Cînd roșul cer în zori de zi s-aprinse,

Grăbit sări viteazul prinț din pat.

Vestminte-a pus pe el, apoi încinse

Voinica spadă peste pieptul lat,

Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse,

Și-un zeu părea că iese din palat.

Chemînd pe crainici, i-a trimis să sune,

La sfat obștesc pe-ahei azi să-i adune.

Deci ei mergînd, chemau cu strigăt mare,

Și iuți veneau și tineri și bătrîni.

Porni apoi și el la adunare

Cu-o mîndră suliță de-aramă-n mîni.

Nu singur el, ci-urmîndu-l pe cărare

Frumoși și mari, cu părul alb, doi cîni.

Și-Atene-i da lumină-n chipul feții

Și stînd, priveau mirați la el drumeții.

Mergînd, șezu pe scaun ca stăpînii,

În tronu-n care tată-său ședea.

Și loc făcură toți, atunci, bătrînii.

Și-așa-ntre ei Egiptie-acum vorbea,

Acel ce, gîrbov, cu sprijinul mînii

Bătrînul trup pe cîrje și-l proptea

Și multe și știa din vremi trecute,

Dar om ce-n plînsul inimii durute

Jălea pe-un fiu al său care-i plecase

Cu regele-Odiseu și-alt mult popor

La sfîntul Iliu, cel cu mîndre case:

Pe-Antif cel bun, iubit al său fecior,

Pe care, viu, ciclopul îl mîncase,

Pe cel din urmă,-n negrul lui ponor.

Și-avea și-alți trei flăcăi, din care unul

Era-ntre pețitori și el, nebunul,

Iar doi vedeau de casă și de-avere;

Dar el plîngea pe-Antif, pe-Antif mereu!

Plîngînd și-acum, el zise cu durere:

„Cu bine să-mi primiți cuvîntul meu,

Fruntași feaci și-a neamului putere!

De cînd dumnezeiescul Odiseu

Ni-e dus cu oști pe-ntunecata mare,

Noi n-am făcut nici sfat, nici adunare.

Și-al cui fu gîndul dup-atîta vreme?

E om bătrin, ori de putere plin?

Și care-a fost nevoia să ne cheme?

Vro veste-a prins că oștile ne vin?

Ori poate de vrun rău obștesc se teme,

Pornit de-aici din țară, sau străin?

Oricine-ar fi, mi-e vrednic om. Iar Joe

Să-i dea din plinul tot ce-i e pe voie!”

A zis, și-atunci simțind îmbucurată

In pieptu-i inima de-un semn cu spor,

Nu stete Telemac șezînd, ci-ndată

Ieși la mijloc, stînd între popor.

Tăcu atunci mulțimea adunată,

Iar sprintenul la minte Pisenor,

Un crainic vechi, i-a pus în mîni toiagul.

Răspunse-ntîi la ce vorbi moșneagul:

„Iubite moș! De față e bărbatul

Acel ce v-a chemat. Și-s eu. Dar vești

Că oștile ne vin cu-nstrăinatul

Părinte-al meu, eu n-am. Și nici obștești

Nevoi nu m-au făcut s-adun azi sfatul.

E numai lucrul meu care dorești

Să-l știi; și-i rău, căci azi e-ngrămădită

Pe casa mea o pacoste-ndoită.

Întîi, că mi-am pierdut un tată care

Aci-ntre voi ca rege-a stăpînit,

Și bun și blînd și numai îndurare.

Iar celalalt, cu mult mai de jălit,

Ce-mi duce casa spre-o ruină mare,

Sînt prinții-acestui neam ce-au năvălit

Și cer pe mama toți cu stăruință.

Și-acum nici mamei nu-i e pe voință,

Nici ei, de teamă, nu se duc la tata

Miresei lor, la el, care-ar putea,

Zic singur el, să-și înzestreze fata

Și-oricui îi place lui și ei s-o dea.

Ci stînd la mine-mi dau averea gata,

Că zi cu zi n-au cumpăt de-a tăia

Și boi și capre și-s stăpîni cu plinul,

Și-ospețe fac și beau și-mi zvîntă vinul.

