În sală singur Odiseu rămase

Gîndind pierirea lor în mintea lui,

Cu sfatul cel ce-Atene-n gînd i-l dase.

Și-a zis lui Telemac: „Acum tu sui

În pod aceste arme de prin case,

Iar prinților, de-or întreba, să spui

Mințindu-le și-așa să zici adică:

Le-am dus — să zici — c-al salei fum le strică

Și nu-s nici lucii-acum, nici tăietoare,

Precum le-a fost lăsat cînd mi s-a dus

La Troia tata-n nave plutitoare,

Ci-n sal-aici funingene s-a pus

Și aburi răi le-a stins a lor coloare.

Dar și mai mare-un lucru am de spus

Pe care Zevs, și chiar acum mi-l dete:

Ei nu cumva prin sală să se-mbete

Și dînd la ceart-apoi să ia cuțitul,

Rănindu-se-ntre ei, făcînd astfel

De-ocara lumii-ospățul și petitul,

Căci fierul trage-ușor pe om la el.”

Așa vorbi deci Odiseu pățitul,

Și-n grabă și porni flăcăul cel

Cu bune minți la vrednica mătușă

Și-așa i-a zis, bătînd la ea la ușă:

,,Acum te rog și să-mi oprești, bunică,

Femeile-n odăi și să le-ncui,

Căci armele lui Odiseu adică

Aș vrea pe toate-n culă să le sui,

Că-n sală stînd funingenea le strică

De cînd e tata dus; eu însă fui

Copil ce n-am știut, și-acum le-aș scoate

Și-n pod le-aș duce-n loc scutit pe toate.”

Răspunse-atunci și zise ea cuvinte:

„Vai, dare-ar tatăl Dumnezeu de sus

Să prinzi și tu copile-odată minte,

Să-ți vezi de-a veri, că prea ți le-au răpus

Dar cine-apoi, mergîndu-ți înainte,

Va duce lampa ca să vezi? C-ai spus

Să-nchid pe slujnici ca să nu te vadă.

Că-i noapte-n pod, iar armele-o grămadă

Răspunse Telemac așa: „Străinul!

Nu-l rabd, oricine-ar fi, prin casa mea

Să-mi aibă-n casă pînea mea și vinul,

Iar el trîndav și lenevind să-mi stea!”

A zis, iar ea-nțelese cu deplinul

Și-nchise-n casă fetele cu ea.

Ei doi apoi deci, paz-avînd destulă,

Mergînd s-au repezit să care-n culă

Și coifuri mari și scuturi buricate

Și suliți lungi cu vîrf ucigător;

Și-Atene-avea- ntre mînile-nălțate

Făclie de-aur înaintea lor.

Și-a zis flăcăul vorbe-ntraripate:

„Vai, tată drag, ce foc strălucitor

Văd ochii mei! Minune-a frumuseții!

Și bolțile pe sus, și-n jur păreții

Și albii stîlpi cari suie-a lor mindrie

De țin grindișui cel de brad pe ei,

Par toate-arzînd ca flacăra cea vie!

O, negreșit că unul dintre zei

E-n pod cu noi, că ce-ar putea să fie?”

Deci tată-său i-a zis: „Să nu-ntrebi ce-i

Și taci! Căci asta-i firea cea pe față

A celor ce-au din veci și-n veci viață!

Dar du-te-acum și culcă-te, iubite,

Iar eu o să mai stau, c-aș vrea nespus

Să-ncerc puțin cu vorbe potrivite

Pe maică-ta, că știu că voi fi pus

Să-i spui mereu, să-i spui necontenite!”

I-a zis, iar el cu facla-n mîni s-a dus

Să doarmă-n patul unde-odihnă dulce,

De-oricîte ori dorit-a să se culce,

Căta-n iatacul său, al naltei case,

Și-un dulce somn închis-a ochii săi.

Ci-n sală singur Odiseu rămase

Gîndind în minte-omoru-acestor răi.

Dar prea-nțeleapta doamnă se-mbrăcase

Și-apoi, ieșind din mîndrele-i odăi,

Veni pe scări părînd, împodobita,

Diana-n mers și-n farmec Afrodita.

Aproape lîngă foc i-au pus deci dară

Un jelț frumos, cu flori împodobit,

De-argint și fildeș, o lucrare rară,

Pe care-odată foartele vestit

Icmaliu l-a făcut, și jos spre-afară

Sub tălpi un scăunel, și-au azvîrlit

Covor apoi, frumos întins cu mîna;

I-au pus pe scaun, și-a șezut stăpîna.

Venir-apoi și fetele-adunate

De sus de prin odăi, cu sprinteni pași,

Și-au dus de-aici rămasele bucate

Și cupele din care-acei trufași

Băură vin, și-au strîns cele-ncurcate.

Deci nou stîrniră focu-n făcliași

Și multe lemne-au pus, și-așa făcură

Să dea mai mult și zare și căldură.

Din nou Melanto, deci cu vorbe grele,

Mustra pe Odiseu și-a zis: „Ehei!

Și noaptea vrei să te-nvîrtești, mișele,

Prin cas-acum, să spionezi femei,

Trăgînd cu coada ochiului la ele?

Dar n-ai mîncat destul, și ce mai vrei?

Hai, cară-te și pieri de-aici, nebune,

Să nu te-alung gonit cu vrun tăciune!”

Răspunse Odiseu cuprins de furii:

„Dar ce-ai, nebuno, că mereu te legi

De mine-așa-n mînia lătrăturii?

Ori pentru că-s murdar și n-am întregi

Vestmintele, tot dai cu moara gurii?

Eu umblu-așa ca oamenii pribegi,

Cerșind pe drum, căci lipsa mă silește

Și-așa e soarta orișicui cerșește!

