Iar cînd sosi și faptul zilei sfinte,

Sculîndu-se-Alcinou porni, luînd

Cu el și pe-Odiseu cel plin de minte.

La locul sfatului obștesc mergînd.

Deci regele-Alcinou mergea-nainte.

Ajunși aici ședeau, alături stînd

Pe bănci de piatră și cioplite trainic.

Atene îns-acum, în chip de crainic

De-ai regelui, cutriera orașul

Gătind plecarea lui Ulis, și-astfel

Oprea-ndemnind pe drum pe tot fruntașul:

„Să mergem toți și să vedem pe-acel

Străin sosit ca oaspete-n locașul

Lui Alcinou, de peste mări, căci el

E și-nțelept și și frumos ca zeii.”

Vorbea, mișcînd dorința-n toți aheii

Și-n clipă toate căile s-umplură

De lume ce venea sosind mereu.

Acolo deci, ca marea ce murmură,

Priveau mirați pe regele-Odiseu,

Căci lui i-a pus Atene și-n făptură

Și-n chipu-ntreg lucoarea unui zeu,

Ca mult mai nalt și mai voinic s-arete

Și multe i-a turnat frumoase plete

Ca și mai mult poporul să-l privească

Și, drag dintru-nceput vederii lor,

Ei cinste-acum să-i dea dumnezeiască,

Iar el, poftit de-ntreg acest popor

La lupte și la joc, să săvîrșească

Minuni de fapte-oricărui luptător.

Deci cînd avu pe toți aci-nainte,

Vorbit-a Alcinou și-a zis cuvinte:

„Viteji fruntași ai neamului și-ai țării!

Cuvînt acum din suflet am de spus.

Acest străin, un rătăcit al mării,

De-o fi din răsărit ori din apus,

Eu nu-l cunosc; prin voile-ntîmplării

La casa mea de soarte-a fost adus

Și cere-acum cu mare stăruință

Să-i dăm un ajutor de-avem putință.

Deci noi, precum am dat și mai-nainte,

Să-i dăm și lui! Căci bine voi vedeți

De-au stat la casa mea cu rugăminte

Mult timp plîngîndu-mi oamenii drumeți.

S-alegem deci, și sprinteni și cuminte,

Cincizeci de tineri care-i știm isteți,

Să tragă-n ap-o neagră navă, care

Plutește-acum de-ntii pe sfînta mare.

Aceștia meargă și lopeți să lege;

Să-mi vie-apoi aici, căci vreau să-i pul

Să taie boi, să fac ospăț în lege.

Acestea pentru tineri eu le spui.

Voi însă, purtătorii de toiege,

Veniți — și-o cer aceasta orișicui,

Să nu mi vă codiți vrun ins — la masă,

Ca pe-oaspe să-l cinstim la mine-acasă.

Apoi la Demodoc îmi veți trimete

Pe-un sol, să mi-l aducă la palat,

Căci sfînt un cîntec Dumnezeu îi dete

Să cînte-nveselind, cum e-ndemnat

De vrerea muzei, a cereștii fete.

Așa le-a zis, și-apoi porni urmat

De-al său popor, lăsînd în urmă golul.

Deci și la Demodoc se duse solul.

Și-acei cincizeci de tineri iuți plecară

La malul sterpei mări, cum li s-a spus;

Deci neagra navă-n ape-adînci o dară

Și pînze-ndată și catarg i-au pus

Și vîsle cu frînghii de bou legară

Și albe-antene i-au întins pe sus.

Iar după ce-au gătit lucrarea toată,

Se-ntoarseră-n palat cu toții gloată

Aici erau și curțile-nțesate,

Și tinzi și-odăi de nesfîrșitul roi

De moși și juni ai lumii adunate.

Deci regele de șase-ori. două oi

Și-opt porci de cei cu cefele-ncomate

Jertfitu-le-a, și tauri mîndri doi.

Pe-aceștia deci, tăindu-i de mîncare,

Gătiră-n grab-ospăț frumos și mare

Veni și Demodoc, cel cu puterea

Ce-o pune-n cîntec înnăscutul har,

Cui muza, ce-l iubi cu toată vrerea,

I-a dat mult dulce, dar și mult amar:

Căci dîndu-i cîntul, i-a luat vederea!

Pe-acesta Pontonou îl puse dar

Pe-un scaun nalt cu ținte de-aur dese,

Proptit de-un stîlp la mijloc între mese,

Iar lira cea cu dulce melodie

Deasupra capului i-o puse-n cui

Și-i duse mînile la ea, să știe

De unde să și-o ia, și-n fața lui

Pe masă-i puse, cît de-ajuns să-i fie,

Și pîne-n coș și-o cupă ca oricui

Să bea din ea de cîte ori îi place.

Și-așa ei stînd, mîncau acum în pace.

Deci cînd acum steteau sătui la mese,

Slăvita muză puse-ndemn și-avînt

Să cînte Demodoc mari fapte-alese

A marilor bărbați din mîndrul cînt,

A cărui faimă vrednic-ajunsese

Pe-acele vremuri pînă-n cerul sfînt:

De marea ceartă-ntre-Odiseu și-Ahile

La zei la masă-n cursul unei zile,

Încît s-amenințau și cu toiagul,

(Iar regele-Agamemnon între ei

Rîdea pe-ascuns, văzînd învălmășagul

De vorbe-al ăstor mari fruntași ahei,

Căci astfel i-a fost spus, trecîndu-i pragul

La Delfi, Foibul, c-ar fi scris de zei

C-atare ceartă fi-va-ncepătură

Atîtor rele cîte-apoi căzură

Pe-ai Troiei fii și pe danai, pe care

Le vruse Zevs cu nemblînzitu-i gînd.)