Și-așa mă jăfuiesc și gol mă lasă,

Căci nu-i un om ca Odiseu acum

S-alunge-acest cumplit blăstăm din casă,

Iar noi să-l alungăm, noi n-avem cum.

Deci soarta asta prea amar m-apasă

Și negreșit că voi ajunge-n drum,

Căci n-am pe nimeni prietin la durere!

Eu, da, m-aș apăra să am putere,

Căci soarta care mi-o gătesc e crudă

Și piere rușinos și casa mea.

Mă mir, ahei, cum nu vă prinde-o ciudă

Și cum nu vi-e rușine c-ar putea

Uimiți vecinii dimprejur s-audă!

Uitați că mîna zeilor e grea?

Și, pot, din buni, să ni se schimbe zeii.

Mîhniți de cîte rele fac aheii!

Vă rog pe Zevs și pe Dreptatea care

Adun-ori despreună-orice-ntruniri,

Opriți, ahei, această desfrînare!

Căci am și-așa destule-acum mîhniri,

Deci nu-mi mai faceți și-alta mult mai mare

Făcut-a cuiva tata asupriri?

Făcut-a vrun nedrept cu dușmănie

Ca-n schimb acum să-mi dați răsplata mie?

Dar mult mai drept ar fi atunci ca toate

Chiar voi să le mîncați, și-averi și boi.

Și mie mi-ar plăcea așa; căci, poate,

De-ați face-o pe nedrept, eu de la voi

Cu vremea negreșit că mi le-aș scoate!

Atuncea eu, cerîndu-le-napoi,

Aș sta de voi, cătînd în lege scutul,

Și nu mi-aș pierde făr’de rost avutul.

Așa, acum, la ce sfîrșit mă mînă

Ăst foc fără de leac, de voi aprins?”

Trînti atuncea sceptrul sfînt din mînă

Și foarte mînios apoi a prins

Să plîngă mult, și-a plîns cu hohot pînă

Ce-ntreg poporu-a fost de milă-nvins.

Și nimeni nu-ndrăzni cuvînt să scoată,

Ci singur Antinou ieși din gloată:

„Oh, mîndre Telemac! Ce zeu te-ntramă

Să-ți suni ca-n trîmbiți relele mînii?

Dai vina tot pe prinți, cum bag de samă,

Și-ocări le-arunci c-ar face nebunii.

Dar nu-s de vină ei, ci draga-ți mamă,

Că-i nesfîrșit burduf de viclenii!

Trei ani acum, și-al patrulea sosește,

De cînd pe toți aheii ne-amăgește

Și-ochi dulci ne face tuturor de-a rîndul,

Pe-ascuns dînd veste-oricărui dintre noi

Că-l vrea bărbat, dar alta-i este gîndul

Și multe-a mai scornit, și-ntîi și-apoi.

Dar cea mai mare-a fost, că, așezîndu-l

În casa ei, țesea la un război,

Supțire-o pînză nesfîrșit de lungă

Și-așa zicea, și-așa ne strînse-n pungă:

«Vai, prinți ce mă pețiți! Mi-e mort iubitul

Bărbat; dar dati-mi timp (căci am și tort

De-ajuns, și-apoi grăbi-vom și nuntitul)

Să tes dintîi un giulgi de pus pe mort,

Să-l am pentru Laerte preaslăvitul!

Să nu-mi aud ocări ce rău mă port

Că nu-i făcut un giu’gi, după putere,

Căci strînse doar nespus de mare-avere.»

Așa spunea, și noi credeam ce spuse.

Țesea deci ziua-ntreagă-ntre femei,

Dar noaptea, la făclii anume-aduse,

Strica pe-ascunsul toată pînza ei.

Trei ani așa cu vorba ea ne duse,

Bătîndu-și joc de tine și de-ahei.