Și eu am fost ferice-n lume-odată,

Și-aveam de unde și-mi plăcea să dau

Cu pline mîni din casa mea bogată

Oricăror cerșetori, cînd mă rugau.

Și-aveam și slugi cu miile, tu, fată,

Și multe-aveam cari fac pe cîți le au

Și bine să trăiască-n orice vreme,

Și plini de-averi în lume să se cheme!

Dar Zevs din cer mi-a stins norocul vieții,

C-așa vru el. Deci cum nu te gîndești

Că tu, pierzînd podoaba frumuseții,

De care-aci-ntre fete te mîndrești,

Să nu rămîi ca dup-un foc păretii!

Și vezi ce faci, că poate că mîhnești

Pe doamnă-ta și-o-mpingi așa-n mînie —

Dar e nădejde și-Odiseu să vie!

Iar dacă-i mort și-i stinsă orice rază

De-ntoarcere, trăiește Telemac,

Pe care-l poart-Apolo-n sfînta-i pază!

Și crezi că el nu știe-acum ce-i fac

Femeile, și n-are ochi să vază

Că voi aveți pe-aici purtări de drac?

Și-i vai de voi de-o-ntinde-o dată mîna!”

Așa vorbi și-l auzi stăpîna.

Deci ea s-a-ntors și zise supărată,

Certînd femeia: „Poate crezi că eu

Nu știu ce faci, cățea nerușinată,

Și cîte rele-mi făptuiești mereu

Cari toate-n cap ți se vor sparge-odată!

Dar nu știai și n-auziși că vreu,

Și nu ți-am spus că vreu să-ntreb străinul

De știe de-Odiseu, c-amar mi-e chinul!”

Și-a-ntors spre chelăriț-apoi suspinul:

„Evrinoma, un scaun tu să pui

Și-o piele peste el. Să stea străinul

Aproape lîngă mine, ca să-i spui

Ce vreau să-ntreb, să-mi spuie cu deplinul

Și el ce-aș vrea s-aud din gura lui.”

A zis, iar ea un scaun deci aduse

Și-o mîndră blană peste scaun puse

Și-n scaun larg șezut-a așadară

Aproape ei și-n față-i Odiseu;

Și-așa-nceput-a ea cu vorbă rară:

Acum de-ntîi aș vrea străine-al meu,

Să-mi spui: tu cine ești? Din care țară?

Din ce părinți și-oraș? Aceasta vreu.”

Și-așa răspunse Odiseu cuvîntul:

„Femeie, tu, cum n-a născut pămîntul,

Și-atît de mult ești făr’ de nici o pată

A dreptei minți și-a vrerilor din piept,

Încît ți-e faima pînă-n cer urcată

Asemeni faimei unui foarte drept

Și vrednic împărat ce-a pururi cată,

Cu temere de zei și și-nțelept,

Să mearg-a legii cea mai sfîntă cale,

Și-așa de dragul cîrmuirii sale

Dau orz și grîu ogoarele muncite

Și-s plini de rod toți pomii pămîntești

Și fată-ntr-una turmele de vite,

Iar largul mării celei mari dă pești,

Și-n juru-i cresc popoare fericite;

Asemeni lui și tu, crăiasă, ești!

De-aceea poți să-ntrebi de tot ce poate

Să-ntrebe-un om, și-ntreabă-mă de toate,

Dar nu-ntreba de-a taților mei țară,

Și nu-ntreba, te rog, de neamul meu,

Să nu-mi mai amintesc de-o soarte-amară

Ca și mai mult să plîng cel plîns mereu,

Căci nesfîrșite-oftaturi zeii-mi dară!

Și nici nu se cuvine,-așa cred eu,

Să stai plîngînd prin casele străine.

Deci nu-ntreba, scurmînd amaru-n mine.

Plîngînd ce-a fost, sporești degeaba-n jale.

Și-apoi mă tem ca nu cumva să pui

Mînie poate-n slujnicile tale

Și-n tine chiar, să-mi zic-așa că nu-i

De-amarul meu, că-mi curge plînsul vale,

Ci-mi curge-așa de vinul ce-l băui.”

Răspunsul verde-așa deci și-l ascunse,

Iar doamna-l asculta și-apoi răspunse:

,,Vai, buna minte-a mea și-a frumuseții

Podoabă mîndră zeii cei de sus

De mult mi le-au răpit, cu rostul vieții.

De cînd sărman bărbatul meu e dus,

Urmînd pe-ahei, în floarea tinereții.

Vai, dacă l-aș vedea de zei adus

Și-ar fi cu mine-aici, mi-ar fi sporită

Și slava mea, și fața-ntinerită.

Dar biata plîng mereu! Că-mi încărcară

Nespus amar pe cap dușmanii zei!

Cîți principi locuiesc această țară

Cu mîndru-apus al soarelui, și cei

Din Sama și Zachint, și de pe-afară,

Dintr-alte-ostroave,-unindu-se-ntre ei,

Mă cer nevastă, făr-a-mi fi pe vrere,

Și stînd îmi prad-a fiului avere.

Deci nu mai pot să văd de slujitorii

Obștești, de crainici, necum să-ngrijesc

De bieți străini și goi! Iar pețitorii

Dau zor cu nunta, însă eu găsesc

Mereu să fac zăbavă-nsurătorii.

Dintîi îmi dete-n gînd un zeu ceresc

Să-ncep să țes supțire-o pînză lungă

Și-așa vorbind, băgai pe prinți în pungă:

«Voi, prinți ce mă pețiți! Mi-e mort iubitul

Bărbat, dar dați-mi timp (căci am și tort

De-ajuns) și-apoi grăbi-vom și nuntitul,

Să țes dintîi un giulgi de pus pe mort,

Să-l am pentru Laerte preaslăvitul!