Așa cînta vestitul în cîntare.

Și-atunci mîhnitul Odiseu, luînd

Cu mînile mantaua sa cea mare,

Și-o trase peste cap și-așa deci stînd,

Plîngea, căci foarte i-ar fi fost rușine

Să-l vadă toți cu plîns și cu suspine.

Și-așa, cînd coardele-ncetau să sune,

Ștergînd obrajii plînși, el își trăgea

Mantaua de pe cap, și-al voii bune

Luînd în mînă cupa sa, el bea.

Cînd însă iarăși începea pe strune

Cîntarea care foarte mult plăcea

Și nu-ncetau mesenii s-o tot ceară,

El iarăși se-nvelea spre-a plînge iară,

Dar nu-i vedeau nici plînsul sub pleoape

Feacii ceialalți, și nici prin gînd

Lor nu le da, de ce-ar avea să-ngroape

Sub haină capul și să stea plîngînd.

Dar regele-Alcinou, cum sta aproape,

Simțea ce e, că-l auzi gemînd.

Sfîrșit c-un semn deci puse-atunci cîntării,

Și-așa vorbi și-a zis; „Fruntași ai țării:

Și voi, popor al vîslei îndrăznețe!

Sătui sîntem de liră și de vin,

De dragii soți ai dulcilor ospețe

Vom merge-acum să vad-acest străin

De știm și jocul cel cu multe fețe,

Să poată spune printre-ai săi deplin

De-avem și noi puteri, din vrere sfîntă,

La salt și fugă și-mpumnit și trîntă.”

Vorbind, ieși; iar gloatele-l urmară

Deci crainicul a pus atunci la loc

Duioasa liră-n cuiul din cămară,

Apoi, luînd de mîni pe Demodoc,

Îl scoase din palat, și se-ndreptară

Și ei pe unde se duceau spre joc

Fruntașii ceialalți și tot poporul.

Și-așa deci lumea s-aduna cu zorul,

Și mii erau pe cîmp acum bărbații,

Și alte mii roiau mereu pe căi.

Deci iute s-au sculat nesăturații

De joc, tot sprinteni și voinici flăcăi,

Iar printre dînșii-au stat și nepătații

Trei fii ai regelui, iubiții săi

Cei nensurați, Laodamant semețul,

Aliu cel blînd și Clitoneu istețul

Întîi cercară fuga. Și deodată

Din semnul pus se-ntinseră un roi,

Zburînd prin zarea bine măsurată

Și-un nor de colb le rămînea-înapoi.

Și-a fost pe-aceștia Clitoneu să-i bată,

Deci cît la plug catîrii-ntrec pe boi,

Atît fu drumul biruinții sale:

El fu la semn, iar ei încă pe cale.

Cercar-apoi și dureroasă trîntă

Și-ntr-asta Evrial fu-ntîiul ins;

La salturi, Amfial. Pe cei ce-avîntă

Rotunde discuri, Elatreu i-a-nvins.

Apoi la lupta cea care-nspăimîntă,

La pumni, pe toți pe-aceia ce s-au prins

Cu el, Laodamant flăcăul fuse,

Al regelui, acel care-i bătuse.

Deci după ce se-nveseliră-n pace

Cu-aceste jocuri, începu-ntre ei

Așa Laodamant:,,Eu mai c-aș face

Rugare-acestui om, fărtați ai mei,

Să-ncerce-un joc, de știe și de-i place.

Căci nu e slab și are tot ce vrei,

Și șolduri tari și pulpi și mîni voinice:

Vedeți-i largul piept și-a sa cerbice”

Și nici nu-i om bătrîn. Dar mi se pare

Că-i slab acum de cît amar a dus,

Că nici nu știu, ce-i drept, un rău mai mare

Decît a mării trudă de nespus

Să zdruncine pe-un om oricît de tare!”

Răspunse Evrial: „Bun gînd ți-ai pus

În cap, Laodamant, și toate-s bune

Ațîță-l deci la joc și mergi și-i spune!”

Deci fiu! bun al regelui, de-ndatâ

Ce-i spuse Evrial acest cuvînt,

Veni spre Odiseu: „Străine tată

Să-ncerci vrun joc dintr-astea cîte sînt,

De poți și vrei, și le-ai știut vrodată.

Dar negreșit le știi, căci pe pămînt

Aceasta este cea dinții onoare,

Să fii voinic din mîni și din picioare!

Încearcă deci și grija ta ți-o lasă!

Căci drumul ți-e gătit, și-ai tăi fărtați

Te-așteaptă-n mal și-n mare-i nava trasă!

Răspunse Odiseu: „Voi mă-ndemnați

Cîrtindu-mă, cînd alte griji m-apasă!

Dar rogu-vă, de ce nu mă lăsați,

Căci alte-mi sînt durerile și focul,

Iubitul meu, nu luptele și jocul!

Nespus de mult răbdai trecînd și marea,

Și foarte mult prin taberi eu răbdai;

Și-acum, pribeag, eu șed în adunarea

Poporului și rog aici pe crai

Și-acest popor, să-mi pot găti plecarea.”

A zis, și-atunci, cu multă hulă-n grai,

Evrial a venit și-i sta nainte

Și-atari fără de rost i-a zis cuvinte

„Ce-i drept, nici nu ne pari să fii, străine,

Vrun om ce s-ar pricepe la vrun joc.

