De-acel bărbat cu minte-așa de mare

Ce multă vreme-a rătăcit de cînd

Prădat-a sfîntul Ilion cel tare

Să-mi cînți, o muză, cum văzu umblînd

Și multe țări și-a multor neamuri stare

Și mult răbdă pe mări întinse, vrînd

Să-și scape dulcea viaț-a sa, și iarăși

S-aducă vii în patrie pe tovarăși.

Dar tot nu-i mîntui, oricît de vie

Și vrere-avu și suflet el a pus,

Căci toți pieriră printr-a lor prostie,

Tăind din boi de-ai Soarelui de sus.

Copiii, vai! Iar Soarele-n mînie

Pe toți aceștia-n urmă i-a răpus.

Dintr-astea, muzo, a lui Joe fiică,

Tu spune-ne măcar și-o părticică.

Fugiți acum de-ursitele pierzării,

Toți ceialalți erau la vatra lor,

Scăpați și de război și truda mării.

Pe-acesta singur, cel topit de dor

De-a sa nevastă și pămîntul țării,

Calipso nimfa-n largul ei ponor

Robit îl mai ținea de mult, cu gîndul

Să-l ia bărbat și-n nesfîrșit avîndu-l.

Dar cînd apoi a vremilor rotire

Aduse-un timp ce-i fuse dat hotar

Și toars-a fost de zei și-a lui sosire,

El nici atunci n-a fost fără de-amar

Și-avu și-acasă printre-ai săi mîhnire.

Deci mil-aveau de el toți zeii, dar

Poseidon îl ura cu ură mare

Cît timp fu Odiseu pribeag pe mare.

El chiar acum era plecat departe

În fundul lumii la etiopei,

Al căror neam spre răsărit se-mparte,

Iar alții stau spre-apus. Deci între ei

El stînd își petrecea, luînd și parte

La jertfa lor de tauri și de miei.

Iar zeii ceialalți steteau la sfaturi

Pe-Olimp cu Zevs în largile-i palaturi.

Aci-ntre ei al lumilor părinte

Vorbea acum că-n minte i-a venit

Egist cel bun, pe care mai-nainte

L-a fost ucis Oreste cel vestit.

De-acesta deci el își aduse-aminte

Și-așa-ntre zei acestea le-a vorbit:

„Oh, cum se plîng cei vii pe zei! Și-anume

Că orice rău prin noi s-ar face-n lume!

Dar singuri ei, luîndu-ne la vale,

Prin vina proprie-și pregătesc nevoi.

Așa și-Egist, în contra sorții sale,

Luă nevasta lui Atrid, și-apoi

L-a și ucis, de-abia sosit din cale,

Deși-și știa sfîrșitul trist, căci noi

Demult l-am prevestit. Și chiar Hermia,

Al ceții-alungător, i-a dus solia:

«Să nu cutezi nici regele-a-l ucide

Și nici să-i iai nevasta-n patul tău,

Căci crud Orest va răzbuna pe-Atride

Cînd fi-va-ntors acas-acest flăcău.»

Așa i-a zis, dar nu-i putu deschide

Orbita minte-a lui Egist cel rău,

Deși dorea din tristul pas a-l scoate;

Și-acum Egist plăti deodată toate!”

Răspunse-atunci a Zării-albastră fată:

„Părinte Zevs! Vorbești de-acest mișel;

Dar el luă pe drept amara-i plată

Și-a pururi piar-așa cîți fac ca el!

Eu însă de-Odiseu sînt întristată,

Că-și duce viața-n cel mai jalnic fel,

Lipsit de-ai săi și dat înstrăinării

Pe-un trist ostrov în sterpul larg al mării.

O zînă stă-n palat aici, o fiie

De-a marelui Atlas, care-ntre zei

Adîncurile mării-ntregi le știe

Și poartă-n spate nalții stîlpi, acei

Cari țin pe dînșii-a cerului tărie.

Deci fiica lui îl ține rob al ei

Și-i toarce vorbe dulci, cu zîmbet spuse,

Să-și uite-n veci de țara ce-l născuse.