Să nu-mi aud ocări ce rău mă port,

Că nu-i făcui un giulgi, după putere,

Că strînse doar nespus de mare-avere!»

Și-așa credeau cu toții-acestea spuse.

Eu ziua deci țeseam între femei,

Dar noaptea, la făclii anume-aduse,

Stricam la pînză-ntregul rost al ei.

Și vreme multă de trei ani trecuse

De cînd acum tot înșelam pe-ahei.

Dar cînd apoi sosi și-a patra vară,

Din multe luni și vremi ce se schimbară.

Cățelele de roabe-au spus ce este,

Căci nu țineau cu mine! Și-n iatac

Intrară deci aheii făr’ de veste

Și foarte m-au mustrat de ce le fac!

Și-așa curmai nevrînd acea poveste.

Dar iat-acum, de-mi este-ori nu pe plac,

Nu pot să mai amîi nici măritarea,

Nici n-am alt plan șiret spre-a-mi fi scăparea.

Și-mi cer să mă mărit, de zor, părinții.

Și vede-apoi și fiul meu că nu-i

Alt chip de-a da sfîrșit nesocotinții

Acestor prinți ce-i surpă casa lui,

Că-i mare-acum și-n toată vlaga minții.

Dar haide-acum, străinule, să-mi spui

De unde ești? Ce neam? Că nu-i fi doară

Născut ca-n basm din bab-ori din fecioară.”

Răspuns-a el din nou cu mari suspine:

„De ce tot ceri, crăiasă doamnă, dar

Să-ți spui acum și stărui pînă-n fine?

Tu vrei s-aprinzi cumplitul meu amar

Ce-acum sub spuz-a amorțit în mine!

Dar asta-i soarta unui biet fugar

Pribeag prin țări, gonit ca de blesteme,

Cum sînt și eu, răbdînd de-atîta vreme!

Dar dacă vrei să știi, atunci voi spune.

În miezul mării largi e un pămînt

Și Creta-i zic; frumos cu lanuri bune.

Ostrov în care vrut-a Tatăl sfînt

Nespus de multe suflete s-adune,

Și nouăzeci de-orașe-acolo sînt.

Deci multe limbi amestecă-n el zeii,

Căci mulți într-însa locuiesc și-aheii,

Și mulți apoi cretanii, băștinașul

Popor al ei, și cidonieni în el,

Și-și au dumnezeiești pelasgi locașul

Și dorii, cei ce nu vorbesc la fel.

Iar Cnosos este mai de frunte-orașul

In care-i rege Minos, omul cel

Ce tot din nouă-n nouă ani o dată

Vorbea cu Zevs, cu-al tatălui meu tată,

Căci Deucalion copil îi fuse,

Iar Deucalion e tatăl meu

Și doi copii acesta deci ne-avuse,

Eu cel mai mic și-ntîi Idomeneu.

Dar frate-meu la Ilion se duse,

Urmînd și el pe fiii lui Atreu.

Iar nume am Eton, mai slab crescutul,

Dar el fu mai voinic și-ntîi născutul.

Văzui în Creta pe-Odiseu deci dară,

Și-n casă-l găzduii, în casa mea;

Căci vînturi iuți și rele-n jos îl dară

Pe cînd Maleea-n drum o ocolea,

Mergînd spre Troia; deci s-oprise-n țară

La noi, la Amnis, unde-altar avea

Ilitia, și-a dat de rele maluri,

Abia scăpat de Crivăț și de valuri.

Venind dar în oraș, dorea să cate

Pe frate-meu Idomeneu, zicînd

Că-i oaspe-al lui cinstit și cu dreptate.

Ci-a unsprăzecea zi era de cînd

Plecase-acum pe larg doritu-mi frate.

Și-așa-l chemai în casa mea, cătînd

Să-i fac primire și cu-ntreaga vrere,

Căci mult-aveam în casa mea avere.

Deci strînsei pentru el și soți făină.

Și vin și boi de hrană, mai vîrtos;

Și-a stat cît timp fu marea încă plină

De-un vînt ce răsturna și oameni jos,

Bătînd din nord cu multă nehodină,

Stîrnit de-un zeu cumplit de mînios.

Și-a treisprăzecea zi a vrut Preasfîntul

Să plece-apoi, cînd mai scăzu și vîntul.”

Atari minciuni spunea și-astfel scornite

încît păreau că-s adevăr, iar ea

Plîngea acum plînsori nepotolite

Că trupu-ntreg în plîns i se topea.

Precum pe munți troiene-ngrămădite

De-un vînt dc-apus încep a se muia

Cînd vîntul cald al primăverii bate

Și-n văi pornesc păraie-acum umflate,

Așa curgea șiroi acum fierbinte

De plîns pe-obrajii jalnicei femei,

Plîngînd pe soțul ce-i ședea nainte.

Iar el se-nfiora de mila ei

Văzînd-o-n plîns, dar el tăcea cuminte,

Iar ochii lui ca bolovanii cei

De fier sau piatr-au stat în neclintire,

Și-așa viclean făcea plînsorii-oprire.

Deci după ce s-a săturat de plînsul

Cel plin de lacrimi, ea-ncepu: „De nu-i

Scornit ce-ai spus și te mîndrești cu strînsul

De hrană pentru el și soții lui

Și zici că foarte-ai și-ngrijit de dînsul,

Aș vrea să mi te-ncerc, și deci să-mi spui

El cum era? Ce haine-avea anume?

Și soții lui, de-i drept, să-i spui pe nume!”

Răspunse el și zise de-altă parte:

„E greu, femeie, să le spui pe rînd,

Căci mult e timpul cel ce ne desparte!