Dar cînd apoi sosi și-a patra vară,

Aceste mari minciuni i se-nfundară,

Căci una din femei ne-a spus ce este;

Și-am prins-o-ntr-adevăr la ea-n iatac,

Stricînd urzeli, că-ntrarăm făr’de veste.

I-a fost apoi ori nu i-a fost pe plac,

Silită fu să curme-acea poveste.

Știute-acestea toate ți le fac,

Să știi și tu-n prunceasca ta prostie,

Și tot acest popor de-ahei s-o știe!

Alung-o deci! Să meargă-n pace-acasă

La tată-său! Și-aleagă-și de bărbat

Pe cine vrea și-i place; nu ne pasă.

Dar dacă-și puse gînd nestrămutat

Să-și bată joc de noi și nu se lasă

De cîte-Atene Palas i le-a dat,

Și minte bună-n cap și gînduri bune

Și mîni de-a țese lucruri de minune,

Și umblă născocind povești viclene

Cum n-a mai iscodit vreun pămîntean

Atari minciuni, nici Tiro, nici Mikene,

Și nici Alcmene-al tatei miceian,

Nici nime-ntre nevestele-aheiene

(Căci n-a avut nici una cap viclean

Ca mamă-ta), s-o știe de la mine

Că p-asta una n-a-nvîrtit-o bine!

Deci noi îți vom mînca și-averi și vite

Cît timp va sta de gîndul ei nebun

Ce-l are-acum, să nu se mai mărite!

Ea, negreșit, își face-un nume bun,

Dar ție dor de-averi, o, preaiubite!

Și pînă cînd n-o vrea — așa ți-o spun —

S-aleagă dintre-ahei pe cine-i place,

Ce facem azi, mereu de-acum vom face!”

Răspunse-atunci cel plin de iscusință:

„De-i tata mort ori viu, oricum ar fi,

Ce-mi ceri e lucru peste-orice putință!

Cum crezi tu c-aș putea eu izgoni

Pe mama mea, care mi-a dat ființă?

Și-atîta zestre n-aș putea plăti,

Căci tată-său mi-ar cere aspru sama,

Cînd însumi aș goni de-aici pe mama.

De rău-acesta chiar de nu m-aș teme,

Mă tem să nu mă bată Dumnezeu

Cînd mama blăstămînd va sta să cheme

Urgia sfîntă peste capul meu

Și lumea-ntreagă mi-ar zvîrli blesteme.

Tu poți să ceri ce spui. Dar nu pot eu!

Iar ceea ce vă spun de nu vă place,

E larg acest pămînt, plecați în pace

Și-ospețe faceți cît le vreți de pline

Și unii pe-alții v-ospătați pe rînd,

Mîncînd a voastre-averi, dar nu străine!

Iar dacă vi-e mai bine-așa, mîncînd

Averea unui singur om, ei bine,

Eu zeii voi chema, la cer strigînd

Și Zevs odată tot va bate hoții,

Cînește-n casă să-mi pieriți cu toții!”

A zis. Iar Zevs, stăpînul fulgerării,

Trimise doi vulturi, din cer senin,

Cu-ntinse-aripi aceștia-n largul zării

Zburau apropiați și-n umblet lin;

Dar cînd au fost deasupra adunării,

Privind poporul cel de vuiet plin,

Mult timp s-au învîrtit pe sus alene

Și multe-n jos ei lepădară pene

Și lung deasupra capetelor multe

Priveau, vestind pierire tuturor;

Și-n urmă, sfîșiați, cu pene smulte,

Zburară-n dreapta peste-orașul lor.

Vai, dac-ar fi voit atunci s-asculte

De sfîntul semn mulțimea de popor!

Căci semn văzură și puteau să vadă

Ce rele-aveau asupră-le să cadă!

Vorbi atunci deci Haliters, născutul

Din Mastor, moșul cel ce-i întrecea

Pe toți feacii țării cu trecutul

Bătrînei vieți ce-n urmă-și o avea

Și și-ntre toți mai bine priceputul

La zbor de paseri, de-unde prorocea.

Și-a zis crezînd un bine că le-ar face:

„O vorbă s-ascultați, suflări feace!