Ești unul dintre-acei ce merg, vezi bine.

Plătiți de vrun stăpîn, din loc în loc.

Cu nave de vîslași, vătaf ce ține

Merindea-n seamă și, vînînd noroc,

Socoate-al marfei preț și-i om destoinic

De gras cîștig nedrept, nu om războinic!”

A zis, și-Ulis răspunse cu mînie:

„Iubite-al meu, cum văd, ești un flecar!

Și pari și om lipsit de omenie!

E drept că zeii cei din cer dau rar

Deodată unui om și vitejie

Și minte bună-n cap și-al vorbei dar!

Căci iată, unu-i șubred al făpturii,

Dar zeii-i dau podoaba sfînt-a gurii

Și-ascultă toți cu inima-ncîntată

Cuvîntu-i blînd și dulce,-ncît e greu

Să nu-l asculți cînd el începe-odată

Și-ai vrea să stai să-l tot asculți mereu.

Iar cînd trecînd el prin oraș s-arată,

Se uită lumea parc-ar trece-un zeu.

Iar altul pare soare-al frumuseții.

Dar cînd vorbește-l rîd chiar și băieții.

Așa și tu, ești chipeș la făptură,

Chiar zeu de-ai fi, și n-ai fi mai frumos!

Dar ce folos, căci ești o secătură!

Da, negreșit, ți-o spui că-s mînios,

Căci prea prostește-ai flecărlt din gură!

N-am fost la lupte chiar așa prejos

Cum tu mi-ai spus și poate crezi, nebunul

Ci poate printre cei mai vrednici unul,

Pe cînd eram un tînăr al răbdării

Și-n brațe mă-ncredeam. Acum nevoi

Și griji mă dor, și-s rob înstrăinării.

Căci multe-am mai răbdat și prin război

Și mult și-n trecerea cea trist-a mării.

Dar și așa cum sînt, mă prind cu voi,

Căci vorba ta de inimă mă roade

Și-un foc aprins-au vorbele-ți năroade!”

A zis, și cu manta cu tot el sare

Și-un disc luă, pe cel mai greu și gros

Din cîte-aveau feacii-n adunare.

Pe-acesta-l învîrti cu braț vînjos.

Deci discu-n zbor vui cu zuzăt mare.

Și toți plecară capetele-n jos

Feacii-atunci, ca pomu-n vînturi piscul,

Cînd groaznic peste ei trecut-a discul. “

Ce-n zborul său departe-acu-ntrecuse

Cu mult dincolo semnul tuturor.

Atene-atunci un semn acolo puse

(Luîndu-și chip de tînăr din popor)

Și-așa strigat-a și pe nume-i spuse:

„Și-un orb, străine, ți-ar găsi ușor,

Cu mîna pipăind aci-ntre lemne,

Că semnul ți-e departe de-alte semne,

Și nu-i amestecat cu alte toate!

În jocul ăsta cinste ți-ai făcut:

De nici de-un om de-ai noștri nu se poate

Să fii ajuns, dar necum întrecut!”

Deci vesel Odiseu privea-ntre gloate,

Că-i ține parte-un om necunoscut,

Și-așa căta pe tineri să-i împungă:

„Zvîrliți, să văd deci care-o să-l ajungă!

Dar cred s-azvîrl, flăcăi, și-alt disc la țîntă

Și tot așa departe,-ori peste ea!

Deci iasă cine vrea și se frămîntă

Cu gîndul c-ar fi om de seama mea!

Căci prea m-ați supărat! De vrea la trîntă,

La fugă ori la pumni, la orice vrea!

Orice feac, mă prind cu el la brazdă

Dar nu și Laudamant, că el mi-e gazdă,

Și care om ar îndrăzni adică

S-ațîțe gazda și să-l piardă, deci?

Nebun ai fi, socot, și-un de nimică,

Străin fiind, cu gazda să te-ntreci,

Căci lucru-acesta numai ție-ți strică!

De ceialalți, de-oricine dintre greci,

Nu fug! Nici mîndru nu-l opresc să vie,

Ci vreau să mă măsor cu-oricine fie!

Căci nimeni slab la joc nu mă socoată,

Din cîte jocuri oamenii le știu.

Și-ntind și-un arc cum nu-i alt om să-l poată!

Și-oricînd eu cred că-ntîiul am să fiu

Acel care-aș putea-n dușmana gloată

Să-mi aflu omul și să nu-l las viu,

Chiar mulți arcași de-ar fi pe lîngă mine

Și toți dibaci a da la semn, vezi bine!

Era mai tare singur Filoctete,

Ce-i drept, la arc, și-al doilea eu eram,

Cînd noi aheii cei cu mîndre plete

Sub Troia-n cîmp la țintă ne-ncercam.

Dar între-arcașii cei de azi, băiete.

Din cîți mănîncă pîne, cred că n-am

Pe nime-asemeni, nici dibaci, nici iute!

Firește, cu viteji din vremi trecute

Nu vreau să mă măsor! Dar cine oare

S-ar prinde-n arc cu Hercule-ori Efrit?

Căci ei aveau curaj să se măsoare

Cu zeii chiar! Și-așa a și murit

Acest viteaz și nici n-a stat sub soare

Mult timp, căci Feb Apolo l-a izbit

Cu arcul său în furia-i cea sfîntă,

Că-l tot poftea să dea ei doi la țîntă.

Și-azvîrl și suliți la-nlungări la care

N-ajunge-alt om nici cu săgeata lui!

