El deci durmea-n pridvor acum afară

Pe cruda piele-a unui bou, și piei

Și-a pus pe el, de oi ce le tăiară

Spre-a face-ospețe prinții-acești ahei.

Evrinoma mai scoase din camară

Și-asupra-i puse și-un cojoc de-al ei.

Aici deci s-a culcat, și-n fundul minții

Veghind clocea-n ce fel s-omoare prinții.

Iar fetele cari și mai înainte

Durmeau cu prinții, tot ieșeau și-ntrau

Pe uși, rîzînd cu glume și cuvinte.

Deci lui prin suflet multe-i alergau

Și foarte-ntărîtat gîndea prin minte

Că ori sărind să le sugrume, sau

Să lase azi pe prinți și pe nebune

De cel din urmă rînd să se-mpreune.

Dar inima-i lătra. Precum cînd vede

Cățeaua pe-un străin pe lîngă pui,

Ea umblă-n jur lătrînd și se repede

Și foarte-ar vrea să sară-n fața lui

Și-n furia ei cumplit de mult se-ncrede,

Așa-i lătra de furie-acum cu hui

Și inima de-atîta destrămare.

Deci inimii-i făcea vorbind mustrare:

„Ah, rabdă, inimă! Că și-altă dată

Răbdat-ai tu și mai cîinesc un vai,

Pe cînd ciclopu-n peștera-nfundată

Mînca pe soții tăi, iar tu răbdai!

Te-a scos și-atunci din rău povața dată

De mintea mea, pe cînd tu tremurai

Crezînd că mori și te topeai cu plînsul!”

Așa vorbea cu inima dintr-însul,

Iar inima, supusă-n piept ca robul,

Tăcea răbdînd și sta pe loc, dar el

N-avea-n culcuș răgaz de-alin cît bobul.

Precum deci face-un om purtînd la fol

Un coș de capră ce-l umplu cu drobul

De sînge și ficați pe focul cel

Ce-l frige-ncet, mereu îi schimbă locul,

Dorind să-l frigă cît mai iute focul,

Așa el se-nvîrtea, arsurii pradă,

Pe-o parte și-alta, frămlntat în gînd,

Căci nu putea de loc mijloc să vadă

Cum singur el să prindă, și-n curînd,

Pe-atîția prinți, și mulți și tot grămadă.

Dar iat-atunci Atene, scoborînd

Din cer, venit-a-n chipul unei fete

Și-a zis, și-aproape lîngă cap îi stete:

„De ce acum tu, cel mai neferice

Din lume om, veghezi așa tîrziu?

Dar iată-ți casa ta, și iat-aice

Nevasta-n casă și iubitu-ți fiu,

Cum nu-i alt fiu mai bun să se ridice!”

Răspunse el gemînd: „Zeițo, știu!

Și-s drepte toate cele cuvîntate,

Dar sufletul din inimă-mi se zbate

Și-acestea le frămînt, zeițo bună:

Cum poate fi putință ca să prind

În mîni pe-acești mișei, cari împreună

Țin toți, eu unul singurul fiind,

Că-s totdeauna toți, oricînd s-adună!

Dar și mai mare lucru stau gîndind,

Că dac-aș și putea s-ucid mișeii,

În rînd cu mine stînd și tu și zeii,

Eu unde-atunci fugind să cat scăpare?

Aceasta deci te rog s-o cercetezi!

Răspunse cea cu ochi de-albastră zare:

„Fricosule! Cînd ai un soț și-l vezi,

Deși e slab și muritor și n-are

Nici minte multă,-ntr-însul tu te-ncrezi,

Și-n mine nu, că-s zeu, străin al morții

Și pot s-abat orice primejdie-a sorții!

Ascultă deci! De-ar fi să ne-nconjoare

Chiar și cincizeci de-oștiri pe noi, pe doi,

De varvari răi ce-ar vrea să ne omoare,

Tu tot le-ai smulge turmele de boi

Și singur tu le-ai stinge-al vieții soare,

Și-amar bătuți ei ți-ar fugi-napoi.

Deci dormi! Ce stai de veghe noaptea toată?

Căci zeii-au azi din rele să te scoată!”

A zis și i-a turnat un somn pe gene,

Un somn ce-n suflet dulce-alin i-a pus

Și trupu-i se topi-n adîncă lene.