Dar prinții mai ales, ei să-și desfunde

Urechile! Căci rele sorți văd eu

Plutind asupra lor. Eu nu știu unde,

Dar știu că este-aproape Odiseu,

Urzind — și-aceasta nu o voi ascunde —

Acestor prinți sfîrșit și-amar și greu!

Dar și-altor mulți în dulcea noastră țară

Venirea lui le-o fi o zi amară.

Deci noi să facem sfat ce-i mai cu minte:

S-oprim pe prinți și să-i gonim din loc,

Sau plece înșiși ei mai înainte,

Căci asta-i pentru toți mai bun mijloc.

Iar eu aici, eu nu vorbesc cuvinte,

Ci bine știu ce spun, și ca proroc,

Căci știu ce-au fost lui Odiseu ursite

Și toate-acestea văd că sînt sosite,

Precum spuneam și-n ziua blăstămată

Cînd el plecă-n corăbii de la noi

La Ilion cu-aheii toți deodată.

Spuneam că el răbda-va mari nevoi,

Pierzînd pe soți în marea cea sărată

Și, după douăzeci de ani apoi,

Străin și neștiut o să sosească.

Și toate-acum încep să se-mplinească!”

A zis. Iar Evrimac: „Ascultă-ncoace!

Tu du-te la copii, moșnege-al meu,

Și-acolo fii proroc, să nu se joace

Cu soarta lor mai știu eu care zeu,

Și-abate răul de la ei, proroace!

Într-astea sînt proroc mai tare eu!

Căci multe-s paseri prin văzduh văzute,

Dar n-aduc toate știri de-a fi crezute.

Să știi că Odiseu e mort departe!

Și bine-ar fi, pierit să ne fi fost

Și tu cu el, spre a nu vorbi deșarte

Și-a nu mai fi proroc așa de prost!

Ori vreai pe Telemac să ni-l întarte

Atari prostii vorbite făr de rost?

Ești gol și crezi că poate-acum te-ai drege

Ș-aștepți, dacă ți-ar da, vrun dar, moșnege?

Dar una-ți spui, iar asta va să fie!

Fiindcă tu pricepi și prorocii,

De-o fi să văd că vrei s-ațîți mînie

In ăst băiat, spuindu-i nebunii,

Cu-atît mai rău de el, că n-o să-i vie

De-aici nici un folos, așa să știi,

Iar ție-o gloabă-ți vom trînti, la vreme,

Încît, plătind-o, inima-ți va geme.

Iar pentru Telemac mi-e ăsta sfatul,

Și-i cel mai bun: afară el s-o dea

Pe maică-sa și-alunge-o la palatul

Tătîne-său și-acolo va avea

Și nunta ei, și zestrea, și bărbatul!

Căci pîn-atunci, de-aici, nu cred c-ar vrea

Să plece prinții. Știu de bună seamă.

Căci nouă azi de nime nu ni-e teamă!

Nici chiar de Telemac, oricîte-ar spune

Cu vorbe mari, în neputința lui!

Și nici de cîte-ndrugi povești nebune

Tu, cel ce umbli prorocind ce nu-i.

Vorbind așa te faci o urîciune

Acestui neam! Iar celuilalt i-o spui

Că mult mai au averile-i să scadă

Cît timp iubita-i mamă n-o să vadă

Să-și ia bărbat și stă nepăsătoare,

Căci noi aici, păzindu-i cinstea ei,

Ne pierdem vremea-n sfezi bănuitoare;

Și parcă-n lume n-ar mai fi femei,

Să-și caute-oricare una să se-nsoare!”

Așa vorbi și-acesta printre-ahei.

Și iar s-a ridicat atunci și zise

Iubitul fiu al regelui Ulise ‘

„O, fii pe pace, Evrimac, de toate,

Cu toți aheii! C-ați fi răi și hoți

De-acum nici un cuvînt nu voi mai scoate!

Știu toate zeii-acum, știu grecii toți!

