Pe creștet de dealuri e soare,

Dar umbre-ale nopții prin văi,

Și-n umeda nopții răcoare

Soldatul, departe de-ai săi,

Se zbate, și geme, și moare.

Îi sîngeră pieptul de-arsură.

Iar apa se zbuciumă rar

Devale, și-alene murmură —

Ah, umed un deget măcar

Să-l puie pe vînăta gură !

Dar trupu-i e frînt de prin cruce.

Voind să se nalțe puțin,

De-aseară se-ncearcă s-apuce

Cu mînile-o creangă de spin.

El vede părîul ! Măsoară

Cu ochii, trei palme de drum.

Așa de cînește să moară !

Se-ntunecă văile-acum,

Iar noaptea grăbită scoboară.

El parcă stă-n noapte la pîndă,

Puțin rădicat pînă-n brîu;

Și-i galben de-atîta osîndă,

Cu ochii țintiți spre părîu,

Scrîșnind ca o fiară flămîndă.

S-astîmpără-n urmă și ține

Pe inimă pumnu-ncleștat.

Apoi cu răsufluri puține,

Simțindu-și tot trupu-nghețat,

Își trage mantaua pe sine.

O-ntinde cu dinții și geme,

Iar gura-i șoptește duios.

Eu nu știu, sunt rugi ori blesteme,

Dar știu c-a pierit fără vreme

Flăcăul voinic și frumos.

Că iată-l scăldat în sudoare,

Și-acum e tăcere prin văi.

El nici nu mai simte ce-l doare

Și nici nu mai strigă pe-ai săi,

Nu plînge, nu geme. El moare.

Se-ncinge cu aur cununa

Pădurii de brad de pe culmi,

Doinește și vîntul într-una

Cîntînd somnoroșilor ulmi,

Străbate prin vale-acu luna.

Ea vede pe mortul din vale

Și trece tăcută, pe sus.

Ce roșie-a fost, și pe cale

Ce albă se face spre-apus.

De jale pesemne, de jale !

(1899)