Și-n cerul ei pe-Olimp apoi s-a dus.

Pe cînd durmea deci somnul dat de-Atene,

Un zeu voi-n iatacul ei de sus

Din somn pe Penelope-acum s-o scoale,

Și stînd, plîngea pe patul ei cel moale.

Cînd fu apoi de vaiet săturată,

Așa se blăstăma cu-amar cuvînt:

„Vai, dare-ar Artemis, zeița fată,

S-arunce-n pieptul meu din ceru-i sfînt

Săgeata ei, să mor aici îndată!

Și-apoi răpească-m-un vîrtej de vînt

Și ducă-mă pe-a mării căi cu spume

Și-arunce-mă-n Ocean, în fund de lume!

Precum deci viforul cu-a sa putere

Răpi pe fetele lui Pandareu, pe cînd

Pierir-ai lor părinți prin sfîntă vrere

Și-orfane-astfel în casă rămînînd,

Crescutu-le-a cu lapte și cu miere

Frumoasa Chipris cea cu chipul blînd,

Și minte mai presus de-orice femeie,

Și nuri vru Hera vecinici să le deie,

Iar Artemis plăcută sănătate

Și-Atene Palas însăși le-a deprins

Să știe țese lucruri minunate.

Pe-acestea deci Harpiile le-au prins

Pe cînd se duse Chipria să cate

Pe tatăl Zevs, pe-Olimpul cel întins,

Spre-a cere pentru-aceste-orfane fiice

În scurtă vreme-un măritiș ferice.

Căci Zevs acel ce nori prin aer poartă

Cunoaște-orice noroc ai să-l petreci,

Ori bun ori rău, și știe-oricare soartă

Și-a ta și-a tuturor, din veci în veci.

Și-așa pe fete, la palat din poartă

Le-au dus atunci Harpiile și deci

Le-au dat ca slujnici relelor Erinii —

Așa din larg Olimp acum seninii

Să-mi stingă ca nefost tot rostul vieții

Și facă-mă să intru sub pămînt

În noaptea lui, cu rănile săgeții,

Slăvita Artemis din cerul sfînt,

Păstrîndu-mi pe-Odiseu din timpul vieții

Icoană-n suflet, vecinică,-n mormînt,

Și nu-mi dea trai s-ajung să-i fac plăcere

Vrun altui om mai rău care m-ar cere!

Dar răul care-l rabdă tot mai poate

Să-l rabde-un om, oricît e de-ntristat

Și plînge ziua și suspinuri scoate,

Iar noaptea-și are somnul său în pat,

Căci somnul face pe-om să-și uite toate

Și bun și rău, de-ndată ce-a-nnoptat

Pe ochii lui și-ncet îi moare rana —

Dar eu acum nici noapte n-am, sărmana!

Și chiar și visuri rele nu știu cine

Din zei îmi dă, și-așa și-acum visam

Că doarme-Ulis în pat pe lîngă mine,

În toate-asemeni lui, cum îl știam

Pe cînd porni-n război. Și-atît de bine,

Sărmana, ce-mi părea, că nu ziceam

Că-i numai vis, ci stare-adevărată.”

A zis, și-apoi veni și ziua-ndată.

Dar plînsul ei cel jalnic ascultîndu-l

Mîhnitul Odiseu, că-l auzea,

El foarte-acum speriat era cu gîndul,

Că-n mintea lui i se păru că ea

Îi stă la cap și plînge, cunoscîndu-l.

Strîngînd deci pieile pe cari durmea,

Le-a dus și le-așeza pe bănci frumoase,

Iar pielea cea de bou în curte-o scoase.

Și-așa-ncepu cu mînile nălțate

Spre tatăl Zevs: „Părinte Zevs de sus,

De-ai vrut, după dureri nenumărate,

Pe-al mării umed drum. să fiu adus

În țara mea, dă-mi semne-adevărate

Aci năuntru, prin cuvîntul spus

De-un om din cei ce-ncep să se trezească,

Și-afar-un semn, prin vrerea ta cerească!”

Așa vorbea rugîndu-se. Iar tata

Îndată-l asculta, și din senin

Din nalt Olimp un tunet el tunat-a.

