Iată-i chiotind în cînturi,

Cupe-ncununînd cu vin;

Flota cu sprijin de vînturi

Vîjîie sub cer senin —

O, nu fierbi, adînc al mării,

Și furtuni tu nu stîrnești

Ca s-azvîrli îndepărtării

Rămășițele grecești;

Zeus, nu zgudui tu rotundul

Cerului cu foc etern,

Ca să-i vînturi în afundul

Nopții veșnice-n Infern!

De-am putut scăpa de săbii,

Flăcări ne-au încins pe loc;

Robi ajuns-am pe corăbii,

De-am putut scăpa de foc!

Vai, și de-au scăpat o seamă

De robie, unde sunt?

Chinul ăsta cum se cheamă,

Cînd de viu ești în mormînt

Rătăcind printre ruine,

Troia moart-o vor vedea,

Și le-ar fi cu mult mai bine

Dac-ar fi pierit sub ea!

Dar și-atît e mîngîiere,

Cu iubiții tăi să fii

La un loc și-ntr-o durere;

Și e dulce gînd să știi

Că cenușa ta udată

De vrun binefăcător

Va zăcea amestecată

Vecinic cu cenușa lor!

Însă noi, pe mări, robite

Urgisiților ahei,

Noi ne ducem risipite

Prin pămînturi fără zei!

Tu mi-ai prevăzut mormîntul,

Tu Casandra,și-ai tăcut?

Nimeni nu-ți credea cuvîntul,

Însă eu l-aș fi crezut!

Astăzi n-aș pluti spre Ftia ,

Îndurînd potop de-ocări;

Noi n-am suferi robia

Celei mai mișele țări!

Eu prin Skyros, tu-n Micene

Roab-a regelui să gemi —

Țara unde cresc Helene

Și se nasc Neoptolemi!

Plînge tînguita gloată,

Plîng și eu privind la ea:

Ah, din lumea asta toată

Eu am partea cea mai rea!

Îl urăsc, și el, turbatul,

Nemilos cu mine nu-i;

Cel ce mi-a ucis bărbatul

Azi mă are-n voia lui!

Întunerec mă-mpresoară,

Mîinile pe cînd îmi frîng,

Și vedenii-n jur îmi zboară

Și-mprejuru-mi toate plîng

Plîng lopețile, și plînge

Marea cu murmur amar —

Iată-l, gol și plin de sînge,

Hector, și-i tîrît de car.

Risipită-n vînt viața

Strop de strop din el s-a stors,

Și, murind, strivit, cu fața

Bietul e spre Troia-ntors.

De fiori încremenește

Largul apelor adînci,

Și de vaiet lung vuiește

Golul mucedelor stînci!

Și mă-ntorc... și mi s-arată

Sîngele-mproșcat pe zid,

Și, gemînd cutremurată,

Lumea ochilor mi-o-nchid.

Nici o milă n-au mișeii!

De-un copil nepriceput

Tremurau pierduți aheii

Și-Agamemnon s-a temut.

O, și sunt viteji! și tată

Au pe Phoebus! Cum te mint

Și tu nu-i stîrpești odată,

Mîndre zeu cu arc de-argint!

Iar prin noapte, cînd, pe puntea

Tigrului, eu de dureri

Îmi îngrop în palme fruntea,

Vine-ncet printre străjeri

Hector aducînd de mînă

Pe copil, frumos și blînd;

Glasul apelor se-ngînă,

Pînzele vuiesc gemînd:

Și pe cînd la piept ne strîngem,

Plînge tată și copil,

Și tustrei prin noapte plîngem —-

Evoe,-n Infern, Ahil!

O, dolopi, și v-amăgește

Gîndul că, rîzînd de sorți,

Azi prin mine se-njosește

Cel mai vrednic dintre morți!

Că din cercul nemuririi

Smuls ieși-va, voi păgîni,

Cel ce v-azvîrli pieririi

Pe la Xantus, ca pe cîni?

Iar tu crezi că-i trecătoare

Jalea mea pe care-o gem?

Că mă vei călca-n picioare,

Barbare Neoptolem?

Blestemată fie țara

Care v-a născut pe toți!

Ura lumilor și-ocara

Moșteniți-o la nepoți!

Iar pe tine-n rînd cu orbii

Foamea poartă-te prin uși,

De pe cîmpi adune-ți corbii

Oasele-n scîrbos culcuș;

Și murind, de-i vrea cu mîna

Să-ți aduni pe-obraz nisip,

Sa se zvîrcole țărîna

Îngrozită de-al tău chip!

Și-n tesalicele maluri

Rîuri milostive sunt

Ca-n rostogolite valuri

Să dea omului mormînt!

Și greceasca spadă scurmă

Pieptul, ca și orice fier,

Curge de pe-a dînsei urmă

Sîngele din cei ce pier.

Și-ori și-n care țări silită

Să trăiesc, se va afla

Vrun pămînt care să-nghită,

Hectore, pe-aleasa ta!