La fugă numai, poate, oarecare

Din voi m-ar birui, fiindcă fui

Și mult bătut de val pe-ntinsa mare,

Și mult flămînd, că foarte-ades avui

Să rabd cu-ai mei din lipsă de merinde,

Și-am slabi genunchii-acum, și nu m-aș prinde.”

A zis și toți ca muții-atunci tăcură.

Deci singur Alcinou vorbi-ntre toți

„Cuvinte-ai spus cari foarte ne plăcură,

Străine-al meu, și ne-arătași ce poți.

Deci pentru c-a avut flecară gură

Acest flăcău, te rog să nu socoți

C-ar fi vrun om ce știe omenia

Să nu-ți cunoască-ntreaeă vrednicia!

Ascultă deci și-al meu cuvînt, străine.

S-o spui la alți viteji cînd o să fii

In casa ta și-avînd pe lîngă tine

Nevasta dragă și pe-ai tăi copii

Vorbind de noi, s-arăți ce fel de bine

Ne dete nouă Zevs din tați în fii.

Căci multe bune-avem din vrere sfîntă.

Dar nu sîntem vestiți la pumn și trîntă.

Ci iuți sîntem și-n tălpi cu alergatul

Și cei mai buni ai navelor cîrmaci,

Ne place-al lirei cîntec și-ospătatul

Și jocul mult, și-n haine să ne-mbraci

Schimbate des, și calde băi și patul.

Dar haide acum, voi cei mai buni feaci

Ai jocului, și tropotiți-mi locul,

Să poat-acest străin să vadă jocul!

Și-apoi să spuie, cînd va fi acasă,

La toți ce sînt prietini dragi ai lui,

Că neam ca noi și-n cîntece la masă

Și-n joc și-n salt și-n vîsle-al doilea nu-

Deci plece-un om și lira, ce-i rămasă

În casa noastră undeva-ntr-un cui,

Aducă-ne-o, că vreau să-nceapă cîntul.”

Așa-și vorbi deci Alcinou cuvîntul.

Iar crainicul s-a dus după chitară.

Cei zece-apoi, aleșii de popor

Vătafi obștești, atunci se ridicară.

Aceștia zece-aveau în grija lor

Întreaga grija jocului. Ei dară

Mergînd au netezit dintîi ușor

Frumosul loc de salt, pentru picioare,

Și-n lături dînd pe toți, făceau lărgoare.

Iar crainicul veni cu dulcea liră.

Șezu acum la mijloc Demodoc

Și-n jurul lui venind, se rînduiră

Tot tineri sprinteni și dibaci la joc,

Și-atît de mîndră horă tropotiră

Că sta mirat, cu sufletul în loc,

Privindu-i Odiseu cum din picioare

Făceau sărind mișcări fulgerătoare

Puternic lira-ncepe-apoi și sună

De dragostea lui Ares; cînd a-ntrat

La zîna cea cu veselă cunună,

Nevasta lui Hefest, și-au rușinat

Făcînd acolo dragoste-mpreună,

Și casa lui Hefest și sfîntu-i pat.

Dar Soarele-i aduse-ndată vestea,

Căci el de sus simțise toate-acestea.

Hefest cînd auzi ce va să fie,

Amar mîhnit de vestea cea de rău,

Porni de-a dreptu-n larga-i fierărie

Și multe-n fundul sufletului său

Cumplite lucruri frămînta-n mînie.

Deci puse-n trunchi grozavul lui ilău

Și lanțuri făuri, cari tari să steie,

Cu greu de rupt și greu să se descheie.

Deci după ce gătit-a-nfuriatul

Pe Ares, cursa-n care-apoi l-a prins,

Intră-n iatac și-mpresură tot patul

Nevestei lui cu lanțul ce l-a-ntins

Din multe părți de-a lungul și de-a latul,

De jos de la picioare și prelins

Spre grinzi în sus, supțiri verigi și dese

Ca pînza care-n colț Arahne-o țese

Și nu erau de nicăiri văzute,

Nici chiar de-ar fi privit seninii zei,

Așa de iscusit erau făcute!

Deci după ce le-a-ntins la patul ei,

Ieșind, spunea cu vorbe prefăcute

Că are-o cale de făcut la cei

Din Lemnos, țara care lui anume

Mai dragă-i și era din toate-n lume.

Nici Ares cel cu frînele-aurite

N-a fost un chior, și cînd văzu că-i dus

Urîtul soț al mândrei Afrodite,

Intră-n palatul lui Hefest, adus

De-mboldul poftei cei nebiruite.

Ea chiar atunci sosea, venind de sus,

Din casele lui Zevs, iubitu-i tată,

Și sta șezînd, cînd el intra deodată.

Deci foarte vesel Ares c-a găsit-o,

De mîni o prinse-apoi și i-a vorbit:

„Ei haide-acum și culcă-te, iubito,

Și-alături dormi cu dulcele-ți iubit,

Căci soțul tău cărarea și-a pornit-o

La sinții cei cu graiul bîlbîit”

Așa i-a zis și-o strînse-ncet și dulce,

Și-ardea și ea de pofta să se culce.

În pat deci s-au suit și se culcară.

Deodată însă cursa-și dete drum

Și multe lanțuri tari se revărsară

Și-i prinse latu-astfel, încît nici cum

N-aveau vrun chip de-a se mișca; deci stară

Înfipți pe loc și nemișcați de-acum.

Și-atunci ei în sfîrșit speriați văzură

Că nu mai pot scăpa din legătură.

Și iată că-n curînd s-a-ntors din cale

Cumplitul șchiop, și mînios venea,

Căci Soarele cel îmbrăcat în zale

I-a spus ce e, căci Soarele-i pîndea.