Iar el dorește-n jalea ce-l doboară

Să vadă-n țara lui un fum măcar

Urcînd de pe colini, și-apoi să moară!

Dar tu, de jalea lui, nici n-ai habar.

Dar nu ți-a fost el drag? Nu-ți dete doară

Pe cîmpul Troiei cel atît de-amar

Destul prinos? Ori nu-ți făcu pe voie?

De ce-l urăști acum, părinte Joe?”

Răspunse-atunci al lumilor părinte:

„Ce vorbe mari din gură ți-au scăpat,

Copila mea? Pe cel și mai cuminte

Din cîți trăiesc, și-acel care mi-a dat

La Troia-n cîmp atîtea jertfe sfinte,

Pe bunul Odiseu să-l fi uitat?

Eu nu. Dar cel ce zguduie pămîntul

Îi poartă ur-acum, pentru cuvîntul

Că-n larg ponor lipsit-a de vedere

Pe fiu-i Polifem, ciclopul plin

De cea mai multă-ntre ciclopi putere

(Născutul fiu de-o fiic-a lui Forkin,

Pe care-o vru Poseidon de muiere

Și-n peșteri deci îl cunoscu deplin:

Toosa cea ce undei dă galopul).

Și-așa, de cînd el îi orbi ciclopul,

Îi poartă ură, nu ca să-l răpuie,

Ci numai spre-a-l purta pribeag mereu.

Dar noi acum să judecăm de nu e

Vrun chip de-a-ntoarce-acasă pe-Odiseu.

Poseidon deci acum deoparte-și puie

Mînia lui, căci oricît e de zeu,

Nu poate-nvinge-a noastre vreri, pe toate,

Și-a sta-mpotriv-a toți el tot nu poate!”

Atene-atunci așa vorbi cuvîntul:

„Părinte-al nostru, cel ce-a-totu-ntreci

Pe toți! De vrea așa, cum zici, preasfîntul

Acest sobor, pornind atunci să pleci

La Circe dar pe cel grăbit ca vîntul,

Pe Herme-al tău, și s-o vestească deci

Că-i vrere-n cer, adînc nestrămutată,

Să-l lase pe-Odiseu să plece-odată!

Iar eu voi scoborî-ntr-această vreme

În Itaca, s-aprind pe Telemac

Și-n inimă să-i pui curaj să cheme

La sfat pe-ahei; și-apoi pe cei ce-i fac

Atîta jaf și fără de-a se teme,

Tăindu-i boi și oi și ce-au pe plac,

Pe prinți de-acum de scurt să mi-i apuce!

Și-n Pilos și-n Micene mi-l voi duce

Să afle vești ce face-al său părinte

Și-un nume bun să-și facă pe pămînt.”

Așa vorbi, și mîndre-ncălțăminte

Și-a pus sub tălpi, acelea cari îi sînt

Aripi ce-o duc pe-uscat și ape sfinte

Ca dulcea boare-a molcomului vînt.

Luă apoi și lancea ei cumplită,

Cea-n vîrful ei cu-aramă ghintuită

Și care-așterne-n galbănă țărînă

Al multora bărbați cumplit șirag

Cînd intră-n taberi furioasa zînă.

Și-așa deci din Olimp porni cu drag

Și-n Itaca sosind, cu lancea-n mînă,

S-opri la casa lui Ulis, la prag.

Și-a stat aici, schimbată-n chip cu totul,

Părînd la față Mentes Tafiotul.

Văzu prin curte pețitori, pe-afară,

La zarul lor, pe prispă sub păreți,

Pe piei de boi ce înșiși îi tăiară.

Și-argați de-a valma ce-alergînd semeți

Ori vin scoteau cu vadra din cămară,

Ori mesele spălau cu mari bureți

Și-n rînd le potriveau lipite-aproape,

Punînd fripturi pe-ntinsele prosoape.

Pe Mentes îl văzu deci mai-nainte

De toți, frumosul Telemac, ce stînd

Aci-ntre pețitori, mîhnit în minte

De răul lor, avea vedenie-n gînd:

Să ias-așa deodată-al său părinte,

De-oriunde-ar fi, să-mprăștie-nspăimîntînd

Pe-acești mișei, și-n marea sa putere

Stăpîn fiind pe-un tron, stăpîn pe-avere!

