Fugiți cu turma repede spre văi!

Pe culme-aleargă duhul răzbunării

Grozavul vânt se zbate-n largul zării

Și norii-mbracă haină de văpăi.

Sosește-acum! cu ochiul cât cuprinzi

Furtuna-n sârg scoboară-n jos pe coaste,

Și-n urma ei se-ntinde neagra oaste

Și urlă-n cor: Tu fulgere, s-aprinzi,

Tu nor, să-ntuneci; vânte, tu să-mprăștii!

Un brad se face țăndări, cel mai nalt:

Și prins de vârf, au smuls pe celălalt

Purtându-l roată-n largul chip al prăștii.

Pe sus se-ntinde-amestecul nespus,

Și Duh în Duh prin aer se frământă,

Iar grindina-n văzduh cumplit își cântă

Cântarea ei de-oțel, căzând de sus,

Pe codrul larg ce-n urlete se-ndoaie,

Și sare iar la loc apoi mugind.

Deodată stă. Și iată-l, răpăind

Potop din cer turnatul râu de ploaie.

Se rupe cerul, cade-acum! S-a rupt.

Sporite neguri hrană dau pieririi,

De-a valma geme-ntreg cuprinsul firii,

Și nu mai știi ce-i sus și dedesubt.

Acum nici Dumnezeu nimic nu poate.

Degeaba-ntind ei mâinile și cer

În negrul iad, și unul până-n cer,

Vârteju-i domn, el singur domn a toate.