Deci stînd la naltul prag al casei sale,

Nebună furie-n piept îi clocotea

Și-așa striga, de faptele femeii,

Iar strigătu-i ajunse la toți zeii.

„Veniți, o Zevs, și voi ce-n vecinicie

Trăiți tot vii! Vedeți în patul meu

Un lucru slab, de rîs și de mînie!

Că-și bate fata tatei Zevs mereu

De mine joc, că-s șchiop și-n ologie,

Și-n dragoste s-a dat c-un derbedeu,

Căci eu sînt un olog cu boală-n oase,

Iar el frumos, cu glezne sănătoase!

Dar nu-i de vină nimeni pentru mine

Decît acei ce-au fost părinții mei,

Oh, oh! De nu m-ar fi născut mai bine!

Priviți-i deci cum dorm, voi vecinici zei,

În patul meu și-n stare de rușine,

Iar eu mîhnit mă uit acum la ei!

Dar oricît se iubesc, lor nu li-e dulce

Și nu cred c-or dori să se mai culce!

Căci iat-acum un chin li-e nenfrînata

Dorinț-a lor. Că-n lanțuri pe-amîndoi

Eu am să-i țin așa, pînă ce Tata

Nu-mi dă depline zestrele-napoi,

Pe cîte i le-am dat, luîndu-i fata,

Cățeaua asta, cum vedeți și voi!

Frumoasă-i este fata, n-am ce spune,

Dar făr’ de frîu în poftele-i nebune!”

Așa striga, și s-adunau ca vîntul

De iuți toți zeii la palat în jos.

Veni și cel ce zguduie pămîntul,

Poseidon mai întîi; veni sfătos

Ermias cel ce are-adînc cuvîntul,

Veni și-Apolo cel cu arc frumos.

Zeițele făceau că nu le pasă,

Și-au stat — știu eu! — și de rușine-acasă.

Deci zeii dătători de cele bune

Priveau din prag, și se porni-n curînd

Un mare rîs cu hohote nebune!

Și foarte se mirau și ei văzînd

Acele lanțuri, căci erau minune.

Și-așa-ntre ei vorbeau acum zicînd:

„N-au bun sfîrșit păcatele făcute!

Și-ades domolul prinde pe cel iute.

Deși de tălpi atît de sprinten este

Vestitul Ares, dar venind încet,

L-a prins acum, deși e șchiop, Hefeste!

Deci bate-oricînd pe sprinten un șiret!

Să dea deci gloabă furul de neveste

Spre-a nu se tot ținea de muieret!”

Așa vorbeau de faptă și de plată;

Ci-ntors spre Herme-a zis atunci deodată

Apolo Foibul, meșter al săgeții:

„Vestite vestitor, tu cel ce dai

Tot numai cele bune-ale vieții,

Să-mi spui adevărat: ai vrea să ai

În brațe-așa pe zîna frumuseții

Și prins în laț atît de strîns să stai?”

Deci Hermes a răspuns oftînd de colo:

„Vai, dare-ar Dumnezeu, iubite-Apolo!

De-aș fi-n de trei ori mai cumplite ițe,

Și-ați sta rîzînd să mă priviți și zei,

Și toate cîte sînt în cer zeițe,

Și tot așa aș vrea, cuprins la sînul ei,

Să-i dorm așa cu capu-ntre cosițe!”

Și-au rîs cu hohot fericiții zei.

Poseidon singur nu rîdea de-aceste,

Ci mult ruga cu vorba pe Hefeste

Să rup-acele lanțuri încurcate,

Să iasă Ares, că-i ajunge-atît:

„Dă-i drumul! Că mă fac chezașul, frate.

Că totu-ți va plăti, cît ceri, și cît

E datină-ntre zei, și-i cu dreptate!”

Dar zise șchiopul foarte hotărît:

„Ah! De-asta nici nu-ți mai răci cuvîntul,

Poseidon, tu cel ce cuprinzi pămîntul!

La omul rău e rea și chezășia.

In sfatul zeilor eu cum să-ți pui

Zălog cuvîntul tău și omenia,

Cînd el, scăpat de-aici din lanțul lui,

N-ar vrea să-mi mai plătească datoria?”

Răspunse iarăși vechiul zeu: „Îți spui

Că dacă Ares ți-ar fugi, nepoate,

Eu însumi pentru el plăti-voi toate!”

Atunci răspunse șchiopul deci: „E bine!

Eu nici nu pot nesocoti-ntre noi

Cuvîntul tău, și nici nu se cuvine!”

A zis puterea lui Hefest și-apoi

Deschise-acele lanțuri de rușine,

Și-n clipa cînd scăpar-aceștia doi

Din lanțul lor, s-au răpezit cu zborul

Spre Tracia unul, Ares luptătorul,

Iar zîna cea de-a pururi iubitoare

De zîmbete spre Pafos, unde-avea

Dumbrava ei și-altare jertfitoare.

Haritele-o spălară deci pe ea

Și-au uns-o cu miresme-ntăritoare,

De cari au zeii mari oricînd ar vrea,

Și-n scumpe-au îmbrăcat-o mîndre haine,

Cari sînt vederii-un dulce cuib de taine.

Acestea le cînta deci vestitorul

De cîntece-ntre oaspeți. Și-ascultînd,

Prea mult și Odiseu, pustiitorul

Cetăților, se bucura; și-n rînd

Cu el se bucura și-ntreg poporul.