Acestea le gîndea acum, cînd dete

Cu ochii de zeiță, și mîhnit

Că stă și-așteaptă-n prag pe sub părete

Atîta timp străinul, s-a grăbit

Și lancea i-o luă, și-n față-i stete

Și-i zise-așa, și-n casă l-a poftit:

„Să stai acum și să mănînci, străine,

Și-apoi să-mi spui: ce griji te-aduc la mine?”

Vorbind așa, plecă. Și-urma străinul.

Și-n mîndra sal-a casei ajungînd,

Îi duse lancea s-o așeze-n scrinul

Frumos lucrat, și-o puse-acolo-n rînd

Cu alte lănci pe cari de slavă plinul

Părinte-al său le-avea pe vremea cînd

Era-ntre vii, și-aici la el acasă.

L-a dus apoi pe-un scaun lîngă masă,

Pe care-ntîi frumos a-ntins covorul

Și și sub stîlpi îi puse-un scăunel.

Și-a tras apoi un scaun și feciorul

Aproape de străin, și sta cu el

Aci-ntr-un colț, departe de soborul

Acelor prinți, ca nu cumva-ntr-un fel

Să-l supere pe oaspe-ori larma gurii,

Sau chiar s-audă de la ei injurii.

În cană de-aur ap-aduse-o fată

Și-n alb lighean ea le-a turnat de sus,

Iar masa lor le-o așternu curată

Cinstita gazdă, care pîne-a pus

Și cîte-avea-n cămara ei bogată.

Fripturi pe disc un crainic le-a adus

Și cupe de-aur; și le da îmboldul,

Mereu venind să toarne vin, eroldul.

În urm-apoi și pețitorii-ntrară

Și-n rînd ședeau pe bănci la locul lor.

Pe mîni erolzii apă le turnară,

Iar slugi umpleau ulcior după ulcior

Și fiecărui plină cupă-i dară.

Deci multe roabe-ngrămădeau cu zor

Pe masă pîne-n multe coșulețe,

Și-așa mîncau cu chef ca la ospețe.

Iar după ce-au mîncat, spori nebună

Plăcerea-n ei cu-al relei pofte foc

Și toți strigau, spre-a-și face voie bună,

Să-nceap-acum cu cîntece și joc,

Căci astea pun ospețelor cunună.

Deci duse-o slugă lira de la loc

Lui Femiu-n mîni, vestitul în cîntare

(Ci bietu-aici cînta de silă mare).

Deci Femiu-n coarde-al lirei glas cătîndu-l,

Trăgea spre lir-auzul orișicui.

Dar capu-ncet spre-Atene-atunci plecîndu-l,

Spre-a n-auzi și alții vorba lui,

Își spuse Telemac zeiței gîndul:

„Să nu te superi, oaspe-al meu, că-ți spui.

Acești ce-i vezi, cu pofte-așa-ndrăznețe,

N-au alte griji decît de joc și-ospețe!

Ei, da! Căci bunul unui mort îl pradă!

E putred poate-acum de vînt și ploi,

Ori oasele-i le-mpinge-acum grămadă

Al mării val și-ncolo și-napoi!

Dar dac-ar fi el viu, aici, să-l vadă,

O, cum s-ar mai ruga ăști tineri moi

Să fie mai ușori în tălpi grăbite

Decît bogați în scutece-aurite!

Dar scris i-a fost așa de-amar să moară.

Și-acum de el nici o nădejde nu-i,

Deși cîte-un străin ce mai scoboară

Ne-ndrugă cîte vești de-ntorsul lui.

Ce-i mort e mort, nu vine-a doua oară!

Dar haide-acum, iubite-al meu, să-mi spui

Ce om ești tu? Din care neam anume

Și-al tău oraș cam unde e prin lume?

Și cum te-aduseră vîslași pe tine

Aci-n ostrov? Și ce spuneau că sînt?

Că n-ai venit pe jos la noi, vezi bine!

Și spune drept, te rog, și-acest cuvînt:

Ești nou de tot în Itaca, străine?

