— „Iar mura-ntr-adins o făcu pe pământ

Sălbatica Zân-a pădurii,

Căci ochii ei negri asemenea sunt

Cu negrele boabe-ale murii.

Iar unde e mura, sădită de ea,

Pot merge neveste și fete,

Flăcăilor însă vederea le-o ia

Și junghiuri prin cap le trimete!

Și zmeura-anume-o făcu pe pâmânt

Sălbatica Zân-a pădurii —

Obrajii ei rumeni ca zmeura sunt,

Obrajii și rumenul gurii.

Iar pe-unde sădește ea zmeură-n văi

Pot merge femeile-n pace,

Dar floarea din față le-o ia la flăcăi

Și galbeni ca faguru-i face.

Iar mușchiu sub brazi într-adins l-a lăsat

Sălbatica Zân-a pădurii,

Ca mușchiul de moale e caldul ei pat,

Acolo sub umbra răsurii,

Iar pe-unde e mușchi, e pe-acolo și ea:

Pot merge să șează copile,

Flăcăilor însă odihna le-o ia

De pier și se-ngroapă cu zile!“

—„Ei, parcă pe Zână eu nu știu s-o-nșel!

Neveste și mură să fie!

Eu stau pe potecă și-ațin frumușel

Cărarea la fete-n câmpie,

Iar când o să văd eu că Zâna mi-e rea

Și-mi fură tăria făpturii,

O prind prin păduri și-o sărut și pe ea

Pe hoața de Zân-a pădurii!“