Iar regele-Alcinou apoi, chemînd

Pe-Aliu și frate-său, un joc cerut-a,

Căci foarte mîndru ei jucau bătuta

Și nimeni nu-i putea la joc învinge.

Luă deci mingea și spre cerul nalt

În nori umbroși zvîrlea frumoasa minge

Plecat pe spate-Aliu, iar celalalt

Sărind ușor și pîn-a nu atinge

Pămîntul sur, o și prindea din salt.

Așa făcură jocul încercării

Cu mingea lor, zvîrlind-o-n slava zării.

Apoi frumos își începură jocul

Pe largul loc de mult popor cuprins,

Săltării lor ades schimbîndu-i locul.

Iar tinerii-mprejur băteau aprins

Din mîni și tălpi, sporind într-înșii focul,

Și-un clocot pînă-n cer atunci s-a-ntins.

Răpit acum de ce vedea nainte,

Se-ntoarse Odiseu și-a zis cuvinte:

„Puternice-Alcinou, și-al lumii toate

Tu cel mai vrednic neam care-îl văzui!

Pe drept te lăudași că nu se poate

Să-ntreacă-n joc alt neam pe-al tău! Și-avui

Prilej să-l văd, și glas de-uimire-mi scoate!”

Deci nici nu mai putu, la vorba lui,

De vesel Alcinou un frîu să-și puie

Și-așa-ncepu poporului să-i spuie:

„Fruntași feaci! Cuminte om îmi pare

Acest străin și oaspete-Odiseu!

Deci haide-acum și dați-i fiecare

Un dar de oaspe, după gîndul meu.

Sînt doisprezece regi în adunare,

Iar cel de-al treilea peste zece eu,

Și noi conducem țării-aceștia pașii.

Deci fiecare dintre noi, fruntașii,

Să-i dea tunică și manta curată;

Și fiecare aur, un cîntar,

Dar toți s-aducem toate și deodată,

Ca el, mergînd la cină cu-acest dar

În mîni, să-și aibă inima-mpăcată,

Și cer lui Evrial, c-a fost flecar

Și rău cuvînt i-a spus, să ni-l împace

Cu vorbe bune,-ori cu vrun dar ce-i place.”

Așa le-a zis, iar ei se-nduplecară

Deci fiecare-un crainic a trimis

S-aducă darul, chiar aici afară.

Venind apoi și Evrial, a zis:

„Mărite Alcinou! Acum eu, dară,

Îl rog pe oaspe și i-o spui deschis

C-aș vrea să fim cu dragoste-mpreună,

Și-i dau, ca să-l împac, o spadă bună,

De-aram-avîndu-și pînza ei, și iacă,

De-argint mîneru-ntreg, un lucru rar;

De fildeș alb e poleita teacă,

De-acum pilit de-un meșter argintar.

E bună armă și socot să-i placă.”

Vorbi-nvîrtind în mînă scumpul dar

Cu ținte mari de-argint, și-apoi se duse

Și-n mîni lui Odiseu vorbind i-o puse:

„S-o porți în pace, taică! Iar cuvîntul

Ce-am spus aci-n nesocotința mea

Să-mi fie negrăit și ducă-l vîntul!

Iar zeii-atoatevăzători să dea

Să-ți vezi din nou nevasta și pămîntul,

Căci rea e soarta prin străini și grea!”

Așa vorbi-mpăcînd cu-acestea sfada.

Deci zise și-Odiseu, primindu-i spada:

„Și tu cu pace, dragul meu! Iar Joe

Să-ți dea din ceruri tot ce-ai vrea să ai

Și fac-așa să nu mai simți nevoie

Nicicînd de-acum de spada ce mi-o dai

Cu-atîta drag, și-o iau cu-atîta voie!”

A zis și peste piept viteazul crai

Încinse spada cea cu ținte dese.

Ci-n vremea asta soarele-apusese.

Și-au fost de față darurile-aduse,

Pe cari le-au dus ai regelui flăcăi

Cu crainici la palat, unde le puse

Cu rost și rînd regina prin odăi.

Iar regele plecînd de-unde șezuse,

Porni spre casă, și cu toți ai săi

Sosind, ședeau pe nalte bănci prin sale.

Și-așa vorbind, a zis nevestei sale:

„S-aduci o ladă care-o ai, Harete,

Mai mîndră prin cămări. Și-n ea să oui

Tunică și manta, și tot ce-i dete

Acest popor ca dar, și să i-o-ncui.

Și-n vas de-aramă slujnicele fete

Să fiarbă apa pentru baia lui,

Încît apoi, cu toate-n rînd, regină,

El făr’de griji să stea cu noi la cină

Voios de-ospăț și glasul lirei sfinte,

Iar eu îi dau acest ulcior cu flori

De aur scump, ca să-și aduc-aminte

De mine-n casa lui de cîte ori

La zei el va-nchina de-aci-nainte.”

A zis. Și-atunci, chemînd pe slujitori,

Porunci să facă foc le-a dat Arete,

Și apă-n larg cazan s-aducă fete.

Deci ele-au pus căldarea cea de baie

Deasupra pe cărbuni; și cînd stetea,

Turnară apă și-au făcut văpaie

Cu multe lemne ce-au aprins sub ea

Deci focu-ncunjura cu vîlvătaie

Tripedul larg, iar apa se-ncălzea.

În vremea asta pentru oaspe scoase

Din cîte-avea Harete lăzi frumoase.

