PARADISUL”

Paradisul este făcut doar din lumină şi din reflexe de lumină. Până în cel mai mic amănunt, ierarhia lui este o ierarhie a luminii, prin creşterea şi schimbările ei din treaptă în treaptă.

Numai că lumina Paradisului, semănând cu lumina care se vede pe pământ şi de pe pământ, nu e lumina dată simţurilor noastre, doar seamănă cu ea, este o altă lumină, imaterială, altfel perceptibilă decât cu simţurile noastre nepurificate. Este lumina divină, a cărei natură trebuie definită şi va fi definită la locul cuvenit.

A vorbi numai despre lumina din Paradis poate să pară arbitrar: se rostesc acolo cuvinte, nu puţine, există gesturi, mişcări, grupări şi regrupări de personaje, dansuri, muzici, coruri. Totuşi, numai lumina e constitutiva: doar ea emană de la Dumnezeu şi din ea este făcut totul, pentru că Paradisul însuşi, cu toate făpturile din el – duhuri fericite, îngeri, arhangheli – este numai o ţesătură de lumină. Tot restul e doar expresie a gândului sacru al carităţii şi al beatitudinii, spre slavă, nu din slavă. Dumnezeu este lumină, dar nu este cu-vânt, cântec, dans, singură lumina este lumină din lumină.

* Dante pătrunde în Paradis, părăsind piscul muntelui edenic:

— La câteva zile după echinocţiul de primăvară, când Soarele este în zodia Taurului; tot atunci s-a făcut lumea şi s-a născut Isus;

— La ora plină de lumină a amiezii: în Infern păşise la lăsarea serii, în Purgatoriu cu două ore înainte de zori.

Pe de altă parte, deşi lumina din Paradis este de fapt o alegorie a luminii sensibile, ea va fi tratată aici ca şi când ar fi lumină sensibilă, pentru constrângătorul motiv că altfel nu e cu putinţă, şi nu i-a fost cu putinţă nici lui Dante. Divina Commedia e făcută din cuvinte, iar cuvintele sunt o eflorescentă a sensibilului. Va fi aşadar vorba despre ea în felul acesta. Mai mult, vorbirea despre lumina paradisiacă se va mărgini la sensul literal, lăsând la o parte sensurile alegorice, adică filosofia şi teologia poemului.

Pentru Dante (Ospăţul, 2, 1) sensul literal este „minciuna frumoasă” în care se învăluie adevărul sensului alegoric. Totuşi Dante (imitându-i într-un fel pe teologi, care consideră drept adevărat şi sensul literal al cărţilor sfinte) dă prioritate, fie şi numai didactică şi expozitivă, sensului literal: „sensul literal trebuie să vină întotdeauna cel dinţii, ca unul în al cărui înţeles sunt cuprinse şi celelalte (morale, anagogice, alegorice) şi fără de care ar fi cu neputinţă şi neraţional să te gândeşti la ele, şi mai cu seamă la cel alegoric. E cu neputinţă pentru că, în orice lucru care are interior şi exterior, nu se poate pătrunde în interior dacă nu se porneşte întâi din afară”, „explicaţia literală e temelia celorlalte”, „ dacă alte sensuri decât cel literal sunt mai greu de înţeles [.] ar fi neraţional să începem prin a le explica pe acelea dacă n-a fost lămurit mai întâi cel literal”.

Pentru noi, cei de azi, şi probabil pentru toţi urmaşii noştri, Divina Commedia este şi va fi mai ales o operă de poezie. A pune accentul pe sensul literal este aşadar, de fapt, a te ocupa de poezia lui Dante şi a încerca să o înţelegi şi să te bucuri de ea. Or, ea rezidă mai ales în sensul literal. E adevărat că sensul alegoric, o dată înţeles, se întoarce asupra celui literal, dând poeziei sale o tensiune interioară şi o elevaţie pe care altfel n-ar avea-o. Iar adevărul din alegorie învesteşte minciuna sensului literar cu un adevăr omenesc care e de acelaşi rang cu adevărul sensului literar al cărţilor sfinte, în care cred teologii.

Cercetarea va trebui să dea seama de două lucruri: întâi, de arhitectura în care se alcătuieşte lumina şi luminile din Paradis, cu tot ce se cuprinde în el; al doilea, să descrie relaţia dintre luminile eterne din care e alcătuită catedrala de lumini a Paradisului şi tot ce înseamnă lumină în lumea noastră pieritoare şi operează în marele poem, nu doar fă-când mai inteligibile (prin ajustare la sensibilitatea terestră) stările de lucruri paradisiace, ci pentru a le îmbogăţi cu experienţa care ne-a fost dată şi care, proiectată pe spaţiul ultramundan, îi conferă o altă tensiune emoţională. Aceea care se instituie când două ordini distincte se întâlnesc: pieire şi eternitate, presimţire şi revelaţie, sensibil şi ultrasensibil, durere şi fericire, cădere şi izbăvire, vizibil şi nevăzut.

Pentru început este necesar să fie înfăţişată, din perspectiva de ansamblu a luminii, relaţia dintre Dante şi călăuza lui prin Paradis, Beatrice.

Beatrice în ea virtutea Domnului pogoară ca-n îngerul curat care-1 zăreşte.

Pe chipu-i se ivesc imagini care cereştilor plăceri sunt oglindire, adică-n blându-i zâmbet şi-n privire. Acestea-ntrec a noastră cugetare ca pe-un ochi slab a soarelui lucire; Scântei de foc frumosu-i chip nimbează, de-un nobil duh însufleţite-s toate.

{Ospăţul, 3, 2)

Este nevoie de o privire specială asupra luminii pe care o implică relaţia dintre Dante, ca vizitator al Paradisului, şi Beatrice, ca ghid al lui, pentru că acestea sunt două roluri care îi singularizează între toate entităţile de acolo. Şi pentru că Beatrice îi spune desluşit lui Dante că a coborât scările Paradisului celest până în Paradisul terestru ca să-i facă o sărbătoare din vorbele şi din lumina ei.

În două rânduri Dante o socoteşte pe Beatrice drept soare, soarele ochilor lui. Dar aceasta e doar o metaforă, o aproximaţie din lumea sensibilă, aproape un clişeu. Funcţia Beatricei, a ochilor ei, este aceea de a fi oglinda luminii divine, care se reflectă în ei nemijlocit şi cu tot ce cuprinde: frumuseţe, iubire, adevăr. Iar lumina divină nu este cea din lumea sensibilă, tocmai pentru că nu derivă de la soare, ci nemijlocit de la Dumnezeu. Şi pentru că, aşa cum îi spune Beatrice explicit lui Dante, nici nu este de fapt lumină sensibilă, ci doar una inteligibilă. Se vorbeşte despre ea ca lumină pentru că lumina sensibilă este cea mai apropiată întruchipare a celei inteligibile. Dar ea este de fapt lumina-nelumină a iubirii, a celei divine şi, printr-un reflex analog, a iubirii Beatricei pentru Dante. Dar, şi ca lumină şi ca iubire, e vorba de o realitate care transcende orice experienţă terestră („în chip cum pe pământ nicicând se vede”, 5, 2). Lumina terestră este, în Divina Commedia, doar o metaforă a celei paradisiace. Şi că este vorba despre un spaţiu cu alte legi optice se vede şi din 31, 77-78, unde Dante o vede pe Beatrice la o distanţă mai mare decât aceea dintre ochii unui om care se scufundă încet, tot mai adânc, în hăul mării (progresie care, raportată la faptul că Dante se află în acel moment la o distanţă fixă de Beatrice, aduce, aproape imperceptibil, patosul despărţirii) şi zona cea mai înaltă, meteorică, a cerului. Dar imaginea Beatricei ajunge la Dante nu ca în lumea noastră, alterată de un mediu oricât de transparent sau de distanţă, ci ca prin vid, instantanee, nemijlocită şi pură. Lumina pa-radisiacă nu-i este părtaşă lumii pieritoare. Cum îi spune Beatrice lui Dante în 30, 121-123, vorbindu-i de vizibilitatea obiectelor în Paradis: „Aproape sau departe nu adaugă, nici nu scade: acolo unde nemijlocit Domnul domneşte de nici o seamă este legea firii.”

Fapt este că lumina divină i se înfăţişează lui Dante înainte de toate ca lumina care iradiază din ochii Beatricei”, care

* în Paradis ochii sunt numiţi adesea lumini, în perfectă congruenţă cu structura luminoasă a canticei; o aproape consecventă distribuţie a cvasisinonimelor luce şi lume: ochii Beatricei sunt lumi (1, 75; 3, 23; totuşi, hapax, luci în 18, 55), ai lui Dante luci (1, 66; 21, 30; 22, 126; 23, 91), lucru firesc dacă se acceptă ideea că luce este, cu deosebire, o „radiaţie luminoasă”, o sorginte de lumină percepută direct sau în reflex. E vorba, în fond, de o relaţie dintre activ şi pasiv.

Străluceşte în privirile ei către el privitoare, cea care im-paradisa la mia mente. Această relaţie se desfăşoară potrivit câtorva precise determinări.

1. Pe toată scara Paradisului se reproduce o relaţie de reflectare: ochii Beatncei, şi altfel plini de lumină divină, privesc adesea neclintit către punctul de emergenţă al luminii divine, care ajunge la Beatrice în chip nemijlocit, iar Dante se uită la ea, uneori privindu-i ochii, alteori privind-o în ochi (ca răspuns la privirile ei). Relaţia de reflexie nu este doar implicată în text, ci întru totul manifestă, atât în 18, 13-18: „din clipa-aceea doar atâta pot să spun că, eu privind-o, cu totul liber m-am simţit de orice altă vrere cât timp lumina cea divină, care o lumina nemijlocit pe Beatrice, oglin-dindu-se în chipul ei, mă fericea cu veşnica-i plăcere”, cât şi în comparaţia din 28, 4-12, unde Dante vede întâi lumina focarului divin reflectată în ochii Beatricei şi abia apoi se întoarce să-1 vadă nemijlocit. Întocmai cum cineva vede, surprins, într-o oglindă lumina unei facle aprinse pe neaşteptate în spatele său, se întoarce să-i verifice realitatea şi descoperă că ceea ce văzuse în oglindă este aidoma cu ce vede acum, însăşi lumina divină. Aşa se întâmplase şi în Purgatoriu, unde (31,118-126) Dante îl vede pe Crist ca grifon oglindit în ochii Beatricei, însă cu o deosebire: acolo grifonul (incandescent şi el ca un soare) este identic cu sine, o acvilă-leu, iar în reflexul său din ochii Beatricei Dante îl vede când acvilă, când leu, când natură divină, când natură umană; aici nu poate fi vorba de aşa ceva; sursa de lumină reflectată în ochii lui Dante de ochii Beatricei este însuşi Dumnezeu. Ultima atestare explicită a oglindirii este triumfală: ploaia de eterne raze cade asupra Beatricei, reflectată de ea, ia chipul unui halo, sau al unei aureole, o cunună de lumină irizantă înlăuntrul marii lumini de acolo. Dante o vede, dar este deja departe, către locul veşnicei sale beatitudini.

Un caz mai complicat de invocare a reflectării este cel din 1, 46-54: „când o văzui pe Beatrice întoarsă către stânga, cu ochii înspre soare (cum niciodată şoim nu-l aţinti vreodată); şi-aşa cum o a doua rază sare din cea dintâi răsfrintă-n sus

(asemenea unui pribeag ce nu vrea să se întoarcă) la fel privirea ei, prin ochi pătrunsă în puterea-mi privitoare, s-a făcut privirea mea şi ochii mi i-am aţintit în soare cum nu stă-n puterea noastră omenească.„' Aşadar Beatrice priveşte ţintă în soare şi, după o clipă, Dante face la fel. Dar aceasta nu este reflectare, ci imitare sau reproducere a unui act. Referirea la reflectare, care apare aici într-o comparaţie, nu are alt rost decât acela de a sugera o deflecţie, o schimbare de direcţie: Dante, văzând-o pe Beatrice că priveşte în soare, îşi abate privirea de la ea spre soare. De reflectare în sens strict e vorba ceva mai departe, în 1, 64-66: „Beatrice spre veşnicele ceruri sta toată cu privirea aţintită, iar eu spre ea mi-am aţintit luminile privirii, întorcându-le de sus„, ceea ce îl face să simtă că a urcat undeva mai sus de marginile omenescului; cf. 2, 22: „Beatrice se uită în sus, iar eu la ea”.

2. Relaţia dintre ce vede Dante în ochii Beatricei şi sursa divină de lumină este gradată, progresând cu apropierea de sursă, făcându-se tot mai intensă, tot mai frumoasă, tot mai iubitoare şi tot mai fericită. De la cerul Venerei în sus, Dante îşi dă seama că a urcat dintr-un cer în cel următor după acest singur semn: crescânda lumină a Beatricei şi crescânda ei frumuseţe.

3. Capacitatea de viziune a lui Dante nu este, dintru început, pe măsura intensităţii luminii paradisiace, aşa cum o vede el în ochii Beatricei. Adeseori lumina de acolo îl vulnerează şi îl orbeşte, îl sileşte să-şi închidă sau să-şi plece ochii; Beatrice îl instruieşte: nu te mira că asemenea lumină învinge ochii tăi, pentru că acomodarea este progresivă. Şi nu numai atât: orbit întâi de prea multa lumină a unei trepte anume, te obişnuieşti, pentru ca apoi să te orbească pe măsură ce urci, tot mai puternice lumini, şi iarăşi să te-nveţi cu ele, până sus de tot. Ascensiunea lui Dante este, în esenţă, dobândirea unei rezistenţe tot mai mari la puterea luminii paradisiace care e, treaptă de treaptă, Lumina însăşi. Şi astfel Dante urcă, mereu învins şi iar mereu biruitor. Iar Beatrice îl cruţă în momentele când acomodarea, prea bruscă, ar fi prea grea, ca atunci când au ajuns în Cerul lui Saturn. Îl cruţă nezâmbind, adică fără să-1 privească cu o sporită strălucire în ochi, ca să nu-1 nimicească, să nu se prefacă în cenuşă ca Semele la vederea lui Jupiter ca foc divin, ca să nu cadă ca o frunză fulgerată. Apoi însă, după ce Dante a putut privi triumful lui Crist, renunţă să-1 mai cruţe, simţindu-1 întărit, puternic să-i rabde lumina privirii, fie şi când e mai puternică decât mii şi mii de raze.

