Bratu

Are Bratu trei feciori,

Câte trei sunt vânători;

Dar mai are, Bratu are

Pe Dobrica fată mare,

Se primblă pe hat călare

Cu cozile pe spinare,

Împletite cu parale,

Cunjurate de pistoale.

Frunzulița fagului,

Sus pe plaiul muntelui,

La tulpina fagului,

La umbrița bradului,

Șed feciorii Bratului

Cu Niț-a Ploșcarului,

Cu Manea Șalariului,

Cu soră-lui Dobrica.

Dar ei tot bea și mânca

Iar Dobrica se culca

Și puțintel c'adormea

Și urât vis că visa.

Drept în picioare sărea

Și din gură că grăia:

Valeu, Neico Stanciule!

Voi beți mări și mâncați,

Nicio grijă nu purtați,

Dar eu neică mă culcai,

Puțintel că adormii

Și urât vis că visai:

Neico, pistoalele tăle

Ședea'n cuiu fără oțăle.

Neico, flintișoara mea

Ședea'n cuiu făr' de vergea.

Nici cuvânt nu săvârșea,

Potera că-i cotropea,

Căpitanul că grăia:

D'alei Stance-al Bratului,

Vrei tu mări să te dai,

Sau la poteră legat

Ori de ea să fii tăiat?

Dar Stanciu că mi-i grăia:

— Căpitan Bălăurean,

Nu sunt muiere de sat

Să mă dau ție legat,

Că-s voinic cu comănac,

Îi vedea ce-oiu să vă fac.

Dar soră-sa Dobrica

Ea din gură că grăia:

— Taci, neică, nu zice-așa,

Că mi-ți răpui vieața,

Ci ad'o'ncoa pe durda.

Pe durda 'n mână i-oda,

Praful cu poala-l turna,

Gloanțele cu chivăra.

Ea de stânga 'ngenunchia

Și pe dreptul mi-o punea,

Oda tă ce 'slobozea

Șeptespreze dobora.

Ceilalti câți mai rămânea,

Pe toți greu că mi-i rănea,

Numai căpitan scăpa,

Dar ea din gură-i grăia:

— Căpitan Bălăurean,

Tu du-te mări de spune,

Tu mări, tu la Domnie,

Să sloboadă pe maica,

Pe maica și pe taica,

Că-i aprind pușcăria.

Aștepta ea ce-aștepta

Și văzând că nu venea,

Ea pe cal încăleca

Și la Domnie pleca,

La pâinariu se-abătea,

Pâne că mi-și târguia

Și felii că le tăia,

La pușcărie mergea.

Sărea ici, sărea colea

Și un amnăraș scotea

Și din el că scăpăra

Și foc pușcăriei da.

Vinovatii toți scăpa

Și pâinea că li-o împărțea.

Și taică-său și mă-sa

Din pușcărie scăpa.

Dar Bucureștiu vedea,

După dânsa se lua

Calul îl loc îi oprea

Și pe dânsa o prindea

Și la Domnie-o ducea;

Un ou roșu în par punea,

Toti Bucureștii că da

Și oul nu-l nemerea.

Dobrica că mi-i privea

Inima 'ntr'însa fierbea,

Până ce rându-i venea;

Iacă rândul că-i venea,

Când odată slobozea,

Oul fărâme-l făcea.

Dar pe ea o cotropea

La Domnie-o ridica;

Ea acolo că mergea,

Pieptul că și-l arăta,

Domnia dac'o vedea,

Iertare că-i dăruia,

Și la frați că se 'ntorcea,

Iute ca o rândunea

Cu părinții lângă ea.

Share on Twitter Share on Facebook