Pe cea mai bună una din cămară

Și haine-a pus, lucrînd încetinel,

Și aur scump și toate cîte-i dară

Feacii-n dar, și-i zise-apoi astfel:

„Acum capacu-l vezi! Fă-ți însuți, dară,

Cum știi, al legăturii nod pe el,

Ca nu vrun hoț, cît timp tu dormi pe podul

Corăbii-n mers, să-ți strice lăzii nodul!”

Deci regele-Odiseu veni și-ndată

Își puse-n rînd capacul, iar pe el

Făcu un nod cu foarte încurcată

Legare-a sfoarei, cum fu nodul cel

Făcut de Circe, zîna cea-nvățată,

Căci însăși l-a-nvățat să-l fac-astfel.

Găzdoaia deci veni să-l cheme-n scaldă,

Iar el intră cu drag în apa caldă.

Căci nimeni vro-ngrijire nu-i mai dete,

De mult, de cînd din casă-i l-a lăsat

Calipso, zîna cea cu mîndre plete;

Iar pîn-atunci ca zeii-a fost spălat.

Acum spălat și uns de-aceste fete

Și-n foarte mîndre haine-nvestmîntat,

Ieșind din baie el se-ntoarse-n casă

La cei ce, stînd, își petreceau la masă.

Navsica îns-avînd dumnezeiască

Frumsețe-n chip, în pragul salei sta

Și nu-nceta uimită să-l privească

Și-ncet și dulce-aceste-i cuvînta:

„S-ajungi cu bine-n țara părintească.

Străine prinț! Și-ajuns la casa ta,

Să nu mă uiți! Căci eu am pus la cale,

Eu cea dintîi, scăparea vieții tale!”

A zis, iar Odiseu vorbi cuvinte:

„Ah, Zevs, al Herei soț, numai de ar vrea

Și-ar da odat-al lumilor părinte

Să plec și să mă văd în țara mea,

Și cît voi fi, aduce-mi-voi aminte

Și ca pe-un Dumnezeu te voi avea!

Căci tu mi-ai mîntuit pierduta viață,

Fecioară mîndră cu frumoasă față!”

A zis, și lîngă rege-a mers să șadă,

Iar crainicii-au adus fripturi și vin.

Veni și-alt crainic purtător de spadă,

Ducînd de mînă printre mese, lin,

Și-n mijloc, de-unde toți puteau să-l vadă,

Opri pe Demodoc, pe orbul plin

De dulci cîntări, pe care toți le-ascultă,

Și-așa de drag îl au și-n cinste multă.

Iar cel isteț în iscodiri șirete,

Vestitul Odiseu, atunci chemînd

Pe crainic lîngă el, a rupt și-i dete

Din carnea ce i-au dat de-ntîiul rînd

Și lui întîi de toți, un mare spete

De porc cu dinții albi, și gros avînd

Strat alb de proaspete grăsimi topite,

Și: „Du — a zis — din partea mea, Iubite.

Și dă lui Demodoc această spată!

Din suflet îl cinstesc, și-așa cum sînt

Sărac străin, cu inimă-ntristată!

Toți cei ce-s muritori pe-acest pămînt

Iubesc pe cîntăreți, cu cinste cată

La darul lor, căci darul lor e sfînt.

Iar muza, cea ce-nvață cîntăreții,

E dulcea fiic-a tatălui vieții!”

Așa vorbi; iar crainicul i-o duse.

Și vesel Demodoc primind-o-n mîni,

Simțit-a-n suflet bucurii nespuse.

Ei toți deci întindeau ale lor mîni

Spre multele fripturi pe masă puse.

La vreme bun-apoi, dintre bătrîni

Sculîndu-se-Odiseu vorbi cuminte

Și-ntors spre Demodoc, a zis cuvinte:

„Pe tine, Demodoc, te țin în lume

Pe tine-n cinste mai presus de toți,

Căci tu-ntre toți ai cel mai dulce nume!

Atît de limpede-n iveală scoți

Și ce-au răbdat și ce-au făcut anume

La Troia-n tristul cîmp și-ahei și soți,

Că parcă le-ai văzut tu însuți, toate!

Dar spune-acum și cîntă, de se poate,

De calul cel de lemn cum, larg și mare,

Zorit de-Atene l-a clădit Epeu,

Și cum, umplut de-oșteni armați, pe care

I-a dus spre seară-n Troia Odiseu,

Aduse-a Troiei jalnică pierzare.

De poți și-aici să cînți pe placul meu,

Voi da atunci întregii lumi de veste,

C-a fost în tine-un Dumnezeu și este!”

A zis și-n grabă meșterul cîntării

Porni cîntînd de-ahei cum au întins

Vîntrele-n vînt, plutind pe largul mării,

Lăsînd în urmă-ntregul cîmp aprins.

Cum alții mulți în mijlocul-adunării

Troienilor, în cearta ce s-a-ncins,

Ședeau în calul dus pe înserate

De chiar troieni în sfînta lor cetate.

Cînta cum, stînd pe lîngă cal, nebunii,

Erau cu vorbele-mpărțiți în trei:

Să-l crape-aici pe loc cerură unii,

Că-i gol, ziceau; iar alții dintre ei,

Să-l zvîrlă-n rîpi pe coasta văgăunii;

Iar alții mulți, să-l ducă pentru zei,

În Ilion, ca ura să le-o stingă.

Și-acest din urmă stat fu scris să-nvingă.

Căci scris a fost ca Ilion să piară

Cînd Troia va primi un cal de lemn,

Avînd pe grecii cei mai buni povară,

Conduși de luptătorul cel mai demn

Cînta cum grecii-apoi se revărsară

Din golul vintre la știutul semn,

Cum arseră prădînd cetatea sfîntă,

Printr-însa risipiți fără de țintă.

Cînta cum a-nceput înfricoșatul

Omor prin noapte; și cînta spunînd

Cum iutele-Odiseu răzbi-n palatul

Cel nalt a lui Deifob, cumplit intrînd,

Cum Ares intră-n taberi, iar bărbatul

Atride Menelau cu el în rînd,

Și cum s-a-ncins din sală-ntr-altă sală

Război între-apărare și năvală.

Și cum în lupte care-ntrec gîndirea,

A stat și-a-nvins cu inimă de leu,

Căci vru Atene să-i sporească firea,

Spre-a pierde Troia regele-Odiseu,

Așa cînta. Și toți cu gîndu-airea

Urmau pe Demodoc, atenți mereu,

Așa cînta, iar Odiseu în taină

Plîngea de-i tremura-mbrăcata haină.

Așa femeia-n plîns și-n vai se zbate,

Căzînd pe mortu-i soț care-a căzut

Străpuns de negre suliți sub cetate

Și-n fața oștii lui, căci a văzut

Grozavul rău cum peste-oraș s-abate

Și-n cale i s-a pus, să fie scut;

Ea-l vede-acum murind, și-n țipet plînge

Și cade peste el și-n brațe-l strînge.

Ci-n dosul ei, urlînd cu vrășmășie,

Dușmanii-azvîrl cu suliți și-o izbesc

Și-n gît și-n șold, și hainele-i sfîșie,

Și-o leag-apoi și roabă o pornesc

La munci și-amar și-așa-n ticăloșie

Obrajii ei cei tineri se topesc —

Asemeni Odiseu cu gemet, bietul,

Plîngea și sta și-și asculta poetul.

Dar nu-i vedeau potopul din pleoape,

Căci el plîngea-ntr-ascuns; dar cînd și-a dat

Mantaua-n sus, ca fața să-și îngroape,

Bătrînul Alcinou privi mirat,

Și gemet s-auzi, că-i sta aproape.

Simțind atunci ce e, s-a ridicat

Și-a zis: „Feaci, să nu-mi huliți cuvîntul.

Eu zic că Demodoc să-și curme cîntul!

Ce cînt-acum, la mulți nu le mai place!

De cînd cinăm și cîntă Demodoc,

Tot plînge-acest străin și nu mai tace.

Eu bine văd că-n suflet are-un foc;

Și lira de-ar tăcea, mai bine-ar face.

Nu triști ne vrem aci-n frumosul loc,

Ci toți voioși, și noi și tu, străine,

C-așa-i frumos și-așa se și cuvine!

Căci toate-n cinstea ta sînt azi serbate,

Și-acest ospăț și nava ce-ți vom da

Și cîte-ți vor mai fi din suflet date.

Căci orișice străin cînd te-ar ruga.

De nu ești un hain, îl ai ca frate.

Dar nici tu să n-ascunzi ce-om întreba,

Cătînd să spui cu vicleșug, străine,

C-așa nici nu-i frumos și nici nu-i bine!

Și țara ta și-orașul și poporul

Tu spune-ni-l, ca-n drumul ce-o să-l faci.

Să-ți știe nava gîndul tău și dorul.

Căci nu găsești nici cîrme la feaci

Cum alte nave au, și-astfel nici zborul

Pe mare-al lor n-atîrnă de cîrmaci,

Ci singure știu vrerile și gîndul

Oricui și-oriunde-un drum ar fi făcîndu-l.

Și știu și-orașele și-oricare țară

Din orice loc al lumii, și străbat

Prin neguri multe-o noapte-oricît de-amară.

Ca vîntu-n zbor al mării cîmp sărat.

Și nu-i nimic cumplit ca să le pară

Primejdie-n drum, și-i drept că nici nu pat

Nimic, și nici o frică n-au de moarte,

Decît de una, și ni-e grijă foarte,

De ce spunea bătrînul meu părinte,

Că prea petrecem pe străini oricînd,

De-oriunde vin la noi, și ține minte

Poseidon asta cu mînie-n gînd.

De nu vom înceta de-aci nainte,

O nav-a noastr-o va-neca pe cînd

Veni-ne-va din drum, ca să-și răzbune,

Și și pe-al nostru-oraș un deal va pune.

Așa ne tot spunea bătrinul tată.

Dar toate-acestea cîte le cînta

Vor fi să fie-ori nu vor fi vrodată,

Așa va fi cum Dumnezeu va da.

Tu spune-acum dreptate-adevărată:

Ce țări văzuși tu-n pribegia ta,

Ce neamuri cunoscuși prin larga lume,

Ce-orașe ele au și care-anume?

Și cari, trăind sălbateci ca mișeii,

N-au legi și drepturi și cu alții-s cruzi?

Și cari primesc străini și roagă zeii?

Să-mi spui apoi de ce-ai tu ochii uzi

Cînd stai și-asculți cîte-au răbdat aheii

Și plîngi de cîte ori de-Ulise-auzi?

Doar zeii-au tors acel război, cu toții,

Să fie cîntec spre-a-l cînta nepoții,

Din guri în guri purtîndu-l cîntăreții!

Ori poate că la Troia ți-a pierit

Vro rudă bună, dintre cei ce-ai vieții

Sînt cei dintîi în neamul înrudit,

Vrun ginere, sau socru-ori chiar băieții,

Ori poate-un soț cu-adevărat iubit,

Căci soțul drag, cu vreri adevărate,

Nu-i nicidecum mai rău decît un frate!”