4. Lumina privirii care, când e mai intensă, este zâmbet. Dintre cele 16 atestări, cel puţin 10 exprimă sau implică surâsul sau felul în care surâde Beatrice privindu-1 pe Dante. Ştim, până la un punct, câte feluri de surâsuri sunt cu putinţă în lume: ironic, tandru, tandru-ironic, abuziv, nostalgic, complice, îngăduitor, detaşat, mâhnit, înţelegător, indulgent, încrezător, de pură bucurie. Ştim de asemenea că o parte dintre aceste feluri de zâmbete, care sunt ale întregului chip, dar parcă mai ales ale ochilor, dau impresia unei iluminări, şi anume, dincolo de expresia chipului, a întregului suflet, în cazul Beatricei, care îi zâmbeşte de-atâtea ori lui Dante, şi nu doar într-un singur chip, zâmbetul este o intensificare a luminii ochilor, şi nu doar ca un reflex al unei mai mari lumini divine, ci şi ca un efect al liberei carităţi pe care călăuza o arată călăuzitului, al unei umanităţi şi fermităţi epurate de orice scorie terestră, devenită părtaşă şi semn al marii iubiri divine întrupate ca frumuseţe. Dante urcă din sfera în sferă sub vraja acelei prezenţe, a acelei frumuseţi şi a privirilor ei ceresc-zâmbitoare. Şi nimeni nu poate tăgădui că Dante, care o urmează, o ascultă şi o venerează, care vorbeşte cu ea cum ai vorbi unui doctor paradisiacus, este însufleţit şi de o formă a erosului, un eros sui generis, dar eros (din care nu lipsesc nici amintirile vechii iubiri de tinereţe), întemeiat pe bucuria, pe plăcerea indicibilă, pe fericirea de a o contempla pe Beatrice ca lumină, părân-du-i-se uneori că mai mult decât atâta har şi decât atâta paradis nu este cu putinţă şi încă neştiind că totuşi este. Şi vine o clipă când se întâmplă ceva care nu e cu putinţă decât în lumea acestei poezii, în stare să biruie până şi constrângerile sensului ei doctrinar: Dante, în cerul Soarelui, vede şi poate privi însăşi lumina Soarelui, care este în aşa măsură o manifestare privilegiată a divinităţii încât poate fi considerată lumina prin excelenţă a Domnului (Ospăţul3, 12: „Nici un lucru din lume care cade sub simţuri nu este atât de vrednic ca Soarele de a fi luat drept închipuire a lui Dumnezeu”). Şi în aşa măsură dragostea lui se îndreaptă către El încât iubirea lui pentru Beatrice se află un moment eclipsată în uitare. Iar Beatrice, care altceva nu dorea, zâmbeşte, adică ochii ei iradiază o lumină mai intensă. Ceea ce îl scoate pe Dante din uitarea acelui extaz şi îi împarte iarăşi mintea între mai multe beatitudini, prezenţe şi privelişti: „nu s-a mâhnit, ci a surâs cu-astfel de zâmbet încât splendoarea zâm-bitorilor ei ochi mi-a împărţit între mai multe ţelurile minţii' (10, 62-63). Pe măsură ce Dante, călăuzit de Beatrice, urcă tot mai sus către lumina supremă, imaginile luminoase devin tot mai arzătoare şi tot mai incandescente. Ca de pildă când are loc ascensiunea dintre Cerul stelelor fixe şi Primul Mobil; Dante, ca de atâtea ori până aici, o priveşte pe Beatrice, care e mereu mai luminoasă cu fiecare înălţare, mereu mai frumoasă şi mereu zâmbitoare, şi o priveşte în ochi, fulgerat de o dorinţă şi cu o bucurie mai mare decât oricând, arzătoare ca şi sfera unde ajunseseră, unde, în mintea divină, se aprinde şi arde, în toată puterea iubirii: „Lumina şi iubi-rea-n cerc îl prinde” (27, 112). Pentru ca la capătul acelui urcuş şi al acelei călăuziri, când se încheie rostul Beatricei pe lângă Dante, iar ea se îndepărtează de el, îl mai priveşte şi îi mai surâde o ultimă oară, ca să se întoarcă apoi, pentru vecie, către veşnica lumină.

Lumina astrelor (a celor şapte ceruri)

Este de considerat, în chip firesc, în succesiunea ei ascen-sivă şi ierarhică. În raport cu ceea ce, potrivit paradigmei primum movens, s-ar putea numi primum lumen, lumina originară, Dumnezeu.

Prima etapă este trecerea din Paradisul terestru în sfera de foc'„'. Este trăirea trecerii în sfera purei lumini şi este intensă. Dante, imitând-o pe Beatrice, priveşte drept în soare şi urcă subit în sfera de foc, apropiindu-se de astru; şi are puterea să-i îndure lumina: soarele aruncă în jurul său scân-tei ca un fier încins tocmai atunci scos din foc, iar lui Dante, care a trecut brusc din regnul luminii naturale în cel al luminii paradisiace (care este de fapt meta-fizică şi meta-sensibilă), 1 se pare că se adaugă lumină la lumină şi că Domnul i-a dat cerului încă un soare, a cărui intensă strălucire se întinde peste cer mai larg decât pe o câmpie pă-mânteană, întinderea de ape adunate din căderea ploilor sau din băltirea unui mare râu.

Apoi, din sfera de foc, Dante şi Beatrice urcă, în răstimpul unui netimp, în primul cer, al Lunii, „steaua cea dintâi” (2, 30). I se părea lui Dante, pătrunzând în materia lunară, că îl învăluie un nor, un nor dens, neted şi lucios, cu proprietăţile unui diamant şi strălucind ca un diamant izbit de razele soarelui, un mărgăritar incoruptibil şi etern (Dante îi spune l'etterna mărgărita) care primeşte acele raze cum le primeşte o apă, fără să se despice: „în miezul lui mărgăritarul veşnic ne primi aşa cum apa raza de lumină-n ea primeşte rămânând unită.” (2, 34-36), adică fără să în-frângă legea impenetrabilităţii corpurilor (cum va fi cazul, câteva versuri mai jos, cu însuşi trupul lui Dante, supus acum altor legi). Apoi Dante o întreabă pe Beatrice despre petele lunare, despre pricina lor, prilej pentru o lungă disertaţie, al cărei sens este că orice diferenţă de luminozitate, fie aceea dintre stelele fixe ori dintre părţile, mai luminoase ori mai obscure, ale lunii, derivă dintr-o relaţie între iradierea divină, manifestată prin inteligenţele angelice şi diferitele lor grade de intensitate a bucuriei divine şi specificul material al fiecărui astru în parte, distinct de materia terestră şi

* Potrivit teoriei aristotelice, în jurul Pământului sunt dispuse în sfere concentrice celelalte trei elemente: apa, aerul şi focul, ultimul fiind cea mai departe de pământ şi mai aproape de sfera lunii.

Superior ei, care îi dă ca un suflet propriu, formă şi individualitate. De bună seamă Dante considera că luna, aşa cum are existenţă, putere şi acţiune proprie, are o anumită măsură de lumină proprie, pe care Soarele doar i-o sporeşte (vezi Monarhia, 3, 4, 3, 17-18). De aici cei doi urcă fulgerător în cerul al doilea, cel al lui Mercur, unde Beatrice, pătrunzând în sfera acelei planete, iradiază atâta lumină încât o sporeşte pe cea a planetei, însumându-se cu a ei, şi o face mai frumoasă, răspunzând în felul acesta bucuriei cu bucurie, zâmbetului de lumină cu un zâmbet de lumină.

Apoi, în al treilea cer, al Venerei, se vorbeşte de lumina planetei care îi înflăcărează de iubire pe pământeni ca luceafăr când al dimineţii, când al serii: „razele fiecărui cer sunt calea pe care coboară puterea lor asupra lucrurilor pe pământ”, {Ospăţul 2, 6). Iar acolo, pe planetă, în lumina ei constantă, palpită, ca scânteile într-un foc, zeci de lumini, care sunt ale celor fericiţi, printre care Cunizza. Cunizza da Romano, care spune „şi scânteiez aicea pentru că m-a-nvins lumina-acestui astru” (9, 32-34), lumina iubirii. Sau Raab din Ierihon, care străluceşte pe Venus, în lumina planetei, ca o rază de soare în adâncul unei ape limpezi. Venus este ultima dintre cele trei astre (Lună, Marte, Venus) până la care ajunge, scăzându-le puţin strălucirea, umbra pământului. Ajunge pe Venus doar ca vârful conului de umbră proiectat de pământ.

Soarele, în a cărui sferă sosesc după aceea, era, dintre corpurile cereşti, cel a cărui lumină şi putere exercită asupra lumii influenţa cea mai mare. Şi aici, în lumina lui, se văd alte lumini, încât Dante exclamă: „Cât de puternic trebuiau să străluceasă-n sine acele duhuri aflătoare-n soare, unde eu intrasem, încât se desluşeau nu prin culori, ci numai prin lumină” (10, 40-42). Erau lumini intense ca lumina de fulgere. Şi se aşază în cerc în jurul Beatricei şi al lui Dante, formând un fel de halo, ca al lunii în nopţile pline de abur, imagine stinsă şi răcoroasă, suprapusă proporţional pe imaginea de acolo, a unei cununi de sori mai aprinşi decât soarele însuşi. Atât de orbitoare încât, când Dante se desparte de sfera Soarelui, ultima imagine este a acestei incandescenţe, pe care ochii lui Dante, care putuseră privi drept în soare, n-o pot îndura şi se întorc spre Beatrice. Zâmbetul şi lumina ei îl duc în cerul următor.

Cel al lui Marte, o planetă a cărei lumină este sângerie şi căreia i se spune mai departe (16, 38) „acest foc”. Dante îşi dă seama că a ajuns acolo după faptul că, la fel ca aceea a lui Mercur la sosirea luminoasei Beatrice, lumina astrului devine, de bucurie, mai intensă, în acest caz mai roşu-înflăcă-rată. Dante îi adresează Domnului o rugăciune de mulţumire, în a cărei relatare apare, consonantă, imaginea înflăcărată a rugului sacrificial. Iar crucea alcătuită din duhuri luminoase, care i se iveşte imediat după rugă, are şi ea o splendoare intensă şi roşiatică, acolo, în lumina „adâncului Marte” (14, 100-101) '.

Dante trece apoi din flacăra purpurie a lui Marte în sfera temperatului Jupiter, a cărui lumină este albă şi lină. Cum se spune în Ospăţul 2, 13, 25: „Jupiter e o planetă cu constituţie temperată între răceala lui Saturn şi căldura lui Marte [.] între toate astrele ea se arată mai albă, ca de argint.” într-adevăr, marele M al sufletelor-lumini din cântul 18 se distinge, în lumina lui Jupiter, ca un relief de aur pe fondul unui mare disc argintiu. Iar Dante îl invocă ceva mai încolo ca „O dulce stea.”, stea a dreptăţii ale cărei raze sunt întunecate pe pământ de fumul gros al corupţiei şi al ini evitaţii.

Cerul al şaptelea este cel al lui Saturn, a şaptea strălucire a cerului, care împrăştie raze reci, influenţând înclinările contemplative. Beatrice îi spune oglindă (cum e numit şi soarele în Purg. 4, 62) pentru că reflectă lumina divină, aşa cum ochii lui Dante vor fi oglinzile priveliştilor de acolo. Şi îi mai spune şi cristal, pentru că e strălucitor şi transparent.

Şi cu aceasta, după urcarea din Paradisul terestru în Sfera de foc, după străbaterea celor şapte ceruri astrale, al Lunii, al lui Mercur, al Venerei, al Soarelui, al lui Marte, al lui Jupiter şi al lui Saturn, Dante, călăuzit de Beatrice, accede la cerul Stelelor fixe, adică al celor care, în astronomia de obârşie ptolemeică, nu se rotesc în jurul pământului.

Aici nu mai este vorba de un singur astru, ci de o mare mulţime de stele şi de constelaţii, fiecare cu lumina ei distinctă: „V-arată-a opta sferă-n cer puzderii de stele ce-n mărime şi sclipire se-nfăţişează felurit vederii.” Lucrul se datoreşte faptului că lumina divină se distribuie inegal, şi anume prin mijlocirea inteligenţelor care învârt cerul înstelat, Heruvimii. Iar virtuţile diferite ale inteligenţelor angelice se leagă în chip diferit cu fiecare corp ceresc în parte. Astfel mijlocită, inteligenţa motrice superioară intră în relaţii diferite cu un corp ceresc ori altul, şi inteligenţa, fiind bucurie, iluminează prin stele, ca bucuria noastră prin pupile: „Iar cerul ce din mii de ochi sclipeşte, ca ceara. – adânc în sinea lui păstrează imaginea puterii ce-l roteşte”; „Virtuţi diverse-n chip deosebit, ca viaţa-n voi, îşi leagă veşnicia de trupul scump prin ele-nsufleţit”. Virtuţile diverse ale stelelor decurg, prin lucrarea inteligenţelor angelice, din principii formale distincte: „Şifiindcă-ifericităobârşia, virtutea-n trup pătrunsă străluceşte precum în ochi străluce bucuria. Prin ea lumina felurit sclipeşte, [.] căci ea-i principiul care-nfăptuieşte, după puteri, lumini şi-ntunecime.”

În acest cer Dante asistă la ceva fără analog în toată călătoria lui: la o schimbare a luminii provocată de ceva care se petrece chiar atunci, în cazul acesta de invectiva Sfântului Petru împotriva bisericii şi a papalităţii lacome şi corupte care îi uzurpă tronul. Într-adevăr, vorbind, el însuşi se face de culoarea roşie-aprinsă a focului şi asemenea lui, după ce îl ascultă, toate duhurile din Paradis şi întregul cer al stelelor, care ia culoarea sângerie a unui nor bătut, în zori sau în amurg, de razele soarelui. Şi Beatrice se schimbă la faţă, dar nu e limpede dacă roşeşte şi ea, sau păleşte, sau doar îşi pleacă ochii, a căror lumină dispărând, în cer pare să aibă loc o eclipsă, ca atunci când a murit Isus pe cruce, iar luna, schimbându-şi cursul, s-a aşezat între pământ şi soare. Este o întunecare (în roşu sumbru) şi totodată o întristare a unui loc plin până atunci de bucurie până la a părea un mare zâmbet al lumii.

Cât despre sfera următoare, a noua, Primul Mobil sau Cristalinul, nu mai este pusă în mişcare de nici o inteligenţă angelică, ci de Dumnezeu însuşi, cuprinzându-1 în Empireu car-e altceva nu este decât „lumină şi iubire”.