Dar haide-acum și dați-mi de se poate

O navă deci și douăzeci de soți,

Să plec la Pilos ori și mai-nainte,

S-adun vegheate știri de-al meu părinte,

Căci ori va ști să-mi spuie oarecine,

Ori pot să prind din zvonuri vrun cuvînt.

Iar dac-o fi s-aud că-i viu și vine,

Un an voi mai răbda și-așa cum sînt

Mîhnit de voi; iar dacă-i mort, vezi bine,

De-ntîi voi îngriji să-i fac mormînt;

Și după ce-or fi grijile-mplinite,

Voi da și mamei om să se mărite!”

A zis, și-apoi șezu. Și dintre cete

Vorbi atunci și Mentor, omu-acel

Ce-n toate soț lui Odiseu îi stete

Și-i fu și-amicul cel mai bun, și-astfel

Pe cînd plecă-n război, în seamă-i dete

Și-averi și slugi, s-asculte toți de el,

Și și pe fiu i l-a-ncrezut în pază.

Deci zise-acest bătrîn, cel plin de vază:

„Fruntași ahei, să-mi dați cuvînt și mie!

Eu, dragii mei, de-acum așa m-aștept

Că nici un rege-n lume să nu fie

Nici bun și blînd și scut al celui drept,

Ci toate să le facă-ntru mînie

Și-o inimă de lup să aibă-n piept,

Căci nimeni pe-Odiseu nu-l are-aminte,

C-a fost și blînd stăpîn și bun părinte!

Deci nu pe prinți îi cert de-o fărdelege

Ce-n proastă mintea lor o fac semeți;

Mîncînd străine-averi, ei, se-nțelege,

Că-și dau pieririi propriile vieți,

Crezînd că-i dus de veci al nostru rege.

Pe voi vă cert, feaci, că stînd ședeți

Și muți și orbi, și nu-nfrînați hainii,

Cînd voi sînteți cei mulți, iar ei puținii!”

Răspunse Leocrit cu tari cuvinte:

„Ce vorbe ticăloase stai să spui,

Bătrîn răutăcios și strîmb la minte!

Tu-ncerci acu-mpotrivă să ni-l pui?

Nu singur el, dar nu ne-ar sta nainte

Nici mulți și-oricîți ar fi năimiții lui.

Dar chiar și-Ulise cel cu multe sfaturi

De-ar vrea, sosind, s-alunge din palaturi

Pe prinți pe cînd ei prăznuiesc la masă,

Nevestei lui de loc nu i-ar plăcea

Văzîndu-l c-a sosit, oricît îi pasă!

Iar dacă el cu noi cei mulți ar vrea

Să-nceapă lupta, chiar la el în casă

Urîtă moarte cred c-ar mai avea!

Deci vorba-ți fu, cum vezi, prostie mare.

Dar haid, plecați la treburi fiștecare,

Iar navă lui îi găti prorocul

Și Mentor, moșii cei cu lungi povești,

Căci el pe-aceștia doi avu norocul

De mic să-i aibă sfetnici părintești!

Dar foarte cred că n-o să-și schimbe locul.

Ci stînd afla-va toate-acele vești

În Itaca, șezînd acasă-n pace,

Căci drumul ăsta-n veci nu ni-l va face!”

Așa vorbind, el sparse adunarea

Și toți s-au risipit, pulpoșii-ahei.

Iar prinții spre palat luînd cărarea,

S-au dus să-nceap-ospăț ca de-obicei.

Dar bietul Telemac mergînd la marea

Cea sfîntă, sta mîhnit pe malul ei

Și trist, spălîndu-și miinile flăcăul,

Atenei se ruga spuindu-și răul:

„Ascultă-mă tu, zeule-al scăpării,

Acel ce ieri venind la noi, de sus,

Mi-ai spus să plec pe-adîncul sterp al mării

Să-ntreb de bietul tata care-i dus

Și dus îmi este-n noaptea-nstrăinării!

O, zeu din cer, tu vezi cum mi s-au pus

În drum și m-au oprit să plec, aheii!

Și prinții mai ales, ce-mi fac, mișeii!”