Deci foarte mult se bucura că-i vin

Dorite semne-așa-n curînd a gata,

Căci și-altă prevestire-avu deplin

Și-o spuse-alături una dintre roabe

Ce-acolo măcinau în rîjniți boabe.

Deci unsprăzece fete-aici și-o babă

Rîjneau și orz și grîu în rîjnitori.

Deci toate-acum durmeau, căci mai degrabă

Sfîrșiră orzul dat de pețitori.

Aceasta numai una, cea mai slabă,

Și-acum rîjnea mereu, tîrziu spre zori.

Deci stînd puțin de-a-mpinge greaua roată,

Vorbi privind spre cer și-n lacrimi toată:

„Vai, tată Zevs ce stăpînești pămîntul

Și cerul tău! Nici strop de nour nu-l

Și tare-ai mai tunat! Ai dat preasfîntul

Și marele tău semn deci oarecui.

Ascultă-mi tu și mie-acum cuvîntul

Și fă sărmanei roabe-așa cum spui:

Mănînce prinții-aceștia, dulce tată.

Mîncarea lor de cea din urmă dată!

Căci nu mai am nici nopțile hodină

Și-mi tremură genunchii-acum și mor

Rîjnind, sărmana, prinților făină!

Mănînce-o asta cea din urm-a lor!”

Deci buna veste-acum avînd deplină,

Fu vesel Odiseu, că tunător

Și Zevs i-a dat și baba semn dorinții,

Și-așa zicea că tot va bate prinții!

Iar celelalte slujnici prin palatul

Cel larg, deștepte, focul l-au aprins.

Apoi și Telemac, lăsîndu-și patul,

Cu haine se-mbrăcă și-apoi și-a-ncins

Din umeri spada peste piept de-a latul

Și-opinci frumoase el sub tălpi și-a prins

Și-n mîni luat-a lancea lucitoare,

Cea foarte lungă umbră dînd la soare.

Și-așa pornind, din prag se-ntoarse iară

Și-i zise Evricliei întrebînd:

„Cinstit-ați voi pe-acel străin de-aseară

Cu vin și pat, ori s-a culcat flămînd?

Din partea mamei el putea să piară,

Că toate-acum i s-au schimbat în gînd!

Cu bunii cei ce tac ea stă ca muții,

Cinstind mereu tot răii și limbuții!”

Răspunse-atunci bătrîna: „Telemace!

Să nu-mi dai vină pentru-acel străin,

Că nu-i de vină și-un nedrept i-ai face!

A stat cît vru și i-a cerut și vin;

Mîncare-ar fi avut oricîtă-i place,

Dar n-a vrut el, că l-a întrebat de vrea,

Iar cînd el începu de somn să spuie,

Ea roabele-a trimis un pat să-i puie.

Dar el ca un deprins cu-amara trudă

Și-așa golan, n-a vrut să doarmă-n pat

Și nici de cergi nimic n-a vrut s-audă.

Ci-n sală jos pe lespezi s-a culcat

Subt piei de oi, pe-o piele încă crudă

De bou, iar eu și-o țoală i-am mai dat.”

A zis, iar el ieși cu lancea-n mînă,

Urmat de doi frumoși dulăi de stînă.

A zis, și-apoi el își văzu de cale,

Mergînd în piață la bărbații-ahei.

Ci-n casă doica-n graba muncii sale

Striga, Euriclia,-ntre femei:

„Stropiți curînd și măturați prin sale,

Pe bănci covoare-mi așezați și piei;

La mese-apoi leșie și burete,

Spălați și cupe și ulcioare, fete!

Și apă din cișmea cărați curată,

Și nu-mi stați mult pe-acolo tăndălind,

Căci uite, prinții-o să ne pice-ndată

Și pînă-n ziuă ne-or veni, mă prind,

Căci azi și sărbătoare-avem legată!”

Așa zicea bătrîna poruncind,

Iar ele s-au supus în graba mare,

Plecînd la lucru-n drumu-i fiecare.

Deci douăzeci porniră la fîntîna

Cu recea apă; altele, lucrînd,

Puneau ici-colo prin palaturi mîna.

Apoi și slugii prinților întrînd,

Pe-aceștia-n curte i-a trimis bătrîna

Să taie lemne. Și-au venit curînd

Cu apă fetele,-a venit în urmă

Purcarul, aducînd trei vieri din turmă.