Ori oaspe vechi, cum e cu crezămînt,

Că-n casa tatei mulți străini intrară,

Căci și el se-nvîrtea la mulți pe-afară.”

Răspunse-atunci a Zării mîndră fată:

„Eu, deci, voi spune-adevărat, și tot.

Eu Mentes sînt, iar Anhial mi-e tată,

Și-al meu popor e neamul tafiot.

Sosesc de-abia pe marea-ntunecată

Cu mulți ai mei fărtați; și-așa socot,

Să merg de-aici la neamuri de-altă mamă

Și fier să schimb la Temesa pe-aramă,

Iar nava mea e-n locuri liniștite,

La Ritru-n port sub pădurosul Nei.

Și-așa mă laud că ne-om fi, iubite,

Amici prin tați, și-așa de buni ca ei.

Căci dînșii-avură case-mprietinite.

Cinstitul tău bunic. Laert, de vrei,

Te poate-ncredința de-acestea toate.

Dar ce-i cu el acum? Aud, nepoate,

Că-și duce viața cîtă-i e rămasă

Cu-o singură bătrînă roab-acum,

Ce-i pune pîne și-un ulcior pe masă,

Cînd el din vie — Domnu-l știe cum! —

Trudit se-ntoarce pe-noptate-acasă.

Dar eu venii, fiindc-auzii pe drum

Că tată-tău s-a-ntors! S-a-ntors, iubitul!

Dar văd că zeii-i zăbăvesc sositul.

Căci nu e mort! Nu-i mort, ci oareunde

E viu în mare-n vrun ostrov pustiu;

E prins de-un neam sălbatec ce-l ascunde

Și-l țin tîlharii-acolo, dar e viu!

Și-atît cît zeii-mi deter-a pătrunde,

Vegheat îți spui, și zic și eu ce știu,

Cît poate ști cu mintea muritorul,

Căci nu-s proroc și nu pricep nici zborul:

Nu mult de-acum, nu mult o să-ntîrzie,

De țara lui, nu mult, așa zic eu;

Chiar lanțuri tari de fier de-ar fi să-l ție,

Scorni-va chip să scape Odiseu,

Căci nu-l întrece-alt om în viclenie!

Dar haide-acum să-mi spui, voinice-al meu,

Al cui ești tu? Să juri că sînteți gemeni!

La ochi și frunte foarte mult îi semeni.

Căci pîn-a nu pleca pe mări străine,

La Troia-n cîmp, noi ne vedeam mereu.

De-atunci nici eu pe el, nici el pe mine.”

A zis. Iar Telemac: „Iubite-al meu!

Îmi spune mama, numai ea, vezi bine,

C-al lui copil aș fi. Dar știu și eu!

Pe lumea asta fost-a fiu vrodată

Vegheat să știe cine-i este tată?

Firește,-aș vrea și eu să fiu, amice,

Un fiu al unui tată ce-ar trăi

La casa lui, îmbătrînind ferice;

Dar cel ce-n lume mai mult suferi,

Din cîți au fost și sînt, așa se zice,

C-al ăstui tată neferice-aș fi.

Ce-ai vrut să știi, tu știi, iubite, dară.”

Răspunse-Atene-apoi, zicîndu-i iară:

„N-or pierde zeii-al casei voastre nume

Cît timp tu ești al Penelopei fiu!

Dar spune-mi drept, să știu și eu anume,

Ce-ospăț întinde-acest popor chefliu?

E nunt-aici, ori hram? Săracă lume!

Nu-mi pare-a fi cinstit! Și-aș vrea să știu,

Căci n-ar părea, cum văd, să fie praznic;

Și-așa se poart-aceștia de obraznic

Că scîrb-ar face-oricărui om cuminte

Să vad-acest viespar de ticăloși.”

Răspunse Telemac vorbind cuvinte:

„Mă-ntrebi și bine faci că mă descoși.

Cît timp trăia aici al meu părinte

În dulcea țar-a dragilor strămoși,

Era și-această cas-a noastră, poate,

Cu vaza ei și cu belșug în toate.