Așa plîngea. Și-Atene-atunci venit-a,

Ca Mentor cel bătrîn la chip și glas.

Și stînd în fața lui atari vorbit-a:

„Să nu te dai! Și șovăitul pas

Să-l schimbi de-acum, să nu-ți mai plîngi ursita,

Că-n suflet chiar și-un strop de ți-a rămas

Din sufletul ce-avea al tău părinte,

Cel drept și bun și-n fapte și-n cuvinte

Ei nu te-or doborî, oricîti s-ar strînge,

Nici nu-ți va fi ăst drum fără de spor.

Dar dacă, Telemac, tu nu ești sînge

Și trup din trupul lui și-al lui fecior,

Atunci mă tem că prinții te-or înfrînge!

Puțini copii sînt ca părinții lor

De buni; mai răi sînt cea mai mare gloată,

Mai buni nu sînt nici trei în lumea toată!

Dar tu nici rău nu ești, nici necuminte.

Și ca și Odiseu vei fi de bun,

Deci cred că vei fi om de-acu-nainte!

Tu n-asculta pe pețitori ce-ți spun,

Că nu-s nici drepți, nici sinceri în cuvinte:

Ei înșiși capul în primejdie-l pun,

Că nu-și cunosc ursita ce-o să ceară

Ca toți deodată și-ntr-o zi să piară.

Dar drumul tău nimic să nu-l abată!

Eu, cel mai bun amic cu Odiseu

Și cel mai vechi al bietului tău tată,

Îți dau o nav-a mea. Și plec și eu!

Tu mergi și stăi cu prinții deocamdată

Și-arată-te voios cu ei mereu.

Ci-n vremea asta tu merinde-adună

Și-n oluri vin și-n saci fărină bună.

Iar eu mă duc s-adun vîslași și scule,

Pe cîți or vrea de bunăvoia lor

Să-ți fie soți. Iar nave sînt destule

Aici la mal, a multor din popor,

Nescoase-n larg, dar și de larg sătule.

Din ele-ți voi alege-un vas ușor

Și dîndu-i toate cele spre-alergare,

În grabă-l vom porni pe larga mare.”

Așa vorbi zeița și se duse.

Porni și el, cuprinsul de dureri,

Și-n suflet se gîndea la cele spuse.

Găsi-n palat pe prinți, și ca și ieri

Și-alaltăieri jucînd la mese puse,

Jupind și capre și tăind și vieri.

Rîzînd deci Antinou îi sta-nainte,

Și mîna i-o strîngea vorbind cuvinte:

„Ei, tinere cu vorbele semețe.

Și suflet nemblînzit! De ce nu lași

Dojana ta și faptele-ndrăznețe?

Hai, fă ca noi, precum te-ndătinași,

Să bei și să petreci aci-n ospețe.

Și-aheii-apoi îți vor găti vîslași

Și navă, deci, și toate celea vrute,

S-ajungi la Pilos, și vegheat și iute!”

Răspunse Telemac: „E peste poate

Să stau cu voi, cei foarte-obrăzniciți

Ce-mi faceți rău și mie-n ciudă toate!

Dar nu-i destul c-ați stat să-mi risipiți,

Cînd eu, copil, voi mă-mpingeați din coate?

Acum, cind ochii-i am descoperiți

Și pot vedea și eu ce-mi stă nainte

Și-am și destul curaj și am și minte,

Acum, voi încerca s-aduc amară

Pierire-asupra voastră! Și-o s-o fac!

Din Pilos fie, sau de-aici din țară.

Eu plec pe-un vas străin, ca un sărac,

Plătindu-mi drumul. Și-l voi face dară,

Deși vă bateți joc de Telemac.

Căci n-ați voit să-mi dați nici soți, nici navă,

Și-așa credeați că faceți vro ispravă!”

A zis, și mîna dintr-a lui și-o scoase.

Iar prinții-și pregăteau ospățul lor,

Aici privind cu vorbe-njurioase

Și-aici rîzînd încît credeai că mor.

