manta de pe-Odiseu, că le făcu

Chiar însăși ea cu slujnici țesătoare.

Și-i zise deci cuvinte-ntrebătoare:

„Aș vrea să-mi spui, că stăm aci-mpreună,

De unde ești? Ce om? Ne cuvîntai

C-ai fost adus pe-acoalea de furtună.

Dar cum ajungi să porți asemeni strai?”

Răspunse Odiseu: „Crăiasă bună!

Greu lucru este-a spune tot ce ai

Pe inimă! Și mult îmi este-amarul,

Căci zeii mi-au ursit prea plin păharul!

Dar dacă-ntrebi și vrei să știi, voi spune.

O fat-a lui Atlas trăiește, deci,

Calipso, zîna cea cu vreri nebune,

In miezul mării cei fără poteci.

Picioru-acolo nimeni nu și-l pune,

Nici cei ce mor, nici cei ce-s vii în veci.

Spre-acel ostrov, Ogigia numitul,

Pe mine singur, vai, nenorocitul,

Mă-mpinse-un zeu, căci Zevs din culmea zării

Trăsnind, mi-a despicat cu foc aprins

Corabia-n largul plin de noapte-al mării.

Și n-am putut să-mi scap pe nici un ins.

Dar eu, făcîndu-mi chip atunci scăpării

Pe fundul navei sparte, fui împins

Mari nouă nopți cumplite ca mormîntul,

Și-a zecea zi mă dete-aproape vîntul

De-ostrovul larg al zînei cei cumplite

Și cea mai mîndr-a lumii-ntre femei,

Calipso, cea cu pletele-aurite.

Cu drag ea mă primi-n palatul ei

Și bine mă-ngrijea-n necontenite

Ospețe, dîndu-mi cinste ca la zei.

Și-a zis că ea-mi va da și nemurirea,

Dar n-a putut să-mi schimbe-n suflet firea!

Deci șapte ani stătui la ea, sărmanul,

Udînd cu lacrimi hainele ce-mi da.

Dar cînd s-a-ntors a opta oară anul,

Ea singură cu vorbă mă-ndemna

Să plec, căci poate-ori ea-și schimbase planul,

Ori Zevs din cer cu semne-o-nspăimînta.

Mi-a dat și grinzi să-mi fac o plută mare

Și vin mi-a dat, și haine, și mîncare,

Și-un vînt lăsa, și cald și bun, să bată.

Și-așa pe-adînc în pace străbătui

Și nopți și zile marea cea sărată.

Și-a optsprăzecea zi eu munți văzui,

Și-acest ostrov, o dungă-ntunecată.

Nespus de mare vesel le-avui,

Dar vai, al meu amar de-aci-nceput-a!

Că-n furia sa, văzînd Poseidon pluta

Stîrni asupră-mi vînt ca să-nvrăjbească

Al mării orice drum, grozav umflînd

Cît munții marea cea dumnezeiască,

Iar eu umblam pe pluta mea gemînd,

Și n-o lăsa de loc să s-odihnească.

Dar valvîrteju-o risipi-n curînd,

Și-așa-notînd pe larg, mă-mpinse valul

Spre-al vostru mal și m-alipii cu malul.

Ci-n timp ce mă trudeam să ies, mă-mpinse

Spre stînci un val, în loc de nepătruns.

Mă-ntoarsei și-nnotai cu mîni întinse,

Mergînd pe lîngă mal, pîn-am ajuns

La gura unui rîu, cu maluri linse,

La loc scutit de vînt și mai ascuns.

Atunci îmi adunai puterea toată

Și-a vrut un zeu pe maluri să mă scoată.

Văzînd apoi că sfînta noapte vine.

M-am dus să dorm într-un tufiș; și foi

Uscate-aici morman am pus pe mine,

Și-un somn fără sfîrșit m-a prins apoi.

Mîhnit deci adurmind cu mari suspine,

Durmii întreaga noapte-n frunze moi

Și tot al dimineții timp, și fuse

Și-amiazi apoi, și sfîntul soare-apuse

Și-abia pieri și somnul morții mele:

Jucîndu-se pe mal atunci aflai

Mai multe fete, și-una dintre ele

Asemeni unui zeu. Deci o rugai,

Deși eu m-așteptam la vorbe rele.