În centrul lui se află Dumnezeu, un punct de foc, nemişcat, de o lumină orbitoare, în jurul căruia se rotesc nouă coruri angelice. Un punct atât de mic încât, comparată cu el, cea mai mică stea părea mare cât luna: punctul însuşi în sens geometric, o entitate fără dimensiuni şi indivizibilă. Iar corurile angelice, cununi de lumini (prima ca un halo, a şaptea ca un curcubeu) se învârtesc tot mai încet cu cât sunt mai departe de punct (numit aici Scânteie Pură), cel mai aproape având lumina cea mai limpede şi mai intensă.

Oglindirile.

Imaginile catoptrice nu lipsesc cu totul din Infern şi apar adesea în Purgatoriu. Paradisul însă, a cărui substanţă e lumina şi care e construit din lumină, este de fapt o imensă arhitectură speculară, un cosmos de oglindiri.

Înlăuntrul acestei structuri, în centrul ei infinit, atemporal, de fapt nelocalizabil şi, în termenii metaforici ai limbajului uman, situat în Empireu, se află Dumnezeu care este, în sensul geometric al cuvântului, un punct, o entitate fără dimensiuni şi indivizibilă. Iar acest punct este obârşia (lumină şi totodată iubire, adevăr, dreptate, bunătate, caritate, perfecţiune, graţie, putere, frumuseţe): „Orice esenţă şi putere se trage din cea dintâi şi inteligenţele inferioare primesc razele ca de la un izvor de raze şi trimit razele inteligenţei superioare spre ceea ce le este inferior, în felul oglinzilor” (Epist. 13, 21). Într-adevăr, lumina divină se răsfrânge nemijlocit doar asupra inteligenţelor angelice„ oare o răsfrâng apoi asupra cerului înstelat, pentru ca după aceea fiecare cer să-şi reflecte lumina în cerul imediat inferior lui, până asupra Pământului: „Dumnezeu îşi trimite harul asupra unor lucruri în chip de rază directă, iar asupra altora în chip de strălucire răsfrântă. De aceea în Inteligenţe dumnezeiasca lumină străluceşte nemijlocit, iar în celelalte lucruri create ea se răsfrânge de la aceste Inteligenţe luminate mai întâi.„ Prin „celelalte lucruri create„ trebuie înţeles, în ordinea lor ierarhică, cele nouă ceruri: al nouălea, Primul Mobil, guvernat de Serafimi; al optulea, al Stelelor Fixe, guvernat de Heruvimi; al şaptelea, al lui Saturn, guvernat de Tronuri (Tronuri „ale chipului divin„ 28,104, aşa numite de cei de pe pământ, dar care sunt oglinzi unde se răsfrânge, pentru a-şi trimite strălucirea spre duhuri, Dumnezeu judecătorul fără greş, 9, 61-62); al şaselea, al lui Jupiter, guvernat de Stă-pâni; al cincilea, al lui Marte, guvernat de Virtuţi; al patrulea, al Soarelui, guvernat de Puteri; al treilea, al Venerei, guvernat de Principi; al doilea, al lui Mercur, guvernat de Arhangheli; primul, al Lunii, guvernat de îngeri. Îngerii sunt de fapt toţi aceştia, grupaţi în trei triade. Ei asigură mişcarea, lumina şi virtuţile fiecărui cer şi, deşi astfel ierarhizaţi în structura Universului, coexistă în Empireu, alături de preafericiţi. Iar felul în care comunică între ei ţine şi el, în parte, de caracterul specular al Paradisului, cum rezultă din De vulg. eloq. 1,2,3: „îngerii [. J îşi dezvăluie în întregime gândul unul altuia fie de-a dreptul, fie doar prin mijlocirea

* Se cuvine citat aici un pasaj din Dionisie pseudo-Areopagitul, Despre numele divine, IV, 18(21), autor care a avut o notabilă influenţă asupra gândirii lui Dante: „îngerul este chip al lui Dumnezeu, o manifestare a luminii celei nevăzute, oglindă curată (.) primind (.) toată frumuseţea absolutei bunătăţi dumnezeieşti şi aprinzând în sine (pe cât cu putinţă), cu o strălucire neamestecată, bunătatea tainicei tăceri'; cf. Par. 28, 130-132: „privi spre aceste orânduiri divine măritul Dionis cu-atâta drag că le numi şi le-mpărţi ca mine „, Dionis, care „pe pământ, în piept simţit-a slujba şi-ngereasca fire mult mai profund ca orice înţelept” (Par. 10, 116-117).

Acelei foarte strălucitoare oglinzi în care toţi sunt arătaţi în marea lor frumuseţe şi în care toţi se oglindesc cu lăcomie„. Dumnezeu nu este aşadar numai sorginte absolută a luminii, ci şi acel punct inefabil în care cei pe care îi luminează nemijlocit se pot nemijlocit oglindi.” Şi, în acelaşi timp, în care Dumnezeu, făurindu-şi oglinzi, se oglindeşte, multi-plicându-şi imaginea, dar rămânând în sine unul „ca înainte”, adică ab aeterno.

De fapt întregul Univers, „Ceea ce nu are moarte şi ce e muritor”, adică, pe de o parte îngerii, cerurile, prima materie şi sufletul uman, şi, pe de alta, cele făcute din elementele materiei, însufleţită ori nu, nu e decât reflexul acelei idei, al acelui Verb sau Logos (Fiul) pe care, iubindu-1, îl zămisleşte Stăpânul Lumii (Tatăl), iar iubirea aceasta dintre Tată şi Fiu, dintre Sine şi Sine, este însuşi Duhul Sfânt (13, 52-54). Treimea îşi este lumină şi dragoste sieşi şi lumii.

Această dublă capacitate, aceea de a fi izvor de lumină şi totodată oglindă, găseşte un ecou într-un pasaj din Purgatoriu (4, 62) în care Soarele este numit „oglinda aceea”, precum „această oglindă” este Saturn în 21, 18. De altfel Dumnezeu însuşi este numit Soare în câteva pasaje (22, 28; 25, 54; 30, 70). De asemenea, din 20, 4-6, rezultă că stelele sunt un reflex al luminii solare, oglinzi în care, în întunericul nopţii, nevăzut, Soarele se răsfrânge şi scânteiază în mii de lumini, întocmai cum lumina divină se reflectă în sufletele care alcătuiesc marea Acvilă. Tot în Purgatoriu (15, 75) sufletele penitente îşi trimit unul altuia lumina primită de sus, reflectându-se unele în altele, fiecare în toate şi toate în fiecare, într-un joc secund de oglindiri. Iar felul în care trupul lor de aer vădeşte fiecare sentiment este întocmai ca al unei oglinzi care reflectă instantaneu şi exact fiecare mişcare a trupurilor noatre pământeşti (Purg. 25, 25-27).

Ideea de reflex specular instantaneu se regăseşte şi în Infern (23, 25-27), unde Virgiliu îi spune lui Dante că, nici

* Pentru un caz special de relaţie reflexă cu lumina divină, cel al lui Dante însuşi, vezi capitolul Beatrice.

Dacă ar fi o oglindă (o „sticlăplumbuită”) care reflectă pe dată orice mişcare a trupului vizibil, nu i-ar reflecta mai prompt în propriul său cuget mişcările interioare ale sufletului. Iar în ce priveşte cunoaşterea fără cuvinte a gândurilor cuiva, ca şi când o minte ar fi oglinda celeilalte, avem cuvintele lui Dante către Cunizza da Romano: „dă-mi dovada vie capot răsfrânge-n tine ce-am în minte” (9, 20-21). Dar şi această oglindire a unui intelect în altul este mijlocită de oglindirea în gândul divin: „iniei şi mari în rai privesc oglinda-n care gândul lor îl văd chiar înainte de a fi gândit” (15, 61-63). Într-adevăr, toţi fericiţii, oricare ar fi gradul beatitudinii lor, privesc spre Dumnezeu, în care, ca într-o oglindă, orice gând uman se reflectă chiar înainte de a fi gândit. În oglinda minţii divine apare întregul trecut, prezentul, viitorul. Iar Adam îi spune lui Dante, în Cerul Stelelor fixe: „ chiar fără să mi-o spui cu voia ta, o ştii mai bine decât tot ce ştii tu cel mai bine; căci eu o văd acolo, în oglinda fără greş, în care toate se arată – aşa cum sunt fără ca ea în vreo oglindă să-şi arate chipul” (26, 104-108); mintea divină reflectă în ea, în chip desăvârşit, toate realităţile, dar niciuna dintre ele n-o poate oglindi în întregime (cum spune şi un vechi comentator, Benvenuto: „nulla res est în qua apparent totus Deus tamquam în speculo, sed bene omnia apparent în speculo Dei” (nu există nici un lucru în care, ca într-o oglindă, să apară Dumnezeu în întregimea lui, dar toate apar limpede în oglinda Domnului). Uneori „oglinzi” sunt numiţi ochii (21, 16-18): „Urmeze-ţi ochii nerostitul gând şi fă din ei oglindă arătării”', alteori înseşi sufletele din Paradis: Cacciaguida este „oglinda aceea fericită” (18, 2). Acestea sunt însă doar amănunte. Ele confirmă o structură de ansamblu care trebuie descrisă ca arhitectură speculară, în care fiecare nivel, cu excepţia Domnului, care este act pur, e potentăân măsura în care suferă influenţa sferelor superioare şi act în măsura în care o transmite celor inferioare, până la cele din urmă, care, spre deosebire de cele nouă sub-sistenţe necesare şi incoruptibile (ierarhia angelică ce guvernează cele nouă ceruri) luminate direct de lumina divină şi reflectând-o, sunt contingenze coruptibile şi pieritoare care o reflectă (reflectă „semnul ideal”, Ideea divină) fiecare în felul său, unul mai mult şi altul mai puţin (13, 68-69); unele materii sunt privilegiate: scara luminoasă a spiritelor din 21, 28 are culoarea aurului care se luminează intens reflectând o rază de lumină. Într-adevăr, lumina Ideii divine ar apărea întreagă în lucrul creat, dar natura, ca instrument al creaţiunii (deci ca acel complex de cauze secunde prin care sunt generate entităţile contingente), reflectă lumina divină într-un fel imperfect. Asupra tuturor se revarsă lumina divină răsfrângân-du-se în această cascadă de oglinzi, dar rămânând veşnic una: „Prin bunătatea sa el razele-şi adună în nouă subsistenţe, rămânând veşnic una şi aceeaşi” (13, 58-60; se referă la cele nouă coruri angelice); „Şi am văzut, întreagă, măreţia Veşnicei Puteri, de vreme ce, deşi atâtea oglinzi şi-a făurit, în care se împarte, rămâne totuşi, ca-nainte, una.” (29,142-145). Se revarsă asupra tuturor, deci şi asupra sufletelor din Paradis (9, 61-62), cu oscilaţii de intensitate care depind de gradul lor de claritate într-o clipă dată. Aceste diferenţe apar şi în cazul îngerilor, potrivit rangului lor. Fireşte, lumina aceasta este şi lumină, dar şi iubire, frumuseţe etc. Într-una din determinările ei este dreptate: Dumnezeu ca justiţie. Se oglindeşte în corul îngeresc al Tronurilor, care guvernează cerul lui Saturn şi prin mijlocirea cărora se răsfrânge şi se vădeşte tuturor locuitorilor cerului: „Sus sunt Oglinzi, căror le spuneţi Tronuri, în care Domnul nostru se răsfrânge ca judecător” (9, 61-62), lucru despre care se vorbeşte şi în cerul lui Jupiter, unde Dante îi spune Acvilei de lumină: „Eu bine ştiu că-n cer justiţia divină, de-şiface dintr-un alt regat oglindă, nici, într-al vostru nu se-arată-nvăluită” (19, 28-30): ştiu bine că, dacă dreptatea divină se oglindeşte în cer, nemijlocit, într-un alt ordin de inteligenţe angelice (adică în cerul lui Saturn), ea se manifestă şi în cerul vostru (al lui Jupiter).

Trebuie însă ştiut că o echivalenţă ca aceea, printre altele, dintre lumină şi justiţia divină nu este un simplu transfer de la sens literal la sens alegoric. Este adevărat că lumina cosmică, lumina paradisiacă nu este lumina terestră, ci o realitate inefabilă, cum inefabilă este şi perceperea ei. Totuşi, oricât ar fi ea manifestare plenară a divinului şi oricât ar transcende realitatea ei simpla relaţie cu vizibilul, cel care citeşte Divina Commedia nu şi-o poate reprezenta nemijlocit decât ca lumină aducând văzului lumină. Faptul că poate înţelege apoi şi simţi mereu mai mult, că ea aduce cu sine privirilor o plenitudine pe care numai ele o pot cuprinde (şi că plenitudinea aceasta este înainte de toate iubire – acea iubire în care toate sunt cuprinse – „iubirea ce roteşte sori şi stele” (33, 145) nu scoate însă cu totul lumina din sfera perceptibilului, oricât ar fi el de complex. Lumina din poem nu este una literală, stândpentru una alegorică, ci este una singură, cum poate în realitatea cosmică chiar este. Altfel 30, 100-102 ar fi de neînţeles: „Lumină e acolo, sus, care văzut îl face pe Creator acelei creaturi ce doar pe elprivindu-l îşi găseşte pacea” (creatura fund fiinţele înzestrate cu raţiune: oamenii şi îngerii). Această viziune are loc în Empireu, un loc nu corporal, ci spiritual, dar în care spiritul este lumină: o lumină (numităparvenza, aparenţă, deci manifestare perceptibilă, dezvăluire vizibilă a esenţei) care este de fapt o singură rază coborând de la Dumnezeu asupra feţei exterioare a Primului Mobil (Cerul Cristalin), care, la rândul său, o primeşte ca o uriaşă oglindă convexă şi o reflectă în sus, dân-du-i forma de rază a unui cerc mai mare decât astrul cel mai mare, Soarele. Şi, aşa cum clina unui deal, când primăvara iarba lui e mai bogată şi mai verde şi mai înflorită, se oglindeşte fericită în apa de la poalele ei, tot aşa sufletele strălucitoare din Paradis, dispuse în peste o mie de cercuri de petale luminoase tot mai largi în sus (ca un amfiteatru), se oglindesc în lacul acela circular al luminii răsfrânte de Cerul Cristalin (30, 100-117).

Însăşi reprezentarea Treimii, „lumină vie şi mereu aceeaşi”, viziune contemplată îndelung şi descrisă cu un fel de sfâşiere a neputinţei („O, cât de scurt bate cuvântul meu şi cât de searbăd este gândului din minte-mi”, 33, 121-122) este de natură şi structură speculară, adică, literal: „în adân-cul luminoasei esenţe a luminii celei înalte mi s-au arătat trei cercuri de aceeaşi mărime; unul dintre ele părea reflectat de un altul, ca un curcubeu de un alt curcubeu, iar al treilea părea un foc care emană în egală măsură de la fiecare din celelalte două ceruri” (33,115-120). Primul cerc, cel reflectant, este Tatăl, al doilea, cel reflectat este Fiul, zămislit de Tatăl (cf. „lumină reflectată” în 31, 28; „lumină din lumină”, potrivit formulei din Crezul de la Niceea şi „splen-dor gloriae et figura substantiae eius” în cuvintele Sfântului Pavel din Evrei 1, 3), al treilea, foc de iubire, este Sfântul Duh, care purcede deopotrivă de la Tată şi de la Fiu (Fiu care în 33, 127-128 apare încă o dată ca un cerc de „lumină reflectată” în care, cu aceeaşi culoare, îi apare lui Dante chipul lui Cristos). Dante a încercat aici să reprezinte irepre-zentabilul, pentru că e greu să ne reprezentăm trei cercuri care sunt de fapt unul singur. Poate ar fi mai uşor să ne închipuim nu o suprafaţă luminoasă plană, ci o strălucitoare sferă de lumină înlăuntrul căreia se puteau vedea trei cercuri diferit colorate, trei cercuri maxime (deci egale între ele) intersectându-se pe axul Sferei: cercul Tatălui şi cercul Fiului şi, între ele făcând unghiuri egale, cercul Sfântului Duh, diafan (pentru a nu împiedica reflectarea Tatălui în Fiu) şi primind de la amândoi, tot reflectată, o lumină roşie de foc, foc al iubirii. Văzând astfel lucrurile, putem găsi confirmare în 31, 28: „Lumină întreită care, scânteind vederii lor într-o singură stea, într-atât îi alină.” Numai că Dante însuşi declară cu acest prilej, ca de atâtea ori şi acum pentru ultima oară, la sfârşitul poemului, că puterile intelectului şi ale limbajului uman sunt incomensurabile cu sarcina de a înţelege şi de a formula misterul divinităţii. Deşi imaginea pe care o înfăţişează este departe de a fi stângace sau incoerentă şi deşi circularitatea trimite la ideea de infinit, iar oglindirea îngrădeşte reprezentarea în marginile unicităţii divine (de vreme ce o imagine oglindită nu este altceva decât ceea ce se oglindeşte şi nici nu poate exista fără acel ceva), Dante rămâne la mărturisirea de neputinţă din Ospăţul 3, 4, 9: „dintr-o lipsă a capacităţii prin care intelectul nostru absoarbe cele ce vede, adică imaginaţia, care este o însuşire organică, el nu e în stare să se înalţe până la anumite lucruri, aşa cum sunt substanţele separate de materie (căci imaginaţia nu-lpoate ajuta, neavând cu ce). Iar dacă datorită ei putem avea oarecare cunoaştere despre acestea, de înţeles nu le putem înţelege şi nici cuprinde desăvârşit.„ Uneori doar le întrezărim: „aşa cum cel care ţine ochii închişi spune că văzduhul e luminos datorită unui strop de lumină” (Ospăţul, 2, 4 ad. fin.).

Descrierea acestei lumi de oglindiri în care o singură eternă lumină se răsfrânge, din treaptă în treaptă, până în adâncul lumii, lăsând în întuneric numai iadul, nu epuizează însă, ca descriere în sine, jocul de reflexe prezent în textul Divinei Comedii, care este plin de lumini şi de imagini reflectate înfăţişate ca procese speculare din lumea naturală (fie că au loc într-unui dintre cele trei regnuri ultramundane, fie chiar în lumea noastră pientoare).

Se discern mai multe clase de asemenea imagini. Un loc aparte are înfăţişarea lui Isus însuşi ca Grifon, fiară cu îndoită natură, de leu şi de vultur, aşa cum natura lui Cristos este totodată divină şi umană. Iar Grifonul se oglindeşte în ochii Beatricei ca un soare într-o oglindă. Insă într-un chip ciudat: Grifonul se reflectă în acei ochi când ca Dumnezeu, când ca om, dar schimbarea, pe care ne-o putem închipui în neostenită mişcare oscilantă sau alternativă, nu este, spre uimirea lui Dante, a Grifonului-Cristos, ci doar a imaginii sale oglindite în ochii Beatricei aţintiţi spre el. Ei fiind astfel o oglindă revelatorie a nevăzutului, singura din întreaga lume a poeziei lui Dante (31, 121-126). Celelalte oglindiri, mai limpezi ori mai vagi, sunt toate oglindiri veridice. In trei rânduri cel care se vede în oglindă este însuşi Dante, o dată în Infern, de două ori în Purgatoriu. E drept că în primul caz (Inf 32, 22-24, 54), când Dante străbate al nouălea cerc, cea mai adâncă şi mai înspăimântătoare dintre regiunile infernale, oglindirea e doar potenţială sau doar părelnică. Dante, prevenit de un glas, se întoarce şi vede un mare lac îngheţat, Cocitul. Se află în prima dintre cele patru zone concentrice în care se împarte Cocitul, în Căina, unde pătimesc veşnic aceia care i-au trădat chiar pe cei din neamul lor (cum a făcut Cain), înfipt în gheaţă până la grumaz, plân-gând cu feţele plecate. Lacul e ca de sticlă, iar Dante pare, însă doar pare, că priveşte într-o oglindă, iar un damnat chiar îl întreabă: „De ce în noi te oglindeşti atâta f Dar nu pe sine se vede, ci pe cei doi Alberti, conţi de Mangona şi seniori de Bisenzia, pe numele lor Alexandru şi Napoleon, care se omorâseră unul pe celălalt ca Eteocle şi Polinice. În schimb, în Purgatoriu, Dante, în două împrejurări, îşi zăreşte reflectată propria imagine. Astfel în 9, 94-96, când ajunge la prima treaptă a penitenţei, cea mai de jos, aceea a căinţei (contritio cordis), constată că e făcută din marmură albă, atât de lustruită şi de lucioasă încât se vede oglindit în ea din cap până în picioare. Iar în 29, 67-69 se află în Paradisul terestru şi merge de-a lungul râului Lete, însoţit, de pe celălalt mal, de Matilda. Apa râului curgea limpede însă întunecată sub umbra veşnică a arborilor, prin care nu străbătea în veci lumină nici de soare, nici de lună. Acum sclipea de scânteierile a şapte sfeşnice aprinse din fruntea unui mare alai. Dante are apa în stânga lui şi îşi vede în ea, ca într-o oglindă, partea stângă a trupului. Nu lipseşte din Purgatoriu (27, 100-108) nici imaginea boticelliană a unor femei care se privesc în oglindă ca să-şi vadă frumuseţea. Se face noapte şi Dante doarme, iar spre zori visează, visează o femeie frumoasă şi tânără care culege flori şi îi spune, cântând, că este Lia şi că florile le culege ca să-şi facă o cunună şi astfel să-şi apară sieşi mai frumoasă când se va privi în oglindă. Dar Lia, fiica mai mare a lui Laban şi prima soţie a lui Iacob, simbolizează viaţa activă (activitatea ei fiind aici culesul florilor). În schimb Rachel, a două fiică a lui Laban şi a doua soţie a lui Iacob, simbolizează viaţa contemplativă şi ca atare stă să se privească cât e ziua de lungă în oglindă, să vadă în ea cât îi sunt ochii de frumoşi. Nici un alegorism nu veştejeşte aceste imagini de o graţie infinită şi nici un sens mai adânc nu le face să pară mai puţin adânci de adâncimea bucuriei omeneşti de-a te afla frumoasă în bucuria unei primăveri, cu cununa ta de flori, cu ochii tăi frumoşi. La Dante o asemenea senzualitate străbate până şi într-un text doctrinar ca acela din Ospăţul 4, 2,18, unde, vorbind despre filosofie ca act speculativ (deci oglinditor), spunea că este „aplecarea cu dragoste către înţelepciune [care] se priveşte pe sine însăşi când îi apare frumuseţea propriilor săi ochi; ceea ce cu alte cuvinte vrea să spună că sufletul care filosofează nu contemplă doar adevărul, ci contemplă propria-i contemplare şi frumuseţea ei, întorcându-şi privirea asupra lui însuşi şi îndrăgindu-se pe sine pentru frumuseţea privirii dintâi”. În schimb, pentru a lăuda austeritatea florentină străveche, Dante spune (în Paradisul 15, 112-114) că soţia lui Bellincion Berit dei Ravignani, care se priveşte şi ea în oglindă, se vede acolo cu obrazul nesulemenit. Poezia oglindirii femeieşti a fost aşezată de Dante nu pe pământ, ci în Paradisul terestru, făcând-o să străbată proaspătă şi pură prin hăţişul de simboluri.

Universul de reflexe, ca să fie făcut inteligibil, atât cât poate fi, în termeni umani, trebuie descris şi prin analogii care să trimită la experienţa terestră. Fireşte, nici o oglindire din lumea sublunară şi nici suma tuturor oglindirilor petrecute ori cu putinţă nu pot da seama de ierarhia speculară a lumilor iluminate, cu alt rang de lumină decât cea dată privirilor noastre, de focul iubirii divine. Dar neputinţei noastre i-e prescris să meargă până la capătul putinţei sale, iar comparaţiile din Commedia asta şi fac, cu toate puterile uneia dintre cele mai puternice poezii date lumii. Ele nu se constituie într-un întreg puţind fi definit ca atare ori clasificat după un criteriu sau altul, ci se cer examinate fiecare în parte şi desluşite atât în sine cât şi în funcţia lor cosmică sau paradisiacă.

În marea disertaţie despre petele lunare din cântul 2 al Paradisului oglinzile, ca artefacte terestre, apar de două ori. Ele sunt definite drept „sticle care ascund în spatele lor plumb„ (2, 90); cf. Inf. 23, 25: „sticlăplumbuită„. Pentru a respinge ipoteza că petele lunare (diferenţele de luminozitate pe suprafaţa lunii) sunt în funcţie de densitatea mai mică sau mai mare a stratului de materie astrală, Beatrice arată că stratul mai dens ar sta în calea luminii solare ca o suprafaţă reflectantă şi ar face-o să se întoarcă (să se reflecte deci) cum se întoarce o rază de culoare lovindu-se de o oglindă (2, 85-90). Vine apoi ceva unic în Divina Comme-dia: descrierea unui experiment, un experiment specularân serviciul unei demonstraţii, aceea că diferenţele de luminozitate a lunii nu ţin de mai mica sau mai marea adâncime a punctului de pe suprafaţa lunară în care se reflectă lumina: „Ia trei oglinzi; şi două-n faţa ta aşază-le la fel, iar între ele pune-o pe-a treia, în urma lor câtva. In dosul tău, cu faţa spre tustrele, aşază-o luminare ca s-o prindă şi s-o răsfrân-gă-n luciul lor acele. Deşi lumina-n cea de-a treia-oglindă mai mică o să-ţipară, strălucirea egal în câteşitrele va să se aprindă.” (2, 97-105). Între oglinda mai îndepărtată şi celelalte două, diferenţa e doar de dimensiune a imaginii reflectate (aici aceea a unei flăcări, pentru că nu imagini se răsfrâng prin Paradis, ci mai ales lumini şi focuri), universul de oglindiri fiind unul de răsfrângeri luminoase, pure de imagini şi de chipuri; la acestea trebuie să trimită sistemul de analogii din planul secund al poemului. Diferenţa, şi aici este ţelul experimentului, nu este de intensitate a luminii: imaginea din oglinda mai îndepărtată este mai mică, dar la fel de luminoasă ca în celelalte două. Expunerea pare scolastică şi rece, dar, nu multe versuri mai departe, se desface imaginea însăşi a luminii ca univers de oglindiri.

La fel, în Purgatoriu {15, 16-24), o comparaţie care e în sine o simplă expunere a legii catoptrice fundamentale (egalitatea faţă de perpendiculară a unghiului făcut de raza incidenţă cu cel făcut de raza reflectată) e folosită pentru a sugera un spectacol mirific: Dante şi Virgiliu ajung la scara care duce spre al treilea brâu al Purgatoriului şi merg cu lumina greu de îndurat a soarelui în faţă; apoi lumina se face mai intensă, orbitoare, căzându-le acum de sus: este lumina incandescentă a îngerului îndurării, de la care Dante e silit să-şi întoarcă privirea ca lovită de o lumină reflectată. Se ştie cât ne poate răni o lumină puternică ajunsă la noi din luciul unei oglinzi. Într-adevăr, în 17, 121-132 mai aprinsa strălucire a lui Cacciaguida care devine corrusca, intensă ca o fulgerare, este ca aceea a unei oglinzi de aur izbită de o rază de soare. Aşa cum în 19, 4-6 sporită apare tăria luminii sufletelor care seamănă, fiecare, cu un rubin reflectând focurile soarelui. Cele două terţine aici citate par ele însele făcute din pură lumină şi poezie a luminii. De comparat cu Ospăţul 3, 7, 3: „unele corpuri, având în alcătuirea lor multă limpezime străvezie, de-ndată ce le vede Soarele devin atât de luminoase încât lumina, multiplicându-se în ele şi în aspectul lor, revarsă asupra celorlalte o mare strălucire, aşa cum aurul sau unele nestemate [.] Iar unele [.] devin atât de strălucitoare încât frâng armonia ochiului şi nu pot fi văzute fără a obosi privirea, aşa cum sunt oglinzile.” Virgiliu îi spune însă: „Să nu te miri că te-a orbit sclipirea făpturilor cereşti [.] Veni-va vremea când acestea toate nu-ţi vor mai fi spre chin, ci bucurie.” Cum am mai spus, purificându-se mereu mai mult şi chiar obişnuindu-se, Dante devine tot mai apt să îndure scânteierile mai presus de fire ale Paradisului şi, privindu-le, să se bucure de el. Paradisul este locul ultra-mundan al beatitudinii, iar Dante este fericit în Paradis chiar dacă numai cât îi durează trecerea prin el. Şi poate amintirea lui care nu e amintire de fapt, ci poezie în act.

În Primul Mobil (sau Cerul Cristalin) însăşi lumina suverană a punctului divin este văzută de Dante întâi oglindită în ochii Beatncei (pentru ca mai târziu să o revadă oglindită în amintire). Aşa cum, înainte de a o zări, şi chiar de a-i bănui existenţa, vezi dintr-o dată într-o oglindă o făclie aprinsă; şi, ca să-i verifici realitatea (se strecoară aici supoziţia că o oglindă ar putea să arate irealităţi), te întorci şi descoperi că ceea ce văzuseşi în oglindă este aidoma cu ceea ce vezi, ca obiect real, în spatele tău. Tot aşa îşi aminteste Dante că a făcut văzând în ochii Beatricei, în Purgatoriu, Grifonul eristic, o lumină intensă spre a cărei sursă îşi îndreaptă apoi ochii, ca să contemple lumina eternă şi increată a Domnului, arzând în centrul celor nouă cercuri angelice. Dante, orbit, trebuie să-şi închidă o vreme ochii. Apoi, ca şi Beatrice, poate privi şi contempla ierarhiile îngereşti.

Ceva asemănător se petrecuse în primul cânt (49-54), dar acolo reflectarea apare, într-o comparaţie, nu pentru a exprima întoarcerea privirii de la imaginea reflectată la lucrul care se reflectă, ci doar pentru a arăta identitatea a două acte: aşa cum Beatrice, cu ochi ca de şoim, priveşte drept în Soare, la fel face şi Dante, imitând-o; cele două acte de contemplaţie sunt identice aşa cum identică e raza reflectată cu cea incidenţă care o generează.

Dar sunt în lumea noastră oglinzi şi oglinzi, la fel şi în lumea lui Dante. Unele vădesc, ca acelea arătate, seânteieri şi fulguraţii, câteodată chiar sponndu-le puterea. Altele dau despre ce se reflectă în ele o imagine mai vagă, mai stinsă, ca o nălucire sau o închipuire. Astfel (3, 10-22), când Dante e doar la începutul căii sale prin al treilea regn şi nu întâlnise încă vreun locuitor al său, vede apropiindu-se de el o ceată de duhuri (printre care cel al Piccardei Donaţi). Lui Dante î se par doar nişte chipuri oglindite, dar oglindite aşa cum ne putem vedea chipul, abia distingându-1, în nişte geamuri lucioase, dar prea străvezii, sau într-o apă liniştită şi limpede, însă destul de neadâncă pentru a i se vedea fundul, şi în care par la fel de vagi pe cât de greu de desluşit este o perlă pe fruntea albă a unei femei. Iar Dante cade în greşeala contrară celei săvârşite de Narcis: ia realitatea drept aparenţă. Şi chiar se întoarce să vadă în spatele lui ce anume îi apare în faţă atât de fără limpezime oglindit, dar nu vede nimic. Iar Beatrice, văzându-i amăgirea, îi zâmbeşte cu ochii plini de lumină.

În alt loc (12, 7-21) Dante se află în al patrulea cer, cel al Soarelui, şi se arată o cunună de spirite, rotindu-se în horă şi cântând, cântând un cântec cu atât mai frumos decât oricare ar putea fi auzit pe pământ cu cât mai luminoasă este lumina soarelui decât aceea, reflectând-o pe a lui, a lunii.

În schimb, atunci când prima cunună de spirite luminoase, care încă nici nu încheiase o rotire, e înconjurată de o alta, care o cuprinde în cerc, şi încep să cânte şi să dănţuiască împreună, ideea concordanţei perfecte dintre cele două cercuri concentrice e exprimată de Dante în termeni speculări: cele două cununi de lumini i se arată ca două arcuri de curcubeu, concentrice şi ele, paralele, dintre care cel mai mare este exactul reflex al celui mai mic, culoare de culoare. Dar aici nu este vorba de intensitatea, ci de fidelitatea reflectării la care Dante se mai referă.

Lumina divină.

Aşa cum tot ce e lumină în lume derivă din lumina divină, orice discurs despre lumina din lume, şi îndeosebi despre lumina paradisiacă, trebuie să se întemeieze pe o definire a esenţei luminii divine şi pe o descriere a manifestărilor ei. Vor fi avute în vedere doar textele care slujesc direct atingerii acestui scop determinat, acelea care se referă nemijlocit la Dumnezeul iluminam. Altfel, discursul ar deveni coextensiv cu înfăţişarea întregii structuri luminoase a Paradisului şi ar fi lipsit de articulaţiile necesare.

Pentru cititorul atent al Paradisului, apare evident că Dumnezeu este reprezentabil numai şi numai ca lumină. Doar despre Trinitate se vorbeşte în termeni de forme şi oglindiri, cum s-a văzut deja. Reprezentabil nemijlocit ca lumină în măsura în care poate fi situat în planul sensibilităţii fiinţelor contingente şi doar în condiţia pe care Dante a avut-o în comun numai cu Sfântul Pavel, aceea de a fi ajuns acolo încă înainte de moarte. Ca pretutindeni în Commedia, şi în cazul luminii divine este vorba simultan de un sens literal şi de unul alegoric. Dar poezia se află numai în planul literal (care este el însuşi un transfer de la sensibil şi de la empiric la liricitatea care poate învesti orice imagine şi orice sentiment) şi despre acesta va fi vorba aici. Nu fără a ţine seamă de lucrul mai puţin luat în considerare – şi nu întotdeauna limpede resimţit în adevărata lui natură – că sensul alegoric gândit în abstracţia lui este străin de poezie, dar că, resorbit în sensul literal, iluminându-1 pe dinlăuntru ca percepţia sui generis a unei alte realităţi, îi dă sensului literal o tensiune lirică în plus, nişte armonice inefabile. Lucrul se verifică şi în cazul luminii divine, amestec de sensibil şi de inteligibil, lumină vie, dar de alt rang tocmai pentru că, având conotaţii abstracte, devine în sensibilitatea noastră lirică un altfel de lumină concretă. În Paradisul, lumina divină are toate atributele lui Dumnezeu ca Soare al universului, imaterial şi inteligibil. Dumnezeu este un absolut care iradiază toate determinările sale, operând asupra lumii create. Dumnezeu, ca principiu şi ca perfecţiune, iluminează cu razele sale lumea creată de el şi derivând din el ca principiu, cu toate atributele perfecţiunii. Lumina vie, punct orbitor de lumină concentrată, este aceea a atotputerniciei şi a Virtuţii Perfecte, a harului şi a mântuirii, dar mai ales a iubirii, fiind ea însăşi iubire, adevărată iubire şi prisos de iubire, dăruindu-se cu bucurie bucuriei de a fi primită în dar, cu o căldură care este aceea a unui foc etern. Şi mai este ea, lumina divină, providenţă şi înţelepciune, minte atotştiutoare, atotînţelegătoare şi atotorânduitoare, este Valoare Absolută, Bine Suprem, egalitate perfectă a tuturor infinitelor atribute şi totodată pură idee a frumuseţii. Nu doar a frumuseţii cosmice, care derivă din el, ci a frumuseţii în sine, în sensul platonician al cuvântului. Într-un sens al gloriei sale la care greu se accede cu mintea, unitatea sa care, deşi cuprinde lumea şi o umple cu sine iar, în diferite măsuri, se împarte tuturor părţilor ei, rămâne veşnic unitate, preaplinul ei nescăzând niciodată. Dumnezeu, Lumină fiind, este viaţă eternă, suverană pace şi senin netulburat. Obârşie şi principiu fiindu-i, îi este totodată universului întreg şi ultim ţel. Şi, nefiind în timp, luminile care coboară din veşnicia lui în timp sunt părtaşe la eternitatea sa.

Fără Divina Commedia şi Paradisul ei, o propoziţie ca aceea din Epist. 13, 21: „lumina dumnezeiască, adică bunătatea, înţelepciunea şi virtutea dumnezeiască” sau, tot acolo, puţin mai jos: „Empireu înseamnă acelaşi lucru ca şi cer cuprins de flăcări sau de foc, nu foc, nu pentru că s-ar găsi în el flăcări sau vreun foc material, ci unul spiritual, care este dragostea sfântă sau caritatea” ar exprima o echivalenţă fără ecou în lumea imaginaţiei noastre sensibile, iar imaginaţia noastră sensibilă ar fi, fără Paradisul, mai săracă de acea lumină de nespus şi spusă totuşi: până la ultimul ei reflex.

Iar Dante afirmă, în 1, 4-12, că a fost în Empireu, în cerul care, dintre toate cerurile, primeşte cel mai mult din lumina Celui care umple cu ea, străbătându-1 cu strălucirea ei, întregul univers. Şi că, deşi intelectul nostru, atingându-şi în această viziune ţelul şi îndeplinindu-şi năzuinţa, se cufundă în lumină într-o asemenea măsură încât amintirea nu are destulă putere să se întoarcă la ea, totuşi el, Dante, va încerca să înfăţişeze, în ultima parte a poemului său, atâta cât mintea lui a cuprins şi amintirea lui a păstrat, fie măcar umbra acelei mari lumini. Iar încercarea lui va fi de a traduce în termeni sensibili ceea ce, prin esenţa sa, se află dincolo de hotarele sensibilităţii noastre. Din această tensiune dintre sensibil şi inteligibil, şi totodată dintre neputinţă şi putinţă se naşte poezia Divinei Comedii, „ la concreata e perpetua sete del deiforme regno”, setea care se naşte o dată cu noi, creată împreună cu sufletul nostru intelectiv, de a cunoaşte Empireul, cerul care îşi capătă forma nemijlocit de la Dumnezeu. Şi de a-i da expresie în termeni ei înşişi con-creaţi esenţei noastre, aceia ai poeziei ca receptacol sensibil al nevăzutului. Al nevăzutului ca lumină, al nevăzutului de dincolo de soare, acolo unde încă nu a fost ochi omenesc ca să vadă (10, 48), la o înălţime pentru a cărei înfăţişare facultăţile noastre imaginative sunt prea mici („le fantasie nostre son basse a tanta altezza”, 10,46-47). Iar Dante încearcă, aşa cum, trezindu-te, ai încerca, aproape zadarnic, să-ţi aminteşti un vis aproape uitat (23, 49-51). Uneori nu izbuteşte, şi tace (14, 80-81; 23, 61-63; 24, 25-27; 30,22-33; 33, 55-57). Ii stă împotrivă nu doar neputinţa de a-şi aminti (1, 8-9; 15, 78; 33, 57), ci şi aceea de a găsi cuvinte sau asemuiri pe măsura a ceea ce a văzut jin închipuire (15, 79-81; 31, 136-137; 33, 55-56). Insă, împotrivindu-se acestor împotriviri şi întrecând cu putinţa lui aceste neputinţe, Dante a izbutit. Am putea spune „atât cât stă în puterile omeneşti”. Numai că dincolo de puterile omeneşti nu e nimic decât tăcere. Iar până la acel hotar ne-a fost hărăzită puterea poeziei.

Dante a folosit-o şi pentru a face lucrul cel mai greu: acela de a spune, în cuvinte atât de limpezi că par să fie luminate de însuşi Soarele divin, cum l-a văzut pe Dumnezeu. Se cuvine deci să fie făcută aici încercarea de a arăta cum spune Dante că l-a văzut pe Dumnezeu, în ce chip şi în câte chipuri. Ştiind bine că „despre lucruri care depăşesc simţurile e potrivit să vorbeşti prin mijlocirea lucrurilor ce cad sub simţuri [.] tot astfel trebuie să vorbesc despre soarele spiritual şi inteligibil, care este Dumnezeu” (Ospăţul, 3,12, 7). Chiar dacă vederea umană, care e în mod necesar doar o rază din mintea divină ce pătrunde şi străbate totul, nu poate, prin natura ei, să discearnă adevărata înfăţişare a lui Dumnezeu mult dincolo de termenii pe care îi pune la îndemână cunoaşterea sensibilă, în care „principiul ei” se vădeşte ca „aparenţă” (19, 55-57). Astfel că Dante se roagă -„Luminăpreaânaltă, ce-atâta te înalţi deasupra cugetului omenesc, dă-i amintirii mele fie şi un dram din cât i te-ai ivit şi limbii mele dă-i putere îndeajuns ca măcar o scânteie din slava ta să poată hărăzi viitorimii” (33, 67-72).

Paradisul întreg e doar cântecul tot mai marii apropieri a lui Dante de viziunea ultimă, pentru care Beatrice îl pregăteşte, iar el se arată pregătit, treaptă cu treaptă. Beatrice îi şi spune (5, 7-9) că vede bine cum de pe acum în mintea lui străluceşte lumina eternă şi, când ajung în cerul Soarelui, îl îndeamnă (10, 52-54) să-i mulţumească „Soarelui îngerilor” că, prin graţia lui, l-a înălţat până la viziunea soarelui „sensibil” (căci „Nici un lucru din lume care cade sub simţuri nu este atât de vrednic ca soarele de a fi luat drept închipuire a lui Dumnezeu”, cum spune Dante în Ospăţul, 3, 12, 7). Iar mai departe, tot în cerul Soarelui, un glas desprins din hora şi din corul de duhuri-lumini îi spune că vede cum în el străluceşte îmbelşugată raza graţiei divine, care îl călăuzeşte în sus, pe scara care duce către ea (10, 82-87).

Pentru ca (aşa cum se citeşte în întregul al nouăsprezecelea cânt), o dată ajuns în cercul al nouălea (primul Mobil), să vadă însăşi lumina divină. Încă de departe şi întâi în reflex: zăreşte în ochii Beatricei o strălucire, ca şi când ar vedea într-o oglindă lumina unei făclii şi n-ar crede că oglinda îi spune adevărul, iar apoi, întorcându-se, ar descoperi că lumina se află aidoma acolo. Şi îşi aminteşte că tot aşa s-a întors atunci, aflându-se în Paradis, şi a privit în ochii Beatricei şi a văzut în ei ceea ce i se arăta în ei, venind de mai departe, din Empireu, transpărând prin Cercul Cerului cristalin, ceea ce se vădeşte acolo dacă priveşti cu luare aminte: un Punct care iradiază o lumină atât de intensă şi de orbitoare că eşti silit, măcar o clipă, să închizi ochii tăi muritori, ca arşi de o văpaie. Punctul acela seamănă cu o stea, dar cu o stea infinitezimală, şi care totuşi, comparată cu Punctul, ar părea mare cât luna. De fapt, punctul acela incandescent este un punct geometric, imaterial, fără dimensiuni, indivizibil, este însuşi Dumnezeu, „ens omnino simplex” (entitate perfect simplă), „maxime ens et maxime indivisum” (entitate supremă şi suprem indivizibilă), cum spune Sfântul Toma (S. theol. I. q. III, 7; q. XI. 3). Iar în jurul său se vede un cerc de foc: se roteşte mai iute decât chiar Primul Mobil şi înconjoară Punctul ca un halo; iar cercul acela nu este decât primul din cele nouă, tot mai mari, tot mai puţin luminoase, toate concentrice în Punct şi rotin-du-se tot mai încet în jurul acelei pure scânteieri („favilla pura”), a acelui punct „ de care depinde cerul şi lumea întreagă”, care au drept hotar numai iubirea şi lumina. Cele nouă ceruri, care se rotesc ca într-o primăvară eternă (28, 116), sunt cercurile angelice: Serafimii, Heruvimii, Tronurile, Dominaţiile, Virtuţile, Puterile, Principatele, Arhanghelii, îngerii. Apoi Dante, urcând mereu, vede cum luminile acestui univers de cununi de lumină se sting, aşa cum lumina dimineţii stinge stelele. Dante se află acum în însuşi cerul de foc, în Empireul care este pură lumină: Lumină intelectuală plină de iubire, iubire de adevăratul bine plină de bucurie, o bucurie mai mare decât orice altă desfătare terestră. Şi este întâmpinat tocmai de o lumină vie, care îl înfăşoară şi îl orbeşte ca o ţesătură de fulgere. Este un semn de bun venit care coboară din însăşi suprema obârşie a luminii, o incandescenţă iubitoare, menită să deprindă ochiul, sufletul, orbindu-1 o ultimă oară ca să-1 întărească, cu viziunea ultimă a primei lumini. Iar Dante îşi simte acum o putere mai presus decât oricâtă putere avusese până acolo şi de orice spor al ei dobândit până atunci, măsură cu măsură. Simte că, de acum încolo, poate îndura orice lumină, oricât ar fi ea de întinsă: chiar şi aceea a fluviului de lumină care i se arată acum şi care, în structura Paradisului şi în poezia luminii sale, este cea din urmă înainte de cea din urmă şi care, fiind aceea a unui fluviu de beatitudine, va fi înfăţişată la locul cuvenit (30, 44-63). Acum, Dante, căutând verb pe măsura a ceea ce îi este dat să vadă, se roagă: „O, strălucire a lui Dumnezeu, în care am văzut înaltul triumf al singurei domnii adevărate, putere dă-mi să spun cum l-am văzuţi Lumină e acolo sus care văzut îl face pe Creator acelei creaturi ce doar pe el privindu-l îşi găseşte pacea. Şi se întinde pe cuprinsul unui cerc al căruia ocol i-arfi chiar soarelui prea largă cingătoare. Înfăţişarea-i este toată doar de raze, răs-frânte-n culmea Primului Mobil, care de-aici îşi ia viaţa şi puterea” (30, 96-108). Iar după ce Beatrice se înalţă la locul ei din Empireu, lăsându-1 pe Dante în călăuzirea Sfântului Bernard, care îl sfătuieşte să arunce o ultimă privire asupra Candidei Roze, pentru ca, deprinzându-se şi mai bine cu lumina ei, să fie pregătit pentru viziunea supremă, „să suie către veşnica lumină” (31, 94-99). Dar Dante se pregătise deja, privind pe îndelete şi în amănunt acea mirifică viziune, ca să fie în stare să o descrie mai târziu (Dante aflându-se simultan şi înlăuntrul şi în afara poemului său, trăire şi amintire fiind una şi aceeaşi): „Ca un drumeţ ce se desfată privind la templul juruinţei sale şi speră de pe-acuma să spună cum a fost acolo, aşa şi eu, mişcându-mă prin strălucirea Razei, îmi preumblam privirea peste treptele acelea, privind fără răgaz în sus, în jos, în jurul meu” (31, 43-48). Şi vine apoi şi clipa aceea, iar Sfântul Bernard, după ce i-a arătat unul câte unul pe preafericiţi şi pe sfinţi (sfârşind cu Lucia, martira siracuzană, cea care o trimisese pe Beatrice în ajutorul lui Dante), spune că ajunge şi că a venit vremea să-şi îndrepte ochii „al primo amore”, către obârşia oricărei iubiri, pentru ca, privind spre ea, Dante să pătrundă în lumina ei „atât cât este cu putinţă”. Lucru cu neputinţă fără ajutorul unei graţii, aceea a Fecioarei, către care Bernard înalţă, în numele său şi spre folosul lui Dante, o lungă şi fierbinte rugă: ca muritorul acela, desprins din bezna cărnii pieritoare, să fie ajutat „săpoată să-şi înalţe ochii şi mai sus, spre mântuirea cea din urmă”, care e beatitudine deplină, spre deplina viziune a lui Dumnezeu (33, 25-33). Era acum pregătit. Sfântul Bernard, care nu mai este, ca Beatrice, teologia, ci contemplaţia, şi a cărui prezenţă este plină de cea mai pură poezie a bunătăţii paradisiace, alta decât a Beatricei şi poate chiar a lui Virgiliu, bătrânul Sfânt Bernard, cu chipul scăldat într-o blândă bucurie, ca a unui tată iubitor, îi face semn, surâzând, să privească în sus, spre Dumnezeu. Însă Dante chiar asta făcea: privirea lui, acum puternică şi pură, într-a-colo era îndreptată şi „pătrundea mereu mai mult în raza înaltei lumini, obârşie a oricărei lumini faţă de care toate celelalte sunt numai răsfrângeri” (33, 49-54). Dar ce vedea era mai presus de vorbele nouă date, şi mai presus în ne-măsura sa decât poate ţine minte un om (33, 55-57). Iar ce urmează să spună este stăruitoare înfrângere şi stăruitoare biruinţă, cântul poeziei care îşi cântă neputinţa şi strădania, dar totodată şi triumful a cât poate, cutezând, încordându-şi voinţa la hotarul dinspre inexprimabil. Dante ni se înfăţişează ca un erou al rostirii nerostitului, în lumina şi în umbra unei înalte şi solemne tristeţi şi totuşi jubilaţii pentru multul cât 1-a văzut şi fie chiar puţinul cât i-a fost dat să îl poată rosti. Se simte ca un om care, dormind, a visat şi a văzut în vis desluşite imagini, iar apoi trezindu-se, nu-i ră-mâne, stăpână pe suflet, decât puterea unei emoţii mai adânci decât poate da orice stare de veghe şi orice trează pătimire. Viziunea se iroseşte, formele ei se şterg aproape toate, dar rămâne în noi, a rămas în Dante după ce a văzut lumina divină şi focarul lumii create, ceva care „ ancor mi distilla nel core ii dolce che nacque da essa”, care şi acum, când scrie, în ultimii săi ani, îi cerne în suflet ca o cernere de rouă, fericirea de atunci, de la capătul drumului său, „per sonare unpoco în questi verşi”, cât umbra unei lumini (1, 23), cât o scânteie dintr-un mare foc (33, 71), cât mai rămâne din forma zăpezilor topite de Soare, cât mai dăinuie din spusele Sibilei scrise pe frunze uşoare risipite de vânt (33, 58-75)*. Dată fiind condiţia noastră, altfel nu s-ar fi putut. Dar condiţia noastră se mai arată şi altfel în aceste versuri finale şi neistovite. Se arată în puterea şi în curajul neabătut de a vedea, privindu-1 drept, dumnezeiescul ca lumină, ceea ce este în esenţa ei lumina divină. Cât de puternici deveniseră ochii lui Dante din treaptă în treaptă, dacă nu i-a întors, ca să-i ferească de fulgerarea aceea! Dante, în clipa aceea de curaj, s-a temut că pierde însuşi rostul călătoriei sale din abisul beznei în piscul ultimei şi atotcuprinzătoarei realităţi. Iar teama aceasta i-a dat curajul pe care îl avem când năzuinţa noastră spre esenţial transcende determinările noastre contingente. Şi apoi lumina divină este greu de îndurat (cum altfel?), dar este lumină divină, iubire care, prin puterea ei, sporeşte puterile noastre dacă ştim cuteza, cu alte cuvinte dacă credem

* De fapt nu există, în timp, nici o distanţă între clipa unei experienţe ca aceea şi clipa însemnării ei. Distanţa aceasta e o ficţiune literară şi un simulacru. Şi totuşi într-un fel ea există, nimănui nu-i vine în gând, citind, să o pună la îndoială. Ea există ca un artificiu care instituie irecuzabil o realitate de alt ordin, imperioasă şi, în lumea închipuirii umane, adevărată şi eternă.

Şi dacă credinţa noastră uneşte, într-un singur act intelectiv, adevărul, cât îl putem avea, cu atâta adevăr cât este în veşnicia care ne cuprinde. Şi astfel privirile lui Dante se unesc pe deplin cu „valoarea infinita', cu esenţa infinită a Domnului, ele se uită ţintă în lumina eternă. Aceasta este marea clipă a poemului, iar ceea ce mai urmează încă este cuprins în ea. Privind, Dante vede în adâncul acelei lumini şi adunat în ea, unit ca într-un singur suflu, tot ce se află extins în spaţiu, desfăcut şi risipit în diversitatea lumii, parte cu parte, vreme cu vreme: substanţe, atribute, calităţi, accidente, determinări, modalităţi, relaţii, forme de a fi şi de a se arăta şi de a se face fapte. Vede tot ce poate spune că a văzut în lumina aceea (care este şi realitate ontologică şi spirit care se cunoaşte pe sine şi doreşte să fie cunoscut, aşa cum o face chiar în clipa aceea): „un semplice lume„ (33, 90), mică lumină din lumina mare. Să nu se creadă însă că Dante a văzut acolo imaginea diversităţii lumii (sau a curgerii timpului). Perindări de forme şi de chipuri, întâmplări şi felurimi le-a văzut în nevăzutul potentei lor, al virtualităţii lor, şi totodată în act, dar nu ca privelişti sau ca istorii, ci ca manifestare a acelei Minţi care este totodată potentă şi act, viziune a nevăzutului, har de o clipă al cuprinderii necuprinsului manifestat în unitatea şi în simplitatea sa: „Cred că am văzut forma universală a acestei unităţi'1 (33, 92-93). Şi invocă, drept dovadă că ceea ce i se pare poate fi adevărat, un argument de o pură şi mişcătoare subiectivitate: acela că, vorbind despre ce a văzut, simte tot mai mult şi mai cuprinzătoare bucuria. Da, a văzut „forma universală” şi a privit-o ţintă şi cu nesaţ, nemişcat şi atent, îndelung. Nici nu se poate altfel (33,100-102) pentru că, ajungând să vezi lumina aceea, este cu neputinţă să priveşti altceva. Nu pentru că nu ai fi liber, nu dintr-o constrângere care te înrobeşte. Ci pentru că, ajuns aici, ai tot ce ai dorit şi ai putut dori. Ai ajuns la limanul unei lungi năzuinţe, la binele către care orice voinţă se îndreaptă, şi te afli în starea de desăvârşire când nu mai ai ce să mai doreşti. Voinţa ta nu e determinată de nimic altceva decât de propria ei îndestulare. Dante postulează aici necesitatea ca limită a dorinţei, atinsă şi necesară pentru că e, în sensul cel mai înalt, suficientă. Dobândind, în priveliştea binelui deplin, deplina împlinire a oricărei dorinţe, ce-ţi mai doreşti? Libertatea alege mereu câte ceva, dar vine ceasul când nu mai ai de ales pentru că, tot alegând, ai ales tot ce era de ales, iar libertatea ta se află la capăt de drum. Apoi Dante adaugă, pentru a preveni o obiecţie privitoare la ce urmează să spună (viziunea Trinităţii), că nu are mai multe înfăţişări schimbătoare, ci că este Lumina Vie, înalta Lumină, este mereu aceeaşi, egală cu sine, iar, dacă a văzut în ea vreo schimbare, lucrul vine din adâncirea lui, a lui Dante, în contemplarea stăruitoare a Divinităţii şi din schimbările care se petrec în el (33, 103-114) în timp ce priveşte acea adâncă şi limpede eternitate; „sussistenze”: „lila subsistere dicimus quae non în alio sed în se existunt” spune Sfântul Toma (S. theol. I, 29, 2), „spunem că subsistă acele lucruri care există în sine, nu în altceva”'. Apoi Dante descrie Trinitatea, cum s-a arătat în altă parte a acestei scrieri, vorbind despre oglindirile paradisiace. Iar misterul întrupării lui Isus, felul în care chipul uman i se arată pe cel de al doilea cerc oglindit al Trinităţii, nu-1 poate înţelege cu puterile intelectului său, ca un geometru care nu poate dezlega cvadratura cercului. Un fulger al graţiei divine îi luminează însă şi această ultimă taină, dar ea este de nespus. „All'alta fantasia qui mancb possa.” Există revelaţii pentru dezvăluirea cărora cea mai înaltă fantezie poetică (vis imaginativa) nu mai poate mijloci între sensibil şi inteligibil, puterea ei de a traduce în termeni intuitivi cele mai greu de pătruns adevăruri ale minţii a ajuns la capătul ei. Ca şi ascensiunea lui Dante. Ca şi poemul. Dorinţa lui de a şti, voinţa care 1-a mânat sunt acum potolite, împăcate şi împlinite. Este locul ca Dante să spună ce simte în această clipă, şi chiar face, dar răspunzând acelei infinit improbabile aşteptări ale noastre (33, 143-145): că de avutul şi avutul echilibrându-se acum, dorinţa şi voinţa lui, până atunci propulsive, au Intrat într-o mişcare circulară, care este o formă de echilibru, o mişcare circulară uniformă, ca aceea a cerurilor şi a astrelor, imprimată de aceeaşi „Iubire ce roteşte sori şi stele”.

Stele: cu acest cuvânt augural se încheie fiecare dintre cele trei părţi ale poemului. Stele, adică astre: lumini ale cerului şi ţel al fiinţelor pientoare. Virgihu, urmat de Dante, ies din Infern „nel chiaro mondo”, în lumea limpede, în „lumea albă” a emisferei terestre australe, pe ţărmurile Purgatoriului. Şi au văzut din nou „le cose belle”, frumoasele lucruri pe care le poartă cerul: „uscimmo a riveder le stelle”, au ieşit din adâncul tărâmului morţii şi au văzut iarăşi stelele (Inf. 34, 133-139). Iar din Purgatoriu, Dante, care se scufundase în apele lui Lete şi ieşise de acolo cu puteri înnoite şi proaspăt ca o plantă iarăşi înfrunzită (Purg. 33, 142-144), se simte „puro e disposto a salire alle stelle”, „curat şi dornic de-a urca la stele” (33, 145). Din Infern ieşise către stele dinspre ceva, lăsând în urmă lumea chinuitelor umbre, din Purgatoriu iese spre ceva, dornic să urce la stele şi dincolo de stele, acolo dorul i-1 va potoli, primindu-1, „iubirea ce roteşte cer şi stele” (33, 145).” Stele ca auroră a unei izbăviri, stele ca ţel al unei năzuinţe, stele ca împlinire deplină a ei, toate, oricât de încărcate de înţelesul lor, regn de regn, sunt de

* De vreme ce în titlul acestei încercări se află cuvântul „catedrală”, poate nu este de prisos o scurtă analiză structurală a poemului aici înfăţişat din perspectiva luminii. El are 14.233 de versuri, împărţite în trei cântice, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, fiecare de câte 33 de cânturi în afară de primul în care cele 33 de cânturi sunt precedate de unul care funcţionează ca proemiu. Poemul are deci 100 de cânturi. Cele trei cântice sunt aproximativ egale (4720+4755+4758), iar fiecare cânt are un număr de versuri care oscilează uşor în jurul mediei de 142,33. Infernul are 10 părţi: Vestibulul şi 9 Cercuri, dintre care Cercul al VUI-lea (Malebolge) are 10 Văi (Bolgie). Purgatoriul are 10 părţi: Antepurgatoriul cu cele două nivele ale sale (Balzi), cele 9 Brâuri (Gironi) şi Paradisul Terestru. Paradisul are 10 părţi: cele 9 Ceruri (Cieli) şi Empireul. Deci totul este construit pe baza 10, cu excepţia numărului de versuri al poemului, al cânticelor şi al cânturilor (dovadă a unei superioare libertăţi înlăuntrul rigorii), unde se întrezăreşte totuşi o tendinţă spre 5 în cazul cânticelor şi spre 10,5 în cazul numărului total de versuri al poemului şi în acela al numărului de versuri al fiecărui cânt. O structurare numerică absolută ar fi fost excesivă. Chiar grupele de 10 au structuri neanaloge.

Văzut, înlăuntrul poeziei, şi ca simple stele, acele simple stele pe care le tot privim trăind şi murind sub vechiul cer şi pe care, în Purgatoriu (27, 88-92), ajuns în Paradisul Terestru, Dante le vede printre stânci, mai limpezi şi mai mari, şi le priveşte plin de gânduri, iar privindu-le adoarme.*

Fiinţele contingente în lumina divină.

Se află în Divina Commedia o doctrină a Creaţiei, a Păcatului originar, a întrupării lui Isus, a Mântuirii, a Beatitudinii, a Judecăţii de Apoi. Înfăţişarea lor nu-şi are locul aici, deşi bună parte din ele conţin implicit ideea luminii divine ca sorginte şi ţel, ca prezenţă şi năzuinţă. Dar îi este dat acestei scrieri (al cărei ultim scop este să îndemne la citirea atentă şi stăruitoare a marelui poem) să se mărginească la prezentarea şi interpretarea pasajelor în care prezenţa luminii este enunţată explicit, cu riscul inerent de a face cunoscute doar câteva scântei din marele foc al iubirii divine. Şi doar unele articulaţii ale marii construcţii care este catedrala de lumini, basilica lucis. Din astfel de voite mărginiri se poate naşte setea de a le depăşi a unuia ori a altuia dintre aceia care, dincolo de orice consideraţii sau adeziuni teologale, ar vrea să ştie ce face marea poezie când îşi propune să traducă în limba ei (care este aceea întemeiată pe lumea sensibilă, pe închipuirile care derivă din ea şi pe sentimentul uman, întemeiată pe ele şi transcenzându-le totuşi) ceva în principiu intraductibil în vreo limbă contingenţă. Şi totuşi.

Iată cum apare în poem incidenţa luminii divine asupra creaturilor contingente, întâi de toate a omului, care, dacă n-ar fi greşit, n-ar fi o creatură contingenţă, ci un fel de frate al îngerilor.

* Stelele pe care, odinioară, pe când nu împlinise încă treizeci de ani (în anul în care a scris cantona Când prinde a-mi vorbi Amor în minte), ochii lui, obosiţi de atâta citit, au început să le vadă tulburi, ca înceţoşate de o pată alburie (Ospăţul, 3, 9).

Dar, pentru a aşeza omul la locul său pe treptele universului, e bine să se ştie că până şi ceea ce se află sub el primeşte într=un fel lumina divină: „Cea mai simplă dintre substanţe, Dumnezeu [.] se face simţit mai mult în om decât în jivină, mai mult în jivină decât în plantă, mai mult în aceasta decât în mineral, mai mult în acesta decât în foc şi în foc mai mult decât înpământ” (De vulg. eloq. 1, 16, 5). Dar şi acestea sunt guvernate de ceruri şi de lumina îngerească menită să le dea un statut de realitate. Ele sunt făcute dintr-un amestec al celor patru elemente. Elementele însele au fost create nemijlocit de Dumnezeu, care a creat deopotrivă şi inteligenţele angelice: acestea, stăpâne peste fiecare cer, şi exercitându-şi prin ele influenţa, dau formă elementului. Restul este un produs mijlocit, efect al unor cauze secunde. Sufletul oricărui animal şi al oricărei plante (suflet vegetativ, respectiv senzitiv) este scos din complexul de materie din care e făcut, şi anume atunci când este virtual predispus să fie scos, de către influenţele angelice, de „raza şi mişcarea sfintelor lumini” (7, 139-141). Dumnezeu, care se oglindeşte în cele nouă cercuri angelice, în inteligenţele care îi dau luminii formă şi participare la divin, bun şi iubitor fiind, iradiază şi coboară până la cele din urmă fiinţe – e drept că „în celelalte făpturi se răsfrânge de la aceste inteligenţe luminate mai întâi”, pentru că „primul agent, adică Dumnezeu, îşi trimite harul asupra unor lucruri în chip de rază directă, iar asupra altora în chip de strălucire răsfrântă” (Ospăţul, 3, 14, 4) – coboară până la ele, „din act în act”, din act creativ în act creativ al fiecărui cer, transformându-se (adică operând) în asemenea fel încât nu mai generează decât „scurte contingenţe”, făpturi repede trecătoare, fie ele zămislite din să-mânţă (animale şi plante) sau fără sămânţă (minerale). Iar această sinteză de materie şi de formă nu e pretutindeni aceeaşi: sub „semnul ideal” când străluceşte mai puţin şi când mai mult (13, 61-69). Dar nu în afara voinţei divine, care, iubindu-le, le vrea nu doar existenţa, ci şi mântuirea (8, 100-105).

Cu atât mai mult când e vorba de fiinţele care au şi suflet raţional, de oameni. Aceştia, prin decăderea de la starea lor primordială, sunt doar „naturi mai mici” şi „neîncăpătoare receptacule” ale Binelui care, neavând sfârşit, doar el pe sine se măsoară (19, 49-51). Şi numai de la el, „din seninul acela etern”, vine lumina cea adevărată, pe când a noastră, cea pe care o vedem cu ochii noştri pieritori, fără cerescul har, e numai fum (21, 100), beznă, umbră a cărnii sau venin al ei (19, 64-66). Cu singurele noastre priviri, care sunt numai o rază din Mintea care umple lumea, vedem doar cât e dat slabelor lor puteri, nu mult dincolo de aparenţele sensibile, nu mult din principiul care le generează (19, 52-57). Aşa cum mării îi vedem fundul numai pe lângă ţărm, dar nu în larg, unde adâncul ei e nevăzut: adâncul care este Dumnezeu, însă fiinţa lui adâncă şi-o ascunde (19, 58-63). Şi-o ascunde, dar şi-o şi vădeşte, nouă, pieritorilor, şi nu doar intelectului, ci fiinţei noastre depline, fiind bun şi iubitor. In ciuda întregii construcţii danteşti, în care lumina coboară în lume ierarhic, treaptă cu treaptă de ceruri, lumina divină poate ajunge nemijlocit până la noi, pentru că nemijlocit ne-a creat, insuflând divinitatea ei în materia noastră compusă din elemente şi adăugind sufletului vegetativ şi celui senzitiv pe cel raţional, unindu-1 cu celelalte două într-o mai înaltă formă de viaţă (Purg. 25, 70-75). Ca şi ce-i etern, ceea ce are moarte este deci strălucirea în lume a ideii divine, născută din acea iubire (13, 52-54). Nu doar strălucirea, până la rangul nostru, a unei foarte depărtate stele: binele acela infinit şi inefabil coboară, chemat de propria noastră iubire de el, coboară fulgerător la noi ca spre o suprafaţă lucioasă pe care se răsfrânge. Şi, cu cât e mai ardentă iubirea noastră de el, cu atât se dăruieşte mai deplin (Purg. 15, 67-72). Să nu fi fost Păcatul din obârşie şi păcatele din timp, să fi continuat să-i fim mai asemănători, ca dintru început (ca pe atunci când, lucru ciudat, eram încă fără păcatul de a vrea să fim la fel cu el), i-am fi fost mult mai dragi, iar flacăra divină care scaldă în lumina ei oricare lucru este mai vie în cele care-i seamănă mai mult. Însă, aşa, din marea lui lumină la noi ajunge numai o lucoare (am zice noi „cât alba dimineţii”) (7, 73-78), o singură rază din întregul binelui său (26, 31-33). E de adăugat încă ceva, deosebit, care nu ţine de condiţia generică a omului în raport cu lumina divină: un accent asupra poeziei înseşi, o nedumerire şi un răspuns care trimit la cer: Dante, într-un amurg al călătoriei sale prin Purgatoriu, se întreabă, cu o uimire care pare chiar uimire şi care nu are în ea nimic doctrinar, cum e oare cu putinţă lucrarea fanteziei, a putem imaginative, atunci când simţurile nu-i dau minţii materia nici unei închipuiri. Se întreabă cum poţi, abstras în tine până la a nu auzi cum îţi răsună în urechi, din preajmă-ţi, o mie de trâmbiţe, să vezi, închis în tine, lucruri pe care simţurile nu le dau. Şi îşi răspunde că fantezia se naşte dintr-o lumină care prinde formă sus, în cer, ori numai prin înrâurirea cerului, care mereu ne înrâureşte, ori prin însăşi voia Domnului. „ O, fantezie care, uneori, atât de tare ne răpeşti din ce-i afară încât un om poate să nu audă chiar de sună-n juru-i mii de trâmbiţi, ce oare te stârneşte dacă simţurile-s surde? Te pune în mişcare o lumină ce se iscă-n ceruri, ori de la sine, ori prin Voia ce-o trimite minţii noastre” (Purg. 17, 13-8; vezi şi mai departe, 19-27). Lumina vine deci la noi de sus, atâta cât ne este dată. Însă şi noi, la rându-ne, trăim mereu năzuind către ea, până la ultimul izvor al ei. Nu fără a ne rătăci în drumul nostru, fiinţe libere fiind şi liberi să greşim. Uneori ne abatem de la drumul nostru către ultima lumină, avântul nostru dintâi se-ntoarce pe pământ, ca fulgerul care e foc menit să suie şi totuşi, împotriva firii sale, cade (1, 127-135). Dar năzuinţa e în sus, către veşnica lumină care, doar văzută, aprinde iubirea în noi. Până şi alte ţeluri, bunuri părelnice care ne cheamă o vreme cu ademenirea lor şi le iubim, alta nu sunt decât o urmă a luminii de sus luminând până şi acolo. Sau, poate, numai ni se pare că-i aşa şi tocmai de aceea le luăm drept bune (5, 7-12). Oricum, când năzuim spre glorie sau spre onoruri, raza iubirii noastre de ultimă lumină mai greu suie, cu o mai stinsă strălucire (6, 116-117). Şi totuşi, prin rătăciri şi greşeli, acolo ne cheamă iubirea, acolo vrem să ajungem, la căldura care dă naştere Sfintelor flori şi Sfintelor roade (22, 47-48). Şi acolo, la capătul tuturor dorinţelor, însăşi flacăra lor se potoleşte, pierzându-ne noi în obiectul lor (33, 46-48). Când ajungi acolo nu-ţi mai poţi întoarce ochii de la Marea Lumină. Nu mai ai de ce.

Lumina angelică.

Din Divina Commedia, însumând textele, se poate alcătui o expunere sintetică şi sistematică asupra îngerilor. Ea este obligatorie chiar din perspectiva mai restrânsă a acestui studiu, pentru că, explicit sau implicit, orice consideraţie asupra îngerilor din Divina Commedia stă sub semnul îndoit al luminii şi al oglindirii, înţelese în îndoitul lor sens, literal şi alegoric, a cărui prezenţă îi dă poemului definiţia lui fundamentală şi a cărui sinteză poetică îi conferă atât de mult din măreţia sa.

Trebuie spus din capul locului că în Divina Commedia îngerii sunt de două feluri şi că relaţia dintre cele două clase este greu de determinat. Din prima clasă fac parte îngerii cosmici, din cea de a doua fac parte îngerii tutelari (în lipsa unui termen mai bun) sau emisari (v. mai sus pp. 141 şi urm.), îngerii care au în comun faptul că sunt vizibili, care au ranguri şi funcţii în economia pedepsirii, a ispăşirii şi a beatitudinii, în aceea a Curţii divine, am putea chiar să le spunem slujitori şi miniştri ai supremei Stăpâniri.

Dante a văzut el însuşi, rând pe rând, pe toţi îngerii tutelari, care fac toţi parte din ierarhia Purgatoriului şi a Paradisului, şi la sfârşit a avut şi marea viziune a cercurilor de foc care se rotesc în Empireu. Dar multe despre îngeri (crearea lor, ierarhia cosmică) află numai din spusele Beatricei. Ea ştie însă că pe pământ au fost oameni care au pătruns, cât este omeneşte cu putinţă, tainele acestea: întâi Dionisie.

Areopagitul (cu care Beatrice este de acord: „Iar Dionis cu-atâta râvnă de a contempla această rânduială se însufleţi încât le-a desluşit şi le-a numit cum am făcut şi eu” Par. 28, 130-132), apoi Grigore cel Mare, care a crezut altfel, dar când a ajuns „in questo ciel, di se medesmo rise”, când a ajuns aici, în cerul acesta, adică în Cerul Cristalin, a râs de ce crezuse (28, 130-135). Cât despre Areopagit, el ştia despre îngeri şi ceruri de la Sfântul Pavel, care, viu fiind, a ajuns până în al treilea Cer, al Venerei, aşa cum spune el însuşi în a doua scrisoare către corintieni, 12, 2 (Inf. 2, 28-30). Oricum, este dat oamenilor să întrezărească, fie şi cu puterile lor mărginite, nişte adevăruri care nu intră nici în experienţa lor sensibilă, nici, pe deplin, în facultăţile intelectului lor: „neajungând la ele pe calea simţurilor (de la care purcede cunoaşterea noastră), sclipeşte totuşi în mintea noastră oarecare lumină din tăria esenţei lor” (Ospăţul, 2, 4).

Îngerii cosmici îngerii cosmici sunt incorporali, sunt pure forme şi pure inteligenţe şi totodată principii active ale funcţionării universului. Ei sunt neschimbători şi veşnici, liberi prin esenţa lor, „acele esenţe sunt specii pur intelective şi existenţa lor nu constă în nimic altceva decât în a-şi înţelege propria esenţă*' (Monarhia, 1, 3, 7). „Inteligenţe, pe numele lor mai obişnuit îngeri„ (Ospăţul, 2,2); Intelectul angelic este actual, nu virtual sau potenţial ca al omului. Noi, ca oameni, avem, spre deosebire de ei, şi un suflet vegetativ (comun cu plantele) şi unul senzitiv (comun cu animalele), dar în comun cu îngerii avem sufletul raţional: „sufletul omenesc [.], prin nobleţea ultimei facultăţi, adică raţiunea, împărtăşeşte natura divină în chip de inteligenţă eternă; căci prin această suverană facultate sufletul e într-atâta înnobilat şi dezbrăcat de materie încât lumina dumnezeiască străluceşte în el ca într-un înger” (Ospăţul, 3, 2). Îngerii sunt creaţii nemijlocite ale lui Dumnezeu, în care veşnic lumina lui se răsfrânge şi a căror natură este anterioară oricărei alte creaţii divine (7, 67-75); sunt, prin iubirea lor, obiectul unei „grazia illuminante” care corespunde meritului lor, fermei şi liberei lor voinţe de iubire (29, 61-66). O iubire şi o contemplare exclusivă a lui Dumnezeu, care le ajunge, pentru că în el este toată iubirea şi în el se vede tot ce e de văzut (dacă interpretez corect „da cui nulla şi nasconde”, 29, 78). De aceea nici nu se cade să le atribuim facultatea de a-şi aminti (sau de a uita): contemplarea absolutului atemporal este incompatibilă cu memoria în sensul uman al cuvântului (29, 70-81). Dante se prevalează aici de o aserţiune categorică a Sfântului Toma din Aquino (Summa theol. I. 54, 5), şi anume că îngerilor nu li se pot atribui, dintre facultăţile sufletului, decât pe cele inteiective şi volitive („de viribus animae nonpossunt competere nisi intellectus et voluntas”, cf. I, 58, 1).

Aşadar îngerii au fost creaţi nemijlocit de Dumnezeu (7, 67), aşa cum sunt, în fiinţa lor deplină, ca „pure forme” (7, 131-132; 29, 22) şi „actpur” (29, 33). Ei nu sunt decât o strălucire, un reflex al Ideii pe care, iubind, o zămisleşte Dumnezeu, o „lumină vie” (13, 55) care se dăruieşte pe sine din libera sa voinţă şi din pură iubire (13, 58) şi se dăruieşte nemijlocit, pentru că „trebuie sase ştie [.] că primul agent, adică Dumnezeu, îşi trimite harul asupra unor lucruri în chip de rază directă, iar asupra altora în chip de strălucire răs-frântă; de aceea în inteligenţe [adică în îngeri] lumina divină străluceşte nemijlocit, iar în celelalte făpturi se răsfrânge de la aceste inteligenţe luminate mai întâi” (Ospăţul, 3,14).”

* Dante mai dă, tot în Ospăţul, câteva definiţii şi precizări terminologice care, ţinând de tema luminii, se cuvin invocate aici: „razele fiecărui cer sunt calea pe care coboară puterea lor asupra lucrurilor de pe pământ [.] razele nu sunt altceva decât o strălucire ce vine prin aer de la izvorul luminiipână la izvorul luminat” (2, 6); „obiceiul filosofilor este de a numi „lumină„ pe cea aflată în izvorul din care purcede; de a numi „ rază „ pe cea care străbate drumul de la izvor la primul corp în care se opreşte; şi de a numi „ strălucire „ pe cea care este răsfrântă asupra altui corp luminat” (3, 14).

Expansiunea harului divin, Dumnezeu fiind ceea ce este, nu provine dintr-o lipsă ori vreo nevoie, ci dintr-o bucurie, aceea de a crea, din simpla sa unitate, o formă de alteritate în care, răsfrângându-şi lumina, să se desfacă de sine, să se iradieze pe sine în alte existenţe, similare, care, în singura interpretare pe care o văd posibilă aici, să fie obiect al iubirii şi un fel ex-plicit de a se şti, prisosul de iubire fiind un prisos al stării de existenţă.„ Altfel cum s-ar putea înţelege enunţul (care vizează, în sens aristotelic, cauza finală): „pentru ca strălucirea lui să poată, răsfrângându-se în altceva, să spună „ exist”„, cu alte cuvinte conştient şi fericit de propria sa existenţă? Eterna iubire se manifestă spontan, creându-şi în afara timpului şi în afara spaţiului nişte entităţi noncontin-gente, care sunt îngerii şi care îi sunt lui Dumnezeu „noi rubin „.

Actul creaţiei este instantaneu: este întocmai cum chihlimbarul sau cristalul se umplu pe dată de lumina care cade asupră-le. Iar o dată cu ei, care sunt formă pură şi act pur, L

* Toma din Aquino, Comm. În libro „De divinis nominibus” 1, 9: „Din iubirea bunătăţii sale a purces ceea ce bunătatea sa a vrut să împrăştie şi să împărtăşească în singurul fel cu putinţă, adică prin acela al asemuirii” (Ex amore bonitatis suae processit quod bonitatem suam voluit diffundere et communicare secundum quod fuit possibile, scilicet per modum similitudinis).

* Unele asemenea entităţi n-au ştiut să primească şi să dea iubirea din care şi pentru care au fost create. Dar despre îngerii căzuţi nu va fi vorba aici, rămânând doar să fie pomenit faptul că Lucifer, „che fu la somma d'ogni creatura” (19, 47) („cea mai înaltă dintre toate creaturile”, al cărui nume, fie zis în treacăt, însemna „purtător de lumină”) fiind creat liber, a ales răzvrătirea, sau, mai exact, şi-a iubit mai mult, şi cu trufie, iubirea de sine decât de Creator (vezi Ospăţul, 2, 5 şi 3, 12; Pur. 29, 49-51, 55-57): şi Lucifer a căzut „per non aspettar lume” pentru că „n-a aşteptat lumina”, pentru că n-a vrut să-şi primească perfecţiunea de la graţia divină (19, 48). Iar el „che fu nobil creatopiu che altra creatura”, el, cel mai nobil dintre îngeri, a căzut din cer nu fulgerat de pedeapsa divină, ci „folgoreggiando”, ca un fulger care brăzdează cerul din înalt până în hău (Purg. 12, 25-27) (cf. „Videbam Satanam sicutfulgur de caelo cadentem”, îl vedeam pe Satana căzând ca un fulger din cer, Luca 10, 18).

Dumnezeu a creat materia pură (materia primă şi informă a elementelor, considerată ca pură potenţialitate) şi cerurile, care sunt un compus indisolubil de materie şi formă, de potentă şi act. Iar forma pură, materia pură şi sinteza lor, create simultan, au primit, prin însuşi actul creaţiei lor şi structura sau organizarea lor cosmică, ordinea lor ierarhică. Care se situează şi în spaţiu, în extensia universului, dar este şi în afara lui, ca pur concept divin. Care este şi timpul universului, ca durata eternă, dar este şi în afara lui, cuprins în eternitatea instantanee a minţii divine (29, 13-60).

Ierarhia angelică este în Divina Commedia obiectul unei duble descripţii: cea a celor nouă ceruri guvernate fiecare de câte un rang de îngeri (de „inteligenţe”); şi cea a celor nouă cercuri de îngeri care se rotesc, în Empireu, în jurul Punctului de lumină central, care este Dumnezeu însuşi.

Pe cea dintâi am mai înfăţişat-o din alt unghi (vezi Lumina astrelor), dar cred că trebuie reluată aici cu întregirile necesare. Dumnezeu i-a făcut pe îngeri dintr-o revărsare de iubire (fiindu-şi, şi sub specie amoris, prisos sieşi); se vede oglindit în ei şi, fără nici un deficit intrinsec, un liber spor al existenţei sale, se iubeşte în fiinţele angelice (într-un chip care, dacă, ceea ce nu este cazul, ar rămâne în marginile experienţei umane, ar fi un act de narcisism absolut); în 7, 73-75, ca şi în alte locuri, se spune desluşit că lui Dumnezeu, a cărui sfântă ardoare îşi răspândeşte razele peste tot ce are fiinţă, luminează mai viu ceea ce, semănând mai mult cu el, îi place mai mult („Piu l'e conforme, e perb piu le piace; che l'ar dor santo, ch'ogni cosa raggia, nellapiu somi-gliante e piu vivace”); dar apoi (spunem „apoi”, dar, cum am arătat deja, totul este simultan) le pune în lucrare, adec-vându-le esenţei lor prestabilite. Îngerii sunt principiul motor al rotirii fiecăruia dintre cele nouă ceruri, ei determină orice diferenţiere, în speţa de luminozitate, în virtutea relaţiei, de fiecare dată diferite, dintre forma pură şi virtualităţile materiei pure (ori prime), şi îşi repercutează influenţele din cer în cer, mereu mai jos până la noi şi mai jos decât noi, în animale, în plante, în minerale, dându-le, prin influenţa şi iradierea lor, o specificitate şi un rost anume; într-un joc finit, însă pancosmic, de dăruiri. Întrunite, textele dau deplina măsură a acestei viziuni. Dezbaterea începe (ea se desfăşoară între Dante şi Beatrice) între un om extrem de bine informat şi călăuza lui, care îi este summa theo-logica, deţinătoare, prin însuşi rolul ei în economia poemului şi a obiectului său, a adevărului irefutabil şi ultim. Dezbatere despre petele din lună. Greşitelor păreri ale lui Dante (exprimate ca îndoieli, însă cu fermitate) Beatrice le răspunde cu o cosmografie (2, 112-148).

Înlăuntrul cerului păcii divine, sălaşul imobil al Domnului, format de strălucirea Minţii Prime, se roteşte un corp, Primul Mobil, care primeşte de la Dumnezeu o putere în care rezidă întreaga fiinţă pe care acest Prim Mobil o conţine în sânul său, întreaga viaţă a lumii*, şi care face ca totul să se rotească (Inf. 9, 29). Vine apoi al optulea cer, Cerul înstelat care, plin de stele distribuie fiinţa, forţa universală şi indistinctă pe care o primeşte de la al nouălea cer, în diferitele şi specificele esenţe ale stelelor, fiecare înzestrate cu principiul ei formal. Aici are loc prima diferenţiere, prima expansiune a unului în multiplu (şi care se va reflecta în multiplicitatea naturilor şi speciilor terestre). Insă Dante nu continuă cu o enumerare – unul câte unul – a cerurilor următoare (nu acesta era scopul lui), ci spune doar că celelalte şapte ceruri dispun în diferite moduri distinctele esenţe şi puteri pe care le impune influenţa celui de al optulea cer (cel

* Cerul al nouălea, Cristalinul, Primul Mobil „orânduieşte prin mişcarea lui revoluţia zilnică a tuturor celorlalte, prin care ele primesc şi trimit pe pământ puterea tuturor părţilor lor. Fiindcă, dacă rotaţia lui n-ar orândui aceasta, prea puţin s-ar vedea aici puterea sau priveliştea lor [.] Şi cu adevărat n-ar mai'exista procreaţie pe pământ şi nici viaţă animală ori vegetală; n-ar mai fi zi şi nici noapte, nici săptămână, nici lună, nici in, şi întreg universul ar fi în neorânduială, iar mişcarea celorlalte ceruri arfi zadarnică” {Ospăţul 2, 14).

Înstelat), îşi urmăresc ţelurile şi îşi actualizează influenţele. Şi fac aceasta din treaptă în treaptă, astfel că fiecare primeşte în el influenţele cerurilor de deasupra şi le exercită asupra celor de dedesubt. Iar toate acestea sunt traduse de Dante în mod explicit în termeni de lumină şi de răsfrângeri ale ei. Fiecare are o lumină numai a lui, mai strălucitoare sau mai puţin, rezultantă a interacţiunii dintre virtutea angelică şi substanţa fiecăruia. O lumină care străluceşte cum străluceşte bucuria noastră în pupile. Principiul formal care guvernează diferenţele de luminozitate din univers acesta este: relaţia dintre fiecare treaptă îngerească şi materia celestă în care ea operează, materie care diferă de la cer la cer, de la stea la stea, de la o parte la alta a lunii. Ce este însă ciudat e că nu ştim (sau nu înţelegem) ce este decisiv: ce este specific într-o virtute angelică ori alta, sau ce e specific în materia unui cer sau a altuia, când ne gândim că materia pură, materia primă şi potenţială, este amorfă în absenţa formei care operează asupra ei. Principiul diferenţial al legământului dintre îngeri şi ceruri, dintre îngeri şi stele îmi este mai puţin limpede decât aş vrea.

Înfăţişarea deplină a ierarhiilor celeste Dante o face cu alt prilej, atunci când ajunge el însuşi în Primul Mobil şi vede cu ochii lui cele nouă ceruri sau cercuri de foc sau cununi de foc angelice, iar Beatrice îi arată corespondenţa dintre fiecare cunună şi fiecare cer (28, 98-129). Esenţele sau ordinele angelice, nouă la număr, sunt grupate în trei triade (ternari), fiecare ordin având puterea să guverneze câte un Cer. Din prima triadă fac parte Serafimii (stăpâni pe Cerul Cristalin), Heruvimii (Cerul stelelor fixe) şi Tronurile (Cerul lui Saturn); din a doua Dominaţiile (Cerul lui Jupiter), Virtuţile (Cerul lui Marte) şi Puterile (Cerul Soarelui); iar dintr-a treia Principatele (Cerul Venerei), Arhanghelii (Cerul lui Mercur) şi îngerii (Cerul Lunii).

Această ierarhie este a sferelor cereşti, dar puterile îngereşti care le guvernează se află într-un non-spaţiu, în Empireu, acolo unde Dante le vede din momentul în care a ajuns în Primul Mobil. Le vede cu ochii săi întăriţi de purificări succesive şi de treptate ajustări la violenţa crescândă a luminii. Le vede el însuşi, dar Beatrice îl ajută să înţeleagă mai mult decât vede. Voi înfăţişa în amănunt şi în esenţa ei relatarea dantescă a acestei viziuni; ea face parte din zona cea mai înaltă a poeziei lui Dante şi a lumii.

Încă de pe când Dante se afla în Cerul al nouălea, al Stelelor fixe (cel în care se simte mai fierbinte şi mai vie prezenţa divină), el vede, încă prea departe ca să-i distingă părţile constitutive, Cerul Cristