Pogoară, pogoară pe plai

Tot nouă ciobani,

De sunt veri primari,

Și cu unul zece.

El e streinșor,

Cu oițe multe;

Câte pietre-n munte,

Atâtea-s cornute;

Câte pietre-n vale,

Atâtea-s mieoare ;

Câte pietricele,

Atâtea-s mielușele.

Vai ! nouă ciobani,

De sunt veri primari,

Ei că s-au vorbit

Și s-au sfătuit,

La apus de soare

Pe el să-l omoare,

Bănișori să-i bea,

Oițe să-i ia,

Să le împărțească,

Să le răspândească.

Dar o mielușică

(Ea îi ochișică)

Ea mi-și auzea,

Șchioapă se făcea

În urmă rămânea ;

Și unde mi-și zbiera,

Locul tremura,

Brazii veștezea,

Iarba se pârlea.

Dar stăpânul ei

Cârlig răsucea

Și în loc stătea,

Oița-ntreba :

„Oiță lăiță,

Mie drăguliță !

De când te-am văzut,

Și te-am cunoscut,

Așa n-ai făcut;

Doar nu v-am păscut

Tot prin livezi verzi ?

Apă nu v-am dat

La izvoare răci?

Ori nu v-am culcat

P-alea vârfuri nalte,

Unde vântul bate ?”

Oița-mi grăia:

„Stăpâne, stăpâne,

Stăpiiorul nostru;

Ba tu ne-ai culcat

P-alea vârfuri nalte,

Unde vântul bate,

Și tu ne-ai păscut

Tot prin livezi verzi

Și apă ne-ai dat

La izvoare reci.

Stăpâne stăpâne,

Vai ! nouă ciobani,

De sunt veri primari,

Ei că s-au vorbit

Și s-au sfătuit

La apus de soare

Să mi te omoare,

Bănișori să-ți bea,

Pe noi să ne ia,

Să ne împărțască

Să ne răspândească !

” Stăpânul grăi :

„Oiță lăiță,

Mie drăguliță!

De m-or omorî,

Voi mă-ți îngropa

În târla oilor,

În jocul mieilor,

În dosul stânei,

Să-mi aud cânii;

Cârligelul mieu,

Voi că mi-l veți pune

Stâlp la căpătăiu.

Iar ca mângăiere

Fluieraș de soc,

Ce-mi zice cu foc,

Voi că mi-l veți pune

În ușa târlei;

Vânt mi-a adia,

Fluier mi-a mișca;

Fluierul mi-a zice,

Oile s-ar strânge,

Pe mine m-or plânge,

Cu lacrimi de sânge”. ............

Ah ! strein de mine,

Mult strein în lume,

Nici un ajutoriu

De la Dumnezeu

Și stăpânul mieu.