Dar foarte-avu gînd bun și mă mirai

De-un tînăr ca și ea, că-n lume junii

Se poart-așa ca ei și ca nebunii.

Iar ea mi-a dat și vin și de mîncare

Și straiu-acesta, căci eu n-am avut.

Acestea deci, cu-ntreaga-mi supărare

Le-am spus, cum ceri, și cum s-au petrecut.”

Răspunse Alcinou: „Dar mi se pare

Că n-a fost tocmai drept cum a făcut,

Să nu te-aducă-aici cu ea deodată,

Ori poate-avuseți vorb-așa jurată?”

Răspunse Odiseu: „Să nu-i mai zică

Nici tu, nici nime o vorb-atît de grea!

Destul mi-a spus cumințea ta Navsică,

Dar eu n-am vrut să viu pe-un drum cu ea.

Mă și sfiam, și-apoi mi-a fost și frică

Să nu te superi tu de fapta mea,

Căci, rege,-așa e vița omenească,

Să creadă tot ce-i rău și să bîrfească.”

Răspunse iarăși Alcinou cuvinte:

„Nu-mi este-atare inima din piept,

Să țin mînia care nu-i cuminte,

Căci bun e-n lume numai ce e drept.

Ah, dare-ar Zevs, al lumilor părinte,

Și-Atene-a sa, și Feb cel înțelept,

Să-și afle-un om cinstit așa ca tine

Și-așa pe gîndul meu, cum ești, străine,

Să-i dăm copila noastră de soție

Și ginere să-l am, copil al meu!

O casă eu ți-aș da și bogăție,

De-ai vrea să stai aici! Altfel nici eu,

Nici nime dintre-ai mei n-o să te ție

Silit la noi, ferească Dumnezeu!

Și-ntoarcerea-ți, așa cum ai dorit-o,

Să știi că eu pe mîne-am rînduit-o.

Dar astăzi ești trudit, deci dormi în pace.

Iar mine te vor duce-n zbor ai mei

Acasă-n țara ta și-oriunde-ți place,

De-ar fi și mai departe locul ei

Decît Evbeea care-aud că zace

Departe tare-n sus, cum spun acei

Vîslași feaci cari i-au văzut limanul,

Cînd ei au dus pe Radamant bălanul

Să vadă-n ea pe cel născut din Geea,

Pe Titios, pe-acel gigant cumplit.

Și-așa s-au dus, și făr’ de trude-aceia,

Și chiar în ziua-n care-au fost pornit

S-au și rentors pe seară din Evbeea.

Dar însuți tu vedea-le-vei uimit,

Ce nave-avem și cum li-e alergarea,

Și ce flăcăi dibaci să bată marea.”

A zis și vesel asculta mîhnitul

Erou pribeag, și-așa vorbit-a deci,

Rugîndu-se lui Zevs nebiruitul:

„Ascultă-l, Tată, și să nu mi-l treci

Să-și poată-nfăptui făgăduitul

Cuvînt al său! Și faima-i pînă-n veci

Pe-ntreg pămîntul știe-și-o rămasă;

Iar eu s-ajung în țara mea și-acasă.”

Așa vorbeau aceștia. Iar Arete

Trimise slujnici ca s-aștearn-un pat

Cu mîndre cergi, pe prispă sub părete.

Deci multe țoale moi au așezat

Și mîndre velinți sprintenele fete

La zarea de făclii, și-au îndemnat

Cu vorba pe-Odiseu: „De vrei, străine,

E gata patul, și să dormi cu bine!”

Au zis, iar el, căci somnul îl supuse,

S-a dus să doarmă. Și-a durmit astfel

În mîndrul pat scobit ce i-l făcuse

Sub bolți răsunătoare-n cerdăcel.

Iar regele-Alcinou apoi se duse

Să doarmă-n largul său iatac și el,

În cel mai dindărăt din tot palatul,

Și-alături doamna, ce-i făcuse patul.

Share on Twitter Share on Facebook