Și-a zis un prinț, prin șalele umbroase:

„Da, da, fărtați! El plănuiește-omor!

Din Pilos vrea, din Sparta ajutorul,

Că văd că foarte-l mai împinge zorul!

Ba poate că și-otrăvuri va aduce

Din Efira, ca să ne toarne-n vin,

Și-așa pe toți pierirea să ne-apuce!”

Iar alt un prinț, de-obrăznicie plin,

Adause-apoi: „Dar chiar de s-ar și duce,

Știi tu ori eu că, stînd așa străin,

El n-o să piară rătăcit prin lume

Ca tată-său, cui nu-i mai știm de nume?

Și-atunci ne-ar da de lucru, bată-l vina!

Căci noi aici i-am împărți apoi

Averile-ntre toți, și-am da grădina

Și-acest palat ace’.ui dintre noi

Pe care-ar vrea să-l ia bărbat regina!

Așa-ntre prinți vorbeau aceștia doi.

Iar el tăcut a scoborît să meargă

În pivnița cea-naltă-n bolți și largă.

În care se găseau și vase grele

De-argint și aur, și grămadă stînd

Prin lăzi vestminte, și de toate cele,

Și chiupuri multe sub păreți în rînd,

Și-un vin de cel dumnezeiesc prin ele,

Și vechi și dulce, și păstrat pe cînd

Ai da vrodată poate, Zevs stăpîne,

Să-ntorci pe Odiseu, ori azi ori mîne!

Și ca și de cetăți avea tăria

Voinica-i poartă, cea cu drugii grei;

Și zi și noapte-aici Euriclia,

O fată de-a lui Op, la brîu cu chei,

Pe toate le păzea cu omenia

Și rîndul bun și buna minte-a ei.

Pe-aceasta deci, chemînd-o jos, îi zise

Iubitul fiu al regelui Ulise:

„Scobori, mătușo.-n pivniță și-mi scoate

În chiupuri vin de-acela ce-l cunoști

Că-i cel mai bun și dulce dintre toate,

Pe care tu-l păstrezi din timpii foști

Crezînd că poate azi, ori mîne poate,

Se-ntoarce Odiseu cel dus cu oști.

Deci scoate-mi douăzeci de chiupuri pline

Și, dîndu-le capac, le-astupă bine.

Făin-apoi să-mi scoți de cea curată

Și umple, maică, douăzeci de saci,

Dar nu de cea cu rîjniți măcinată

Și numai eu și tu să știm ce faci!

Și nu pe rînd, ci toate-acum deodată.

Și-n noapte-apoi tîrziu — dar tu să taci

Veni-voi să le duc pe vremea-n care

Tu știi că merge mama la culcare.

Eu plec să văd ce taină mare-ascunde

Sosirea tatei. Poate c-aș putea

Să aflu vești la Pilos ori altunde.”

A zis, și-Euriclia se bocea,

încît de plîns abia putu răspunde:

„Vai, dulce-al meu copil și viața mea!

Ce gînduri ai? Să faci atîta cale

Tu, singurul cel drag al mamei tale:

Căci bietul Odiseu e mort, săracul!

Iar dacă vei pleca, sărmane-averi!

Căci prinții-aici vor risipi cu sacul

Și sfat viclean vor face cum să pieri

Și domni pe-averea ta-și vor face placul.

Vai, n-alerga tu singur în dureri,

Rămîi la casa ta! Ce vrei anume

Umblînd pe mări și rătăcind prin lume?”

Răspunse Telemac: „N-ai nici o frică!

E zeu acel ce-mi dete-atîta gînd.

Dar jură-ntîi că n-ai să spui nimică

Iubitei mele mame, pînă cînd

Va trece-o zi și peste zece-adică,

De nu-i vedea-o dor de mine avînd

Și n-o s-audă zvon. Tu-i cruță viața,

Că plînge-altfel prea mult și-și arde fața.”

A zis, și ea jură jurarea plină

Pe care-n cer nemuritorii-o fac.