Sînt douăzeci de ani acum de cînd

Trecu prin Creta-n drumu-i mai departe

Dar tot voi spune-așa cum port în gînd

Icoana lui, cît poate să recheme

Puterea minții dup-atîta vreme!

Purta deci Odiseu o-mpurpurită

Manta de lînă, nu ca de război,

Iar copcia ei din aur făurită,

Și două sponci avea; și știu apoi

C-avea pe copcie-o mîndru-nchipuită

Poveste-așa că-n labe-i un copoi

Ținea un pui pestriț de căprioară;

Mușcînd în el vedeai cum îl omoară

Și greu puteai de cîne-ntîi pricepe

Cum el, de aur, iuți mișcări făcea

Și cum sugrumă bietul pui și-ncepe

Să-l muște-apoi, iar puiul se zbătea.

Și ca și pielița uscatei cepe

Tunic-atît de lucitoare-avea,

La care-or fi privit mirate-adese

Femei, cred eu, cari știu ce-nseamn-a țese

Acum eu spui cum îl văzui, crăiasă,

Dar vezi și tu că nu știu dac-a fost

Așa cum spui cînd a plecat de-acasă,

Ori poate-n drumul lui făcut-a rost

De-alt rînd de haine, date la vro masă

Sau pe-unde-o fi cătat vrun adăpost,

Căci mulți prieteni îi dădură zeii,

Și-asemeni lui, puțini erau aheii!

Chiar eu i-am dat de-aram-o spadă bună

Și-o mantie și-o haină-i mai dădui,

Hlămidă pînă-n tălpi, și-așa-mpreună

Cu el mergînd, cu cinste-l petrecui

La navă-n mal, cînd n-a mai fost furtună.

Și-un crainic el avea, și pot să spui

Și-acesta cum era, și-l știu pe nume,

Că oacheș om și creț la păr anume

Și-adus era și puțintel din spate;

Ceva mai vîrstnic decît el, și-i da

Și cinste mai presus, și cu dreptate,

Bărbatul tău, și foarte-l asculta.

Iar nume-avea acesta Evribate.”

A zis, iar doamna ca pierdută sta

Și și mai tare-a năvălit-o plînsul,

Căci toate-au fost așa cum spuse dînsul.

Deci cînd a fost sătulă de suspine

Și plînset mult, așa i-a cuvîntat:

„De-acum, măcar c-ai fost destul, străine,

Cinstit ca om sărman aci-n palat,

Vei fi iubit cu mult mai mult de mine!

Căci toate-aceste însămi i le-am dat,

Pe cîte spui, frumoasele lui straie,

De mine-mpăturate-aci-n odaie!

Dar el acum e dus și n-o să vie

Acasă-n veci! Căci merse-n ceasul rău

La Iliu cel ce blăstămat să fie!”

Răspunse iarăși el: „Prea-ți ești călău

Al propriei inimi! Prea și cu urgie

Tu plîngi, femeie, pe bărbatul tău!

Dar nu-mi lua altfel acum dojana,

Căci orișice femeie-ar fi, sărmana,

Se plînge-așa cînd și-a pierdut bărbatul,

Chiar și de-ar fi un rău, cînd l-a iubit

Și dragi copii le dete Zevs și patul!

Deci cum n-ai plînge tu pe-acel vestit

Și vrednic rege, cum ți-a fost bărbatul,

Cel ca și-un zeu din cer de-mpodobit.

Dar zic să plîngi cu firea minții bune

Și-ascultă ce vorbesc, că—i drept ce-oi spune.

În țara care-o stăpînesc tesproții

Vecini cu voi, vorbeau de el că-i viu

Și vine-acasă și că-i dau cu toții

Și-averi și scule. Și-ți vorbesc ce știu.

Pierdu însă și nava sa și soții

În largul mării cei cu cîmp pustiu,

Pe cînd lăsa Trinacria cu nava,

Căci rea făcură soții săi isprava.

Tăind acolo vitele ce-avuse

Hiperion, iar mîniosul Zeu,

Și el și Zevs, corabia le-o răpuse.

Deci toți pieriră. Numai pe-Odiseu,

Călare stînd pe-al navei fund, îl duse

Un val al mării, rătăcind mereu,

În țară la feaci, de cari s-aude

C-ar fi prin tații lor cu zeii rude.

Deci multe daruri ei i-au dat, ținîndu-l

În cinste ca pe-un zeu, și chiar și-acel

Să-l și petreac-acas-avură gîndul.

Deci poate că sosea de mult, dar el

Mai bine vru ca drumul amînîndu-l,

S-adune-averi prin lume, căci astfel

De om era, mai mult decît oricare

Știind ce-i de folos, că-i minte mare.

Fidon, tesprotul crai, cu mari cuvinte

Așa mi-a spus, jurînd, că nava sta

Gătită-n port cu-averi și cu vestminte

Să-l ducă pe-Odiseu în țara sa.

Dar eu plecai de-acolo mai nainte,

Căci tocmai se-ntîmplase de pleca

Un vas de tesprioți, pe-un vînt propice,

Spre-ostrovul Dulichiu cel plin de spice.

Văzui și-averi cîte-Odiseu strînsese.

Că zece rînduri de vieți de-ajuns

Putea să aibă. Însă el mersese

Să cerce vrerea celui nepătruns

Din vecinicul stejar cu ramuri dese.

Să afle la Dodona vrun răspuns,

În ce chip ar intra ca să n-o pață,

În țara lui, pe-ascunsul ori pe față.

Deci el e sănătos și va să vie

În scurtă vreme, după sfatul sfînt,

Și nu-ndelung de-acum o să mai fie

Departe deci de-al Itacei pămînt.

Dar dacă, doamnă, vrei și-o mărturie,

Te pot încredința cu jurămînt.