Dar altfel vrut-au zeii răzbunării,

Făcînd pe-al lumii cel mai bun bărbat

S-ajungă omul cel mai dat uitării!

De moartea lui n-aș plînge-așa-ntristat,

De-ar fi murit în focul zbuciumării

La Troia-n cîmp, de-ortaci încunjurat,

Ori chiar și-ntors, în primele clipite,

La casa lui, aici, pe mîni iubite.

Atunci i-ar fi-nălțat vestit mormîntul

Și-aheii noștri și vitejii soți,

Și-atunci l-ar fi avut întreg pămîntul

Pe-al său copil, cu cinste-ntre nepoți.

Dar neștiut pieri, tăcut ca vîntul!

Nu slavă ne-a lăsat, ci-amar la toți,

Iar mie-ntîi durerile și plînsul!

Și n-aș mai plînge-atîta pentru dînsul

De n-ar fi și-alt amar să mă destrame!

Cîți prinți aceste-ostroave stăpînesc,

În Dulichion și-n Zachint și-n Same

Și cîți pe-aici în Itaca domnesc,

Stau toți acum de capul bietei mame

Și toți o cer, și stau și-mi risipesc

Și cinstea mea și casa mea și-averea!

Iar mama biata n-are-n ea puterea

Să rup-așa sau altfel blăstămata

Pețire-a ei, căci nici nu-și ia bărbat,

Nici nu-i alungă! Iar averea, biata,

Mi-o sting aceștia, pînă m-or fi dat

În scurtă vreme și pe mine gata!”

Și-i zise Mente-atunci: „Adevărat

Că rău îi simți tu lipsa, biet de tine,

Să-i puie-n frîu pe-acești făr’ de rușine!

Că uite, de-ar veni și-ar sta deodată

Pe prag aici, cu coif pe cap, cu scut,

Cu două lănci în mîna sa bărbată

Și mîndru-n chip, așa cum l-am văzut

În viața mea de cea dintîie dată,

Cînd el întors din Efir a șezut

La noi și s-odihnea, iar eu copilu’

Steteam s-ascult cum ne vorbea de Ilu,

(Căci și la el a mers cu iuțea navă,

Cătînd pentru săgeți un ir de pus

Pe vîrful lor, spre-a duce-n răni otravă;

Dar fric-avînd de zeii cei de sus,

Nu-i dete-unsoarea Il cel plin de slavă.

I-a dat-o însă tata, cînd i-a spus,

Că-i fuse tatei drag peste măsură),

Să vie el acu-ntr-acea făptură

Aci-ntre pețitori, s-audă sfatul

Ce-l fac acești nemernici între ei,

Și-n veci de veci amar le-ar fi-nsuratul

Dar, negreșit, acestea sînt la zei,

Să vie-ori nu să-și curețe palatul

Sărmanul Odiseu de-acești mișei!

Dar totuși eu te-ndemn, că foarte-mi pasă,

Cum poți s-alungi pe pețitori din casă.

Ascultă deci și-mi ia cuvîntu-n seamă!

Tu cheamă mîne pînă-n zori pe-ahei

La sfat obștesc — dar negreșit îi cheamă —

Vorbește-apoi și martori ia pe zei

Și cere-acestor prinți, dar făr’ de teamă,

Să plece pe-unde au averi și ei.

Iar mamă-ta, de-i place măritată,

Să plece-acasă la bogatu-i tată

Și-acolo nunta-n pace i-o gătească

Și zestre-i dea atît cît e cu drept

O fată dragă zestre să primească.

Iar tu apoi, așa-i mai înțelept,

Gătește-o navă (dar să nu-ți lipsească,

De vrei să birui, inima din piept)

Cu douăzeci de soți, și mergi și cată

Cam ce vorbesc pe-airi de dusu-ți tată.

Căci ori va ști vrun om vro știre-anume,

Ori Zvonul cel ce n-are alte trebi

Decît, pornit de Zevs, s-alerge-n lume.

Deci du-te-ntîi la Pilos, ca să-ntrebi

Pe Nestor, moșul cel cu vrednic nume;

Și-apoi la Menelau, îndeosebi,

Căci dintre-ahei, din toat-a noastră turmă,

Acasă el sosit-a cel din urmă.

De-auzi că-i viu și că de-ntors îi pasă,

Oricîte-amaruri date-acum îți sînt,

Tu rabdă tot și-un an întreg mai lasă.

Dar dac-auzi că-i mort și e-n pămînt,

Tu-n dulcea țară-ntoarce-mi-te-acasă

Și-ntîi de toate-nalță-i un mormînt.

Iar cînd va fi și-aceasta împlinită,

Găsește-i mă-tei omul și-o mărită.

Și-apoi cînd și-astea le-ai fi pus la cale,

Atunci să te gîndești cum să dobori

Pe toți aci-n palaturile tale,

Pe-acești nerușinați de pețitori,

Pe faț-ori și pe-ascuns. Dar nu agale

Și nici să nu te lași pînă-i omori.

Și nu-ți mai stea copilării în minte,

Căci nu mai ești copil de-acu-nainte!

Ori n-auziși ce nume plin de veste

Prin lume-și dobîndi, căci a trimis

Într-altă lume vrednicul Oreste

Pe-acel nelegiuit care-a ucis

Pe tată-său? Deci bună pildă-ți este!

Ești mare și frumos și cap deschis,

Deci fă ca să vorbească mari de tine

Cuvinte-acei din veacul cel ce vine!

Și-acum, eu sînt silit să plec la navă,

La soții mei, căci prea zăbavă fac

Și poate-or fi mirați de-a mea zăbavă.

Și-acest îndemn ți-l pui, de-ți e pe plac,

La inimă, și vezi de fă ispravă.”

Și-a scos cuvinte-oftate Telemac:

„Din suflet mi-ai vorbit, ca un părinte,

Și-n veci le voi ținea comoară-n minte.

Dar orice grabă ai și-oricît de mare,

Mai stai puțin, te rog! Să faci măcar

O baie-ntîi, să iai ceva mîncare —

Și cum să pleci așa, fără de-un dar,

Ieșind din casa mea ca orișicare?

Aș vrea să-ți dau vrun lucru, bun și rar,

Să-l ai odor de-a pururi de la mine,

C-așa-și dau doară oaspeții-ntre sine!”

Răspunse-Atene-atunci: „Te rog și-l lasă

Pe cînd mă-ntorc. Și nu mă mai opri,

Și-atunci mi-l dai să-l duc cu mine-acasă.

Și-alege-mi unul care crezi c-ar fi

De mare preț, că foarte mult îmi pasă.

Și-alt dar de preț, al meu, ți-l va plăti.”

Zicînd, zbură-n tăcere din odaie

Cum făr’ de sunet zboar-o cucuvaie.

Simți flăcăul răzvrătită firea

Și-n el puteri și inimă de leu;

Mai mult ca pîn-acum și amintirea

Cu totu-l năpădi de Odiseu.

Și sta gîndind și-l covîrșea uimirea

Și-n suflet pricepu c-a fost un zeu.

Veni-ntre pețitori deci îndrăznețul

Flăcău acum, s-asculte cîntărețul

Ce-n mijloc sta, cu mare glas cîntîndu-l,

Acel al grecilor cumplit amar

Pe care-Atene li-l urzi cu gîndul

Să-i piardă-n marea cea făr’ de hotar.

Ăst cîntec deci îl auzi, din rîndul

De sus al casei, fata lui Icar,

Și jos, pe scara plină de podoabe,

Veni grăbit cu două fete roabe.

Iar cînd, frumoasă, ea sosi-ntre strînșii

Fruntași aici, tăcut rămase stînd

Pe pragul salei largi, privind la dînșii;

Iar albul văl, din creștet rîurînd,

Cădea din două părți, umbrindu-i plînșii

Obraji frumoși, și-avea cu dînsa-n rînd

De-o parte și-alta cele două fete,

Și-oftînd, din prag, ea semn lui Femiu dete

„Tu, Femie, știi cîntări atît de multe

De oameni și de zei din cerul sfînt,

Cîntări din inimi și din suflet smulte;

De-acestea cîntă, căci atîtea sînt,

Iar ei, tăcuți, bînd vinul să te-asculte!

De ce nu lași tu jalnicul tău cînt,

Căci vai, pe mine, dintre toate-n lum ‘

M-ajunse-amarul cel mai făr’ de nume!

Că plîng pe-un om, și inima mea scade

Jălind pe-acel ce nume-avu vestit

Prin tot pămîntul țărilor helade!”

Răspunse Te’emac atunci uimit:

„Eu, mamă dragă, nu știu de se cade

Să cerți ori nu pe-un cîntăreț dorit

De noi, și pe cuvîntul că ne cîntă

Ce-adînc în piept i-a pus o vrere sfîntă.

Dar nu-i de vină el ce cîntec scoate

Din inimă, căci asta-i darul lui!

De vină mai întîi e Joe, poate,

Că-i dete-asemeni dar, cum dă oricui

Un dar pe care-l vrea, că-i domn a toate!

Deci nu te supăra de cînt, căci nu-i

Cu drept să-nvinuiești ce vreau și zeii!

El cînt-amarul ce-l răbdar-aheii,

Căci lumii doară de-acel cînt îi pasă

Ce-i nou și e frumos, și-l vrea mereu.

Deci orișicît amar și griji te-apasă,

Tu trebuie să-l rabzi, cînd toți îl vreu.

Căci nu-și pierdu întoarcerea acasă

Și dulcea viață singur Odiseu,

Ci mulți au fost care-au pierit eroii,

Făcînd războiul plin de plîns al Troii.

Deci du-te tu-n odăi și-ți îngrijește

De casa ta, de furcă și război;

Ce-asculți tu ce-ntre tineri se vorbește?

Aici vom face numai ce vrem noi,

Și-anume eu, că eu sînt domn, firește!”

Așa i-a zis, iar ea s-a dus apoi,

Căci bine-l pricepu și-a fost uimită

De ce-nțeleaptă vorbă-i fu vorbită.

Iar cînd ajunse sus, pe plîns se puse,

Jălind pe cel jălit de-atîtea ori,

Și-a plîns așa pină ce-Atene-aduse

Un dulce somn pe ochii plîngători.

Ci-n sală jos scoteau acum nespuse

Cuvinte-acei obraznici pețitori,

Dorindu-și toți cu ea să-mpartă patul;

Și-urla de cîntec și de guri palatul.

Și-așa-ncepu-ntr-atîtea vorbe grele

Mîhnitul Telemac cuvîntul său:

„Voi, tineri pețitori ai mamei mele,

Cei foarte-obraznici și vorbind de rău!

Lăsați acum aceste vorbe rele

Cari nu se cad vorbite de-un flăcău

Și stați de-ospăț și s-ascultăm ce cîntă

Pe-acest cui zeii-i dar-o gură sfîntă,

Iar mîne-apoi voi aduna la sfatul

Obștesc pe-ahei și verde-o să vă fac

Să știți că cer să-mi părăsiți palatul!

Iar dacă vouă-ospețele vă plac,

Cinstiți-vă pe rînd cu ospătatul

La voi prin case, nu lăsînd sărac

Pe-un biet de om! Iar dac-așa vi-e placul,

Să stați de-a unui singur om, săracul,

Avere cît-a mai rămas, de care

Vă bateți joc acum ca niște hoți,

Atunci eu voi striga cu strigăt mare

La zeii cei de veci să-mi fie soți,

Și Zevs va face-amară răzbunare,

În casă să-mi pieriți cînește toți!”

A zis. Iar ei uimiți mușcau în buză

De ce-ndrăznețe vorbe-aveau s-auză.

Vorbind deci Antinou a lui Evpite,

Răspunse-așa: „Eu văd că mi te fac

Seninii zei s-arunci acu-ndrăznite

Cuvintele-ntre noi, o Telemac!

Dar nu dea Dumnezeu din cer, iubite,

Să iai domnia, cum ți-ar fi pe plac!

Deși e dreptul tău, cum se-nțelege,

Dar dare-ar Zevs să nu ne-ajungi tu rege!”

Răspunde Telemac: „Dar, Antinoe,

De ce te superi pentru vorba mea?

Să iau domnia, nu ți-ar fi pe voie,

O cred, dar crezi că eu poate n-aș vrea?

Ba vreau domnia, dacă vrea și Joe.

Ori domn a fi e, poate, faptă rea?

Dar nu e rea. Căci lui și vaza-i crește,

Și-averea lui și casa lui sporește.

Dar nu de rege-i vorba, căci în țară

Sînt prinți destui ai neamului aheu;

S-o ia vrun prinț dintr-ăștia, așadară,

De-i mort, firește, regele-Odiseu!

Vorbesc de casa mea, nu ce-i pe-afară,

Și-n casa mea sînt rege singur eu!

Ulis cel mort e-n fiu Ulise viul;

Ce-a fost al lui, al meu e, că-i sînt fiul!”

Răspunse Evrimah atunci, băiatul

Bătrînului Polib: „E drept ce-ai spus,

Căci cine ne-o fi domn, e taină-n sfatul

Cel sfînt de veci al zeilor de sus!

Și-averea ta-i a ta. Și-al tău palatul.

Să nu dea Dumnezeu să-l văd adus

În Itaca pe-un om ce-ar vrea să-ți prade

Averea ta-ntr-un fel cum nu se cade.

Dar de-alta-mi pasă să te-ntreb, voinice!

De-acel străin. Ce-avea, ca să-l primești?

În care parte-a lumii noastre zice

Că-i este-orașul? Îți aduse vești

De tatăl tău, că-ndat-o să ne pice?

Ori alte trebi avea, să-l sprijinești?

Ce om ciudat e el, oricine este!

Precum veni s-a dus fără de veste,

Fățiș nevrînd să aibă vro-ntîlnire

Cu noi. Dar după chip, nu-i om de rînd!”

Răspunse Telemac: „A lui sosire

S-a stins de mult! Și mi-a pierit din gînd

Să umblu doar aș mai avea vro știre.

Pe nimeni nu mai cred de-acum nicicînd,

Și nici nu vreau să iau vrodată sama

Ce spun prorocii, cîți îi cheamă mama!

Străinu-acesta Mentes se numește,

Al lui Anhial, din viță de eroi,

Și-n mîndru-ostrov în Tafos stăpînește;

Un oaspe-al tatei și-un amic cu noi.”

Așa vorbi, ci-n gînd știa, firește,

C-a fost un zeu din cer. Iar prinții-apoi

Se-ntoarseră la joc și glas de liră

Și pîn-adînc în noapte chefuiră.

Cînd neagra noapte-apoi sosi grăbită,

S-au dus pe-acasă toți. Iar Telemac,

Trecînd prin curtea trainic îngrădită,

Mergea mîhnit spre mîndrul său iatac

Din partea casei cea mai-nalt clădită

Ce-avea-mprejur priveliște pe plac.

Și-aprinsă-n mîni îi ridica făclia,

Mergînd în rînd cu el, Euriclia,

Bătrîna doic-a lui și-ngrijitoare

Și-o fată de-a lui Op, pe care-a dat

Laert, pe cînd era-ntr-a vîrstei floare,

Un preț de douăzeci de boi, și-a stat

În casa lui și-n vază și-n onoare

Ca și-o soție-a sa cu-adevărat,

Ci-n pat cu ea nu vru să se-mpreune,

Căci n-ar fi dus cu doamna zile bune.

Ea deci ducea aprinsa lumînare,

Bătrîna ce-l crescu de mititel

Și-l și iubea mai mult decît oricare

Din mulții-argați ce-avea pe lîngă el.

Deschise deci iatacul larg și mare

Și-ntrînd șezu pe-un scaun puțintel;

Scoțînd apoi frumosul strai de lînă,

I-l dete ei, iar vrednica bătrînă

L-a șters de praf, l-a pus cu binișorul

In cui deasupra patului scobit.

Ieșind apoi a tras de lucitorul

Belciug de-argint, și ușa s-a lipit,

Și-n urmă cu-o curea a-ntins zăvorul.

Deci noaptea-ntreagă el, acoperit

Astfel cu cerga cea de moale lînă,

Gîndea la drumul cel urzit de zînă.