Apoi s-a dus și scoase la lumină

Și-n chiupuri vin, și rînd pe rînd un sac

Și-alt sac cu alba grîului făină.

Ci-n vremea asta merse Telemac

Și sta-ntre pețitori, cu ei prin sale.

Atene îns-alt lucru-a pus la cale:

Luînd al lui și trupu-ntreg și glasul,

Umbla-n oraș tutindeni, și-ndemnînd

Și-oprind în fața fiecărui pasul,

Cu vorbe-i sfătuia pe toți pe rînd

Să meargă-n mal, pe-al serii-amurg, la vasul

Gătit ce-l vor afla. Și-apoi mergînd

La Noemon, bărbatul de ispravă,

Ceru să-i lase cu-mprumut o navă.

Iar Noemon cu mare drag i-o dete.

Și-apuse ziua și pe căi umbrea

Cînd el cu nava-n margini gata stete,

Cu toate cîte poart-o navă-n ea

Cînd face drum pe-ntinsul mării spete.

Iar tabăra de soți acum sosea

Din multe părți, și iuți să puie mîna,

Căci foarte-i îndemna, rugîndu-i, zîna.

Dar și-alta mai făcu grăbita zînă:

Venind la prinți în marele palat,

Făcu sâ-i prindă somnul cel ce-ngînă

Pe cei trudiți de vin ce i-a-mbătat,

Încît scăpau și cupele din mînă.

Dcci multă vreme-apoi ei nici n-au stat,

Și-au mers pe-acasă, moi și cum vru Domnul,

Căci nesfîrșit le-ntrase-n gene somnul.

Din nou ca Mentor ea luînd făptura,

A mers la Telemac și sta zicînd

În fața lui și-l îndemna cu gura:

„Te-așteaptă soții-n mal! Hai, dă curînd,

Că-i timpul scurt și mare-alergătura!

Deci nu mai zăbăvi prin casă stînd.”

A zis, și-apoi pripit porni-ntr-o clipă,

Iar el pornind mergea, urmînd în pripă.

Deci cînd au fost la marea cea sărată,

Găsiră-n mal tovarășii, pe-ahei,

Iar lor le zise Telemac de-ndată:

„Acum dintîi s-aducem, dragii mei,

Merindea cît-avem, că-i adunată,

Iar mama-i sus și de-adunarea ei

Nimie nu știe, și nici nime-n case,

Ci numai roaba cea ce-o adunase.”

A zis, și-apoi porni, și-urma norodul

De tineri soți. Deci toate le-au adus,

Punîndu-le sub bănci pe navă-n modul

Și-n locu-n care Telemac le-a spus.

Intră și-Atene-apoi, mergînd pe podul

Corăbii largi și, stînd la pupă sus,

Șezu, și-apoi și Telemac îndată

Venind ședea lîngă slăvită fată.

Odgoanele le-au tras din mal flăcăii,

Și-apoi, intrînd, ședeau pe bănci în șir.

Iar zîna cea cu ochii cucuvăii

Stîrni pe urma navei un Zefir

Curat și bun, ce-n șuierul bătăii

Cînta pe-al mării luciu de safir.

Cu vorba Telemac zorea deci soții

Și toți lucrau de zor, sărind cu toții.

De-ntîi catargul nalt îl așezară.

Un brad voinic, cu funii-nțepenit;

Cu tari curele pînze-apoi legară

Și, trase-n sus, cînd vîntul le-a-ntîlnit.

Boltit la mijloc pînzele s-umflară.

Iar ei vîslau, și nava s-a urnit

Și negre valuri, cînd lăsă ea prundul,

Vuiau bătîndu-i coastele și fundul.

Și-ntrînd în cale-i, ea-ncepu să zboare.

Deci toate-apoi în rînd cînd și le-au pus,

Cu vin umplură largile ulcioare

Și veseli închinau la cei de sus,

Dar mai ales zeiței cei fecioare.

Iar nava se ducea. Și-așa s-au dus,

Brăzdînd prin valuri sterpul cîmp al ceții

Și-al nopții timp și-n cursul dimineții.