Pe-aceștia i-a lăsat să pască dară

Prin larga curte-a marelui palat,

Iar el vorbea cu Odiseu pe-afară,

Și-așa vorbindu-i, multe l-a-ntrebat:

„Își fac și-acum batjocură și-ocară

Din tine pețitorii-ori te-au lăsat,

Străine-al meu, și nu-s ca mai nainte?”

Iar lui îi zise Odiseu cuvinte:

Și-aduse niște capre lucitoare

Și fruntea turmei pentru prînzul cel

Bogat de azi al gloatei pețitoare

Deci doi ciobani care-au venit cu el

Legatu-le-au sub bolta sunătoare,

Iar el cîrtit-a pe-Odiseu astfel:

„Și-acum întuneci locu-aici cu tine

Și superi oamenii cerșind, străine?

Și n-ai odată să te cari? Îmi pare

Că cearta dintre noi nici n-o să ia

Sfîrșit, decît cînd vei gusta, tîlhare,

Amare lovituri din mîna mea!

Nu-s și-alți ahei destui să-ți dea mîncare?”

A zis, iar Odiseu tăcut clătea

Din cap, gîndind adînc în el ascunse,

Cumplite gînduri, însă nu răspunse.

Spre dînșii-ntoarse-apoi al treilea pașii,

Filete deci, iar el era la boi.

O vacă stearpă i-au cerut fruntașii

Și capre grase-aduse din zăvoi.

Pe-acestea deci le-au fost trecut luntrașii

Cari trec și-ncolo oameni și-napoi.

Lega și el aceste vite-aduse

Și-apoi veni lîngă purcar și-i spuse:

Așa i-a zis, ieșindu-i înainte.

Cu dreapta-ntinsă el îi dete deci

Binețe-apoi, și-așa vorbi cuvinte:

„Noroc, străine taică! Să petreci

Măcar de-acum voios, că, Doamne sfinte,

Destul vei fi bătut și tu poteci,

Plîngînd la mulți! Dar, Zevs, deși ești tată,

Nu-i zeu mai crud ca tine să ne bată,

Căci după ce tu naști pe oameni, bieții.

N-ai mil-apoi de ei și-i bați de sus

Cu mari dureri și cazne ale vieții.

Un junghi, cînd te zării, prin piept mi-ai pus,

Și-un plîns umplutu-mi-a tot cîmpul feții,

C-aminte de-Odiseu tu mi-ai adus,

C-o fi pribeag și-n zdrențe curgătoare.

Cerșind sărac, de-i viu și vede soare!

Iar dacă-i mort și sub pămînt se duse.

Vai mie de-Odiseu, și vai și-amar!

Căci el încă de mic copil mă puse

În țara chefalonilor văcar.

Vaci am, ce-i drept, că-mi tot sporesc nespuse.

Cum n-o mai fi avut norocul rar

Alt om să-și vad-astfel sporind prăsila!

Dar prinții-aceștia mi le iau cu sila!

Și cată să le dau, că nu mă lasă.

Căci foarte sînt și-obraznici și mișei

Și chiar de Telemac puțin le pasă

Și nici n-au teama vecinicilor zei!

Și-acum, că-i Odiseu lipsit de-acasă,

Fac sfat să-i ia averea pentru ei!

Și-un gînd în suflet îl tot port prin minte

Și-l am, că l-am avut și mai nainte,

Și tot socot că rău ar fi, firește.

Să plec cu boii-ntr-alte părți, să-i mîn

Pe loc străin, cît timp încă trăiește

Iubitul fiu al bietului stăpîn!

Dar iarăși, de-altă parte, mă-ngrozește

Să sufăr un nedrept și să rămîn

Aici, să-nghit amarul mult în mine,

Păzind pentru străini averi străine!

Și crede-mă că eu de-a multa oară

De mult aș fi fugit și m-aș fi dus

La alt vrun crai pe-aci-n vro țărișoară,

Căci cîte rabd aici n-am grai de spus!

Dar tot aștept și stau că doară-doară

Sosi-ne-va-ntr-o zi de unde-i dus

Stăpînul meu, sărmanul, și-o să poată

Să-mprăștie din palat mișeaua gloată!”

Răspunse Odiseu și-a zis cuvinte:

„Văcarule Filete,-acum să-ți spui

Că nici nu pari un om fără de minte,

Nici rău să fii, și-ndată te văzui

Că drept ții ochii numai înainte.

Deci iată ce-ți vorbesc, iar tu să pui

La inimă, și-ți fac și jurămîntul:

S-audă Zevs, întîiul zeu, preasfîntul

Și vatra jertfei sfinte din palatul

Acestui rege-al cărui oaspe sînt,

S-audă deci: sosi-va nepătatul

Stăpîn al tău! Și-ți spui și-acest cuvînt:

De față fi-vei și-o să vezi bărbatul

Cu ochii tăi, de vrei și-o vrea Cel sfînt,

Cum el o să ucidă pețitorii

Ce-i sînt acum pe-averi stăpînitorii!”

Răspunse-atunci Filete cu durere:

„Vai, dare-ar Zevs din cer, străine-al meu,

Să fie-așa, să vezi tu ce putere

Și mîni am să-l ajut!” Iar Eumeu

Și el tot astfel se ruga-n tăcere

S-aduc-odată zeii pe-Odiseu.

Pe cînd vorbeau acestea slujitorii,

Într-altă parte-a curții pețitorii

Puneau la cale, răii, cum s-omoare

Pe bietul Telemac. Ci-n stînga lor

Un vultur, dintre cei deprinși să zboare

Prin nori umbroși, trecu-n grăbitu-i zbor

Ducînd o turturea tremurătoare.

Deci zise Amfinom: „Acest omor,

Fărtați ai mei, nu cred că-i cu izbîndă!

Eu plec că-i timp și gura mi-e flămîndă.”

Deci mult plăcu și vorba gurii sale.

Deci toți intrară prin palat, și-apoi

Lăsînd pe bănci frumoasele mantale,

Se puseră să laie vieri și oi

Și capre toți, și vaca, și la cale

Și-au pus ospățul pentru-atîta roi.

Frigînd fripturi, au prins deci a le rupe

Și vin cu ap-amestecau prin cupe.

Deci pînea-n coșuri le-o-mpărți Filete,

Văcarul cel de multă cinste plin,

Iar cupe-n mîni apoi Evmeu le dete;

Melantie-amesteca-n ulcioare vin,

Și-așa mîncînd fripturile tăiete,

Flăcăii-și petreceau. Dar pe străin,

Pe tată-său, în sală aducîndu-l

Și foarte-n suflet frămîntat cu gîndul,

Îl puse Telemac la prag să șadă,

La masă mică și pe scaun rău,

Și părți din măruntăi i-a pus grămadă,

Și-n cupă de-aur vin. „Bea-ți vinul tău

Și șezi aci-ntre oameni să te vadă,

Că nu mai las să rîdă vrun flăcău

De tine-acum și nici să te lovească.

Nu creadă ei că-i cas-aici obștească.

Ci-i casa tatei Odiseu, vezi bine,

Și-n locul lui stăpîn aici sînt eu,

Căci tot ce-a strîns, el strînse pentru mine!

Voi, prinților, deci nu mai stați mereu

De-ocări aici și vorbe de rușine,

Să nu stîrniți ori certe-ori știu și eu!”

A zis, iar ei mușcau cu dinții-n buză

De ce-ndrăznețe vorbe-aveau s-auză.

Și-i zise Antinou a lui Evpite:

„Deși cuvinte grele el ne-a spus,

Să-i fie totuși, frați ai mei, primite!

Vedeți și voi cum ne-a luat de sus

Vorbind amenințări nesocotite?

Ah! nu vrea Zevs din cer, că i-am fi pus

De mult căluș de-a nu mai spune sfaturi

Și-așa trufașe vorbe prin palaturi!”

A zis, dar el nici nu-și făcu zăbavă

Să dea răspuns acestui om trufaș.

Iar crainicii duceau, spre sfîntă slavă,

Sutimea jertfei sfinte prin oraș,

Și-aheii s-adunau într-o dumbravă

A zeului Apoi care-i arcaș.

Scoțînd deci pulpi din boi, le-au fript și-ndată

Făcute părți, mîncau din jertfa dată.

Deci parte deopotriv-au dus slujbașii

Și pentru Odiseu, și-așa i-au pus

Tain la fel, și lui, ca toți părtașii,

Căci însuși Telemac așa le-a spus.

Atene însă ațîța fruntașii

Să-și bată jocul și să ia de sus

Și-aici pe Odiseu cel plin de slavă,

Spre-a-i pune-n suflet tot mai mult-otravă.

Era deci între prinți un tînăr care

Mișele gînduri învîrtea prin minți,

Ctesip cu numele, cu-averea mare,

Și-n Sama locuiau ai săi părinți.

Pețea și el pe doamna deci, căci tare

Trufaș era de-avere printre prinți.

Acesta dar, ca omul de nimică,

Așa-ncepu-ntre pețitori să zică:

„Ia stați, voi prinți, să spui o vorbă mare!

Acest străin avu, cum se cădea,

Cu noi la fel tainul de mîncare,

Căci nu-i frumos să rîdem de-o lichea

Pe care Telemac ca oaspe-l are.

Deci haid să-i dau și eu un dar, să-l dea

Și el ca dar cui toarnă apă-n baie,

Ori altei slugi sau roabe-n vro odaie!”

A zis, luînd din coșul unde stete

Un os de bou și dete-acest flăcău

Spre-Ulise-n furie, dar acesta-și dete

Deoparte capul și-a scăpat de rău

Și greu sunat-a osu-ntr-un părete.

Ulise-atunci, privind în jurul său,

Își puse-amaru-n mare rîs al gurii.

Dar zise Telemac, cuprins de furii:

„Noroc pe capul tău că-ntr-astea clipe

Tu nu-l loviși pe om, căci s-a ferit

Și-așa-l scăpă minunea unei pripe!

Căci dacă mi-l loveai, te-aș fi lovit

Și eu cu lancea drept în gît, Ctesipe!

Și-atunci în loc de nunt-ar fi-ngrijit

De groapă tată-tău, plătindu-ți gluma!

De-aceea-n casa mea vă cer de-acuma

Să nu-mi mai puneai mișelii la cale!

Căci pîn-acum am fost copil brudiu,

Acum pricep și văd și-mi este jale

De multul jaf ce-n casa mea mi-l știu,

Că vinu-n cupe voi mi-l scurgeți vale

Și pînea mi-o mîncați, lăsînd pustiu

În turmele ce am, și-i multă prada,

Și-un singur om nu poate-opri grămada!

Deci nu-mi mai faceți toate-n ciudă mie!

Iar dac-ați vrea pierirea să mi-o dati,

Ei haide-atunci și dați cu dușmănie!

Căci mult mai bine vreau să mă-ngropați,

Decît să văd cu ce obrăznicie

Și cît de nebunește vă purtați,

Gonind și pe străini, și prin palaturi

Tîrînd cu sila slujnicile-n paturi!

Cu dinții-atunci ei buzele-și mușcară

De ce-ndrăzneț vorbea cu ei aici.

Dar zise Agelau: „Să nu vă pară

Nici grea această vorbă, dragi amici,

Nici nu i-o dușmăniți c-a fost amară!

Deci nu mai huiduiți pe slugi, și nici

Pe-un biet străin ce vine și rămîne

Și nici pe-alt om ce-n casă-i are-o pîne!

Dar mamei tale, Telemac, și ție

Un sfat v-aș da, și e-n folosul tău!

Cît timp trăgeați nădejdea să mai vie

Ulise-acasă, n-a fost nici un rău

Să stăm noi prinții-aici, ca-n ospeție,

Căci el ne găzduia-n palatul său,

Deși lipsea, și nu-i rușine asta.

Dar este-acum, că-i văduvă nevasta!

Căci, negreșit, e mort! Deci stăi și-i spune

Și stăruie de ea și-nvaț-o deci

Să ia pe cel mai bun care i-ar pune

Mai mare-al nuntii dar, și s-o petreci!

Iar tu să-ti stăpînești, copile bune.

Și casa ta și cîte ai de veci,

Mîncînd și bînd cum bunii zei te lasă,

Iar ea să-și vad-acum de-o altă casă!”

Răspunse Telemac: „Dar jur, iubite.

Pe Zevs și-amarul tatei că, de vrea,

Eu n-o amîn de loc să se mărite!

Ba chiar o-ndemn, pe cine-o zice ea,

Și-i dau și daruri mari, cu drag gătite!

Dar însumi s-o alung, eu n-aș putea,

Ferească Dumnezeu, și nu-mi ajute

Să-i zic cu sila: haide, mamă, du-te!”

A zis, iar lor le puse-Atene-n gură

Un rîs nestins, iar mintea le-aiurea.

Rîdeau deci cu ciudată-nstrîmbătură

Și carne crudă și cu sînge-n ea

Mîncau acum, iar ochii li s-umplură

Nevrînd de plîns și totu-n ei vestea

Un trist sfîrșit, c-așa le dete-Atene,

Văzîndu-i deci, striga Teoclimene:

„Sărman de voi! Ce rău v-apucă, bieții!

O noapte grea-nvălește trupul lor

Din creștet pînă-n tălpi, iar plînsul feții

Și-a lor sughiț e ca și-n cei ce mor,

Și-s plini de sînge stîlpii și păreții!

E plin prin curte, plin e prin pridvor

De voi uciși, umblînd năluci tăcute,

Spre-a merge-n noaptea celor morți mai iute.

Iar soarele din cer își stinse focul

Și-amar-o noapte-a scoborît de sus!”

Așa vorbi-ntre ei acum prorocul;

Iar ei pe-un rîset și mai rău s-au pus.

Atunci și Evrimac, bătîndu-și jocul

De-acestea vorbe, s-a sculat și-a spus:

„Îți joacă-n cap, străine, gărgăunii,

Că stai vorbind palavre ca nebunii!

Ei haideți, servitori, și-ndată mare

Să-i faceți vînt și scoateți-l în drum,

Că-i zi, și-aici lui noapte i se pare!”

Și-a zis Teoclimen: „O, nicidecum

Eu n-am nevoie, poate altul are,

Să fiu condus de slugi! Căci am și-acum

Și ochi și-urechi și gleznele-amîndouă,

Și-ntreagă mintea-n cap, nu rea ca vouă,

Și pot să plec cu ele-n pace-afară,

Așa precum și plec, căci văd venind

Un rău de care-n ziua lui amară

Nici unul voi nu veți scăpa fugind,

Nici unul care-n sînge să nu piară,

Voi, prinții-acei ce stați batjocurind

Străini sosiți, astfel zvîrliți întregii

Mînii cerești o culme -a fărdelegii!”

A zis și-apoi a părăsit palatul

Și merse la Pireu, bărbatul cel

Cu multă cinste, și-l primi bărbatul.

Iar ei rîdeau în și mai jalnic fel,

Acum batjocurind pe supăratul

Flăcău, pe Telemac, rîzînd de el

Ce oaspeți răi pe lîngă sine are.

Și-i zise-așa din gloată nu știu care:

„Nu cred că-n lumea-ntreagă oarecine

Primi străini în casă-i oarecînd

Mai răi, iubite-al nostru, decît tine!

Căci iat-acum acest golan flămînd

Vrea vin mereu și carne, dar, vezi bine,

Să fac-o treabă nici nu-i dă prin gînd!

Și-i și bătrîn, pămîntului povară!

Iar altu-ncepe-a proroci prin țară!

Dar dac-ai vrea s-asculți ce-ți spui, iubite,

Un sfat ce-ți dau, și bine-ar fi să vrei.

Tu ia golanii-aceștia și-i trimite

Pe-o navă la siculi, că poți să iei

Pe dînșii prețuri binișor plătite.”

Așa i-a zis deci unul dintre ei.

El însă nici nu vru nimic să știe

De cîte-aceștia-i spuseră-n prostie,

Ci stînd, tăcea cu inimă-ntristată,

La tată-său privind, și răbdător

Dorind și clipa cînd să puie-odată

Pe-acești nimernici mînile spre-omor.

Iar mult cinstita lui Icarie fată

Își puse-un scaun chiar în fața lor

Și stînd îi asculta pe toți din casă

Ce vorbe-acum vorbeau șezînd la masă.

Deci multe-avînd fripturi, își petrecură

C-un dulce prînz bogat, dînd glumei drum.

Dar nu se poate-n lume mai amară

O cină cum a fost a lor și cum

Avea-in curînd să le-o gătească, dară,

Acest cumplit bărbat, împins acum

De-Atena zîna, căci de mult mișeii

Urzeau un rău ursit să-l bată zeii.