Deci Zevs întîiul dintre zei m-asculte

Și sfînta vatr-a focurilor multe

De sfinte jertfe-n casa nepătată

În care-acum de zei sînt eu adus,

Că tot ce-am spus e vorb-adevărată

Și toate-or fi așa precum le-am spus!

Nu trece luna asta și s-arată

Vestitul Odiseu! Pe cei de sus

Jurat-am deci, că e pe drum spre casă!”

Iar lui îi zise trista-n veci crăiasă:

„Vai, dare-ar Zevs să fie-așa, străine,

Și-atunci tu mi-ai cunoaște voia mea

Și daruri multe aveare-ai de la mine,

încît oricine-ar fi, cînd te-ar vedea,

Să-și zică-n gînd: fericele de tine!

Dar bine știu ce soartă voi avea,

Căci bine-mi spune inima amară.

Nici bietul Odiseu întors în tară.

Nici tu trimis în țara ta iubită

Că nu-s stăpîni în casa mea precum

Era el viu, să facă și cinstită

Primire celor ce erau pe drum

Și plini apoi de daruri să-i trimită!

Dar haideți, roabe, și-i spălați acum

Picioarele, și-apoi cu cergi și țoale

Un pat s-așterneți pentru dînsul moale,

Și-așa-ncălzit și hodinit în patul

Cel moale-al lui s-ajungă sfînta zi.

Iar mîne-l ungeți, pînă-n revărsatul

De zori, frumos, să poat-apoi prinzi

La masă-n rînd cu Telemac băiatul;

Și vai de cel ce-un rău i-ar mai urzi!

Acela-mi plece,-oricîtă supărare

I-aș face că-l gonesc, dar să se care!

Căci cum m-ai și cunoaște tu pe mine

Că sînt la minte și-nțeleptul gînd

Mai sus decît sînt altele, străine,

De-aș sta nepăsătoare-aici văzînd

Că nespălat și-n haine de rușine

îmi stai la masă, rea… dînd,

Căci scurtă este-a omului trăire.

Iar cine-i crud și-n fapte și-n gîndire.

Aceluia tot răul i-l dorește

Și lumea dimprejur, cît timp e viu,

Și chiar și după moarte-l urgisește.

Dar cel ce e curat și-n fapta lui,

Și-i tot așa curat și ce gîndește,

El are-o slavă-n fața orișicui

Și-o duc drumeți de-o-mprăștie-n țări străine

Și tot vorbesc de-un om ca el de bine.”

Răspuns-a el cumintei lui neveste:

„Femeie tu, ce-ți plîngi pe Odiseu,

Urîte-mi sînt și cergi și toate-aceste

Velinți și piei de cînd lăsai și eu

Frumoșii munți cu-nzăpezite creste

Ai Cretei mele și-s pribeag mereu.

Deci las’ să domn pe jos pe-o piele-ntinsă,

C-așa mi-e inima de mult deprinsă.

Căci pîn-acum eu multe nedurmite

Și-amare nopți pe pietre le trecui

Veghind sosirea zorilor dorite!

Și nici spălarea pe picioare nu-i

De mine, deci, și chiar și de-ai trimite

Pe vruna, doamnă, n-aș lăsa nicicui

Din cîte roabe te slujesc, stăpînă,

S-ating-al meu picior cu alba-i mînă,

De n-ai cumva pe vruna dintre ele

Cu gînd cinstit, bătrînă, prin palat,

Și care-ar fi-ndurat și-amar și rele

Pe cîte bietul eu le-am îndurat.

Aceasta deci, ea poate să mă spele!”

Răspunsul Penelope-așa l-a dat:

„Iubite-al meu străin, și-ți zic iubite,

Căci n-am văzut cu gînduri mai cinstite

Pe nici un om străin din cîți trecură

Al casei noastre prag, nici om ales,

Atit ai de-nțelepte vorbe-n gură

Și-atît de chibzuit din minte-ți ies.

Dar am aici, cu bună-nvățătură,

Bătrîn-o roabă foarte de-nțeles

La orișice, și care și crescuse

Lăptînd pe-acel sărman ce mi se duse,

Căci ea, primit pe mîni, cinstita babă.

Cînd maică-sa-l născu, l-a pus la sîn.

Deci ea te va spăla, deși e slabă.

Ei, haid, mătușo, spală-l pe bătrîn,

Că-n toate tu m-ascu’.ți cea mai degrabă.

De-o vîrstă e cu bietul tău stăpîn,

Că poate și-Odiseu, pe unde moare.

Așa va fi la mîni și la picioare,

Căci bieții muritori cînd îi ajunse

Necazul vieții-mbătrînesc curînd.”

A zis, și-atunci obrajii și-i ascunse

Bătrîna-n palme și gemea plîngînd

Și mult se tînguia și-așa răspunse:

„Vai mie, vai, sărmane suflet blînd!

Atît de mult deci te urî preasfîntul,

Mai mult decît pe toți cari văd pămîntul,

Măcar c-aveai atît de temătoare

De zei tu inima! Și dintre greci

N-a dat lui Zevs jertfiri prisositoare

Și-atîtea oi și coapse de berbeci

Ca tine,-oh, dulce-al meu, alt om sub soare,

Rugîndu-te ca-n pace să petreci,

S-ajungi cărunt al vîrstei fericite,

Crescînd iubitu-ți fiu viteaz, iubite,

Și singur ție-n lume-ți stinse toate,

Și-ntoarcerea și viața pe cărări!

Așa vor fi rîzînd de dînsul poate

Femei străine, cînd printr-alte țări

La praguri de bogați oftaturi scoate

Cerșindu-le, cum ție-ți fac ocări

încît nu lași, de groază, să te spele,

Spre-a nu te rîde-acestea mari cățele!

Dar eu te spăl, căci doamna vrea, și iată

De-al dînsei drag te spăl, și-al meu, că vrui,

Și nu știu cum atît de-nduioșată

Mi-e inima de tine! Și să-ți spui

De ce, că uite, încă niciodată

Străini, din cîți veniră, nu văzui

Să semene cu Odiseu mai bine

La glas, la mîni, la toate-așa ca tine!”

Răspunse Odiseu, urmîndu-și planul:

„Așa mi-a spus oricine m-a văzut,

Că foarte samăn cu-Odiseu sărmanul,

Cum chiar și tu o spui. Și-i de crezut!”

A zis, iar ea aduse-apoi ligheanul

Și rece-a pus dintîi, și l-a umplut

Cu apă caldă ca pentru spălare.

Deci sta la foc, în dulcea vetrei zare

Cumintele-Odiseu; deodată însă

Se-ntoarse spre-ntuneric, căci un gînd

Cumplit trecu prin inima lui strînsă,

Ca nu cumva de rana pulpei dînd,

Bătrîna, biata, cea atît de plînsă,

Să știe că e el și-atunci strigînd

Să-l dea de gol și să-i urzească rele.

Venind deci baba, a-nceput să-l spele

Văzu deci rana-n pulpa spintecată,

Pe care i-o făcuse-un porc mistreț,

Pe cînd stetea-n Parnas la unchi odată,

La regele-Avtolic, cel mai isteț

Din cîți trăiesc de-a spune-o-ncornorată

Minciună-n pripă și-a jura-ndrăzneț.

Ăst dar al său Hermias i-l dăduse,

Căci multe coapse el pe foc îi puse

De miei și iezi și desfătate șale

De vite-acestui zeu spre-a-i fi amic,

Iar zeu-l petrecea cu drag pe cale.

Mergînd deci dară regele-Avtolic

În Itaca-n palatul fetei sale,

Găsi, născut de-atunci, copilul mic,

Pe care Evriclia cea cuminte

I-l puse pe genunchi, și-a zis cuvinte:

„Acum tu vezi și caută, Avtolice,

Un nume bun și potrivit de tot

Iubitului copil al dulcei fiice,

Căci mult te-ai tot rugat să ai nepot!

Și-așa va rămînea precum vei zice.”

Răspunse Avtolic atunci: „Socot,

Tu, fata mea, și ginere-al meu bune,

Să-i ziceți dar așa cum vă voi spune.

Fiindcă eu sosii aci-n palatul

Copilei mele foarte îmbufnat

Pe multă lume cîtă e pe latul

Și lungu-acest pămînt, vă dau un sfat:

Să-i ziceți Odiseu, deci îmbufnatul.

Iar cînd, flăcău, veni-mi-va prin palat

În care mult-avere-o am rămasă,

Bogat în daruri o să-mi plece-acasă!”

Se duse Odiseu la daruri dară,

Cînd fu, precum s-a spus, flăcău voinic.

Deci toți cu drag aci-l întîmpinară

Și unchii săi și regele-Avtolic;

Ieși chiar și-Amfiteea-n prag afară,

Soția drag-a dragului bunic,

Și mult îl săruta la dînsa-n brață,

Pe dragile-i lumini, pe cap, pe față.

Deci regele-Avtolic poruncă dete

Să fac-ai săi băieți ospăț slăvit.

Ei dar aduseră, voinic în spete,

Un bou bătrîn și-ndată l-au jupit,

Tăindu-l tot, iar părțile tăiete,

Făcîndu-le felii, le-au potrivit

Și-apoi cu grijă, prin frigări înfipte,

Pe mese le puneau, fierbinți și fripte.

Atunci întreaga zi deci împreună

Făcur-ospățul pînă cînd era

Lumină-n cer, și toți în voie bună.

Dar cînd apoi și-amurgul scobora

Și-a fost și-a nopții vreme care-adună,

Tot însu-atunci durmind se bucura

De somnul cel ce-odihnă este-a vieții.

Deci cînd veni și faptul dimineții,

În zori plecară la vînat flăcăii,

Cinstiții unchi ai lui, ca deobicei,

Luînd cu dînșii slugii și căpăii.

Și-așa se duse și-Odiseu cu ei.

Urmînd pe coaste deci suișul căii,

Pe muntele Parnas cu codrii cei

Frumoși și verzi, sosiră-n umblet iute

Și sus pe culmile de vînt bătute.

Din largul Ocean cu ape line,

Ieșind încet și soarele de sus,

Scălda cu raze dulci dintîi coline

Și culmi, acum, iar ei mereu s-au dus

Urmîndu-și cînii-n goana urmei pline,

Iar unchii după cîni….

……………..

……………..

Acum aci-ntr-o mare-nfundătură

Dormea un porc mistreț. Nicicînd prin ea

Nici vînturi iuți și tari nu străbătură,

Nici ploaia cea din cer n-o pătrundea,

Nici soarele cu dulcea lui căldură,

Și-atît de des hățișul o-ngrădea,

Că cuib era al nopții-ntunecate

Și jos grămezi de frunze scuturate.

Mistrețul deci, și-n larma lătrăturii

Și-a pașilor de om ce-au răzvrătit

Tăcerea nopții-n inima pădurii,

Ieși naintea lor, și i-a-ntîlnit.

Și foc scotea din ochi, și plin de furii,

Jucîndu-și coama părului zbîrlit,

În calea lor cumplita fiară stete.

Deci cel dintîi al îndrăzneței cete

Sări spre fiară-n goana sa fierbinte

Cu lunga-i suliț-Odiseu și-a dat,

Ci-n furie-i fiara i-o luă nainte

Și, dînd pieziș cu colțul, i-a-mplîntat

Deasupra de genunchi cumplitul dinte

Adînc în șold și-n sus i-a despicat

O mare parte-a cărnii furiosul,

Dar n-a ajuns adînc să-i sfarme osul.

Dar lancea s-a fost dus și străbătuse

Pe porc prin umărul său drept, trecînd

Prin piept, așa că vîrfu-i se văzuse.

Căzu deci fiara-n colb atunci gemînd,

Iar sufletul din caldu-i trup se duse.

Pe-acesta deci l-au și jupit curînd

Și unchii săi și slugii, și-l tăiară,

Iar rana cea făcută-n șold de fiară

Cu multă grijă i-au legat-o bine

Și-opriră prin descîntece apoi

Să curgă sîngele cel roș din vine.

Deci iute toți se-ntoarseră-napoi.

Iar cînd la timpu-nchiderii depline

A ranei ce-o-ngrijeau cu mari nevoi

Se-ntoarse tînărul acasă-n tară,

Ei daruri multe și frumoase-i dară.

Și mult-aveau și mare bucurie

Părinții dragi acasă și-ntrebau

De toate cum au fost, dorind să știe,

Iar el le-a spus de-a rîndul, cum vînau,

Cum porcu-apoi din neagra vizunie

Veni spre ei pe cînd înaintau

Și cum primi deci colțul rănii crunte

Pe cînd vîna cu unchii săi pe munte.

Și-acum, spălîndu-i rana vindecată,

Ea-ndat-o cunoscu și i-a scăpat

Din mîni piciorul ce căzu deodată

Cu zgomot în ligheanul ce-a sunat,

Întors pe dos, cu apa răvărsată.

Deci veselă, dar și mîhnit-a stat

În fața lui, cu glasul stins în gură,

Iar ochii-i vii de lacrimi i s-umplură.

L-a prins de sub bărbie-apoi bătrîna

Și-a zis încet.: „Dar tu ești Odiseu!

Și nu te-am cunoscut pînă ce mîna

N-am pus-o peste-ntreg stăpînuL meu!”

Și-n clipă, vrînd să-i știe și stăpîna,

Privi spre ea, să-i spuie, dar fu greu

Să-i vad-ori să-nțeleagă ea privirea,

Căci gîndu-ntreg i-l duse-Atene-airea.

Atunci pe după gît el dreapta-i puse

Și-o trase-ncet cu stînga cătră el

Și-ncet vorbindu-i la ureche-i spuse:

„Vreai tu, bunico, să mă pierzi astfel?

Chiar tu, femeia care mă crescuse

La sîn odată-n fașe mititel,

Acum cînd, suferind atîtea rele,

Pribeag îmi văd pămîntul țării mele?

Acum că mă cunoști și vrut-au zeii

Să știi că-s eu, nu spune nimănui,

Să nu mă știe roabele-ori aheii!

Că-ți spui, bătrîno, și va fi ce-ți spui,

Că dacă zeii-or vrea s-omor mișeii

Acești de prinți, în ștrang o să te pui,

Deși mi-ești doică,-n ștrang sub bolta porții,

Cînd da-voi pe-alte rele slujnici morții!”

Răspunse-atunci și-a zis Euriclia:

„Cum poți să-mi spui o vorb-așa de grea?

Tu bine doară-mi știi statornicia

Și inima ce-o port în mintea mea!

Ca piatra și ca fierul mi-e tăria

Și tot așa ca ele știu tăcea.

Dar una-ți spui și prinde-o-n mîna minții:

De vrea Cel sfînt s-omori vrodată prinții,

Pe nume-atunci o să-ți arăt pe toate

Femeile dușmance și-o să-ți spui

Că-ți fac rușine prin palat, nepoate!”

Răspunse însă el: „Nevoie nu-i

Să-mi spui chiar tu. Căci prea ușor se poate

Chiar eu să aflu gîndul orșicui.

Dar lucrul ăsta ține-l în tăcere

Și-l lasă zeilor și-n sfînta vrere!”

Așa vorbi, și-și potoli și frica;

Iar ea s-a dus s-aducă apă-n vas,

Căci n-a rămas din cea ce-a fost nimica.

Deci după ce l-a uns apoi cu gras

Ulei, cînd fu-ndeajuns spălat, bunica,

El scaunul șederii lui l-a tras

La vatră, stînd să-l încălzească focul

Și-al rănii-ascunse-n zdrențe iarăși locul.

Și-așa-ncepu cuvînt de la crăiasă:

„Acum, străine,-un lucru am în gînd

Și-aș vrea să mi te-ntreb, că foarte-mi pasă.

Tîrziu e ceasul nopții și-n curînd

Dormi-vor cei ce pot durmi și-i lasă

S-adoarmă grijile ce-or fi avînd.

Dar eu, de vreau să dorm, de grija multă,

Degeaba-nchid cei ochi, că nu m-ascultă!

Căci ziua plîng și-oftez de toate cele,

Dar și mai uit să plîng, că-mi văd mereu

De lucrul meu și-al slujnicelor mele.

Dar cînd rămîi prin noapte numai eu

Și toate dorm și nu mai sînt cu ele,

Zac tristă fără somn pe patul meu

Și griji pe griji prin suflet mi s-alungă

Și plîng prin noaptea nesfîrșit de lungă.

Precum deci trista-n veci Privighetoare

Își cîntă jalea, fata lui Pandar,

De cum începe-al primăverii soare,

Ascunsă-n umbra verdelui frunzar.

Schimbînd mereu cîntări răsunătoare

Cu dulcele său glas, bocind amar

Pe cel ucis, nebuna, vai! copilu’

Lui Zet și-al ei, de ea ucis, Itilu,

Așa și sufletul se zbate-n mine

Și bietul gînd din două părți mi-e prins:

Ori stînd pe loc, eu să păstrez, străine,

Cu fiul meu acolea, neatins

Și-ntreg avutul lui, și-al meu, vezi bine,

Și roabele și-acest palat cuprins,

Cinstit păzind și soțului meu patul,

Pe cum îmi dă și gura lumii sfatul.

Ori pe-altul să-l urmez, vrun tînăr care

Mă tot pețește-acum, fruntaș aheu,

Și bun și dînd și zestrea cea mai mare.

Căci pîn-a fost și mic copilul meu

Și fără minți, la nici o măritare

N-aveam cum mă gîndi, să las chiar eu

Și goală casa soțului, sărmanul,

Și mic și făr’de nime-n ea orfanul!

Dar azi cînd e și-n mintea sa bărbată

Și-ajuns în vîrsta tinereții lui,

Mă roagă chiar să plec de-aici odată,

Căci vede-acum că altă cale nu-i

Să-și scape-averea cea de-ahei mîncată.

Dar ian să-mi tălmăcești un vis ce-avui:

Am douăzeci, și-mi sînt vederii placul,

Gîscani mîncînd din albii-n prag alacul,

Veni însă din munți un vultur mare

Cu ciocul strîmb, și toți cu gîtul frînt

Zăceau acum pe jos, uciși de gheare.

Iar el zbura-n văzduhul lui cel sfînt.

Deci eu prin vis plîngeam făr’ de-alinare;

Și-atunci femei, la jalnicul meu cînt,

Veniră multe-n jur și-umplură locul,

Dar n-au putut să-mi stingă-n suflet focul.

Vulturu-apoi cu glas de om deodată,

Pe-a casei culme scoborînd, a zis:

«Mîngîie-te, a lui Icarie fată,

C-aievea e ce vezi, și nu e vis,

Gîscanii-s prinții și-au primit răsplată,

Iar vultur am fost eu, de zei trimis

Acum, bărbatul tău, întors în țară,

Să dau acestor prinți o moarte-amară »

Așa vorbi. Eu însă deșteptată,

Privii după gîscani; ei vii și-acum

Mîncau din albie grîu ca și-altădată!”

Răspunse Odiseu: „Pe-un singur drum

Poți da o tălmăcire-adevărată

Și-n vis ți-a spus-o chiar bărbatul cum.

Pe prinți, venind, el morții o să-i deie.”

Iar lui i-a zis din nou a sa femeie

„Acum, la visuri știu așa, străine,

Că-s multe visuri fără de-nțeles,

Iar multe mint, ori n-au izbînzi depline.

Căci două-s porțile pe care ies:

De corn și fildeș. Deci un vis ce vine

Pe poarta cea de fildeș alb și-ales,

Acela minte și nimic n-arată

Și nici plinire n-are-adevărată.

Iar cel venit prin corn aievea știe

Ce este-ntr-adevăr și spune drept.

Dar visul ce-l avui nu cred să fie

Venit pe-aici! Căci lucrul ce-l aștept

Mi-e stins de veci și fiului și mie!

Ascultă deci ce spui și pune-n piept,

Să vezi că mie-alt drum nu-mi mai rămîne!

Căci iată vine-amara zi de mîne.

În care eu voi părăsi și patul

Și casa dulcelui bărbat al meu,

Căci am să-i pui pe-aceștia la-ncercatul

Topoarelor, pe care Odiseu

Ca parii-n gard, la rînd, aci-n palatul

Cel larg și le-așeza, iar jocul, greu

Era, căci el ochind putea petrece

Săgeata lui prin toate treisprăzece.

Pe prinți acum la-ntrecere-i voi pune;

Și-oricare dintre dînșii va putea

Cu mai puțină trudă să-l înstrune

Voinicul arc și-n stare ca să dea

Săgeata-n drumul fugii ei nebune

Prin toate-aceste fiare,-o să mă ia

Și-acela deci să-mi fie-apoi bărbatul,

Și-urmîndu-i lui voi părăsi palatul,

Acest palat iubit, vai, Doamne sfinte,

Și-atîta de frumos, de care eu

Și-n vis îmi voi aduce-odat-aminte!”

Răspunse-atunci cumintele-Odiseu:

„Crăiasă, lucrul foarte e cuminte!

Deci fă-l curînd, căci dac-amîi mereu,

Se poate-ntoarce soțul tău, stăpînă,

Și mîndrul acest joc îl scapi din mînă!”

Deci zise ea: „De-ar fi să nu te cheme

La somn, și-ai vrea să stai și să mai spui,

De-urîtul lungii nopți eu nu m-aș teme!

Dar lucru-n lume cu putință nu-i

Să n-aibă omul somnul său la vreme!

Căci orice lucru-și are rostul lui

Și-așa făcură zeii rînduire

In tot ce-i omenesc cerut de fire!

De-aceea dar acum eu mă voi duce

Sărmana-n rîndul casei cel de sus,

Că doară-doar un somn o să m-apuce

În patul plin de-atîta plîns nespus,

Că n-are cînd de plîns să se usuce.

De cînd acum bărbatul meu e dus

La Troia cea cu numele de fiere.

Iar tu-ți așterne-ori jos, ori pat îți cere.”

A zis. Și-apoi pe plina de podoabe

A casei scară-ncet ea s-a urcat,

Nu singură, ci-urmîndu-i multe roabe.

Iar cînd ajunse-n jalnicul ei pat,

A plîns încit curgeau pe haină-i boabe

De lacrimi mari, dorind pe-al ei bărbat.

Și-a plîns așa pînă ce-a pus Atene

Un dulce somn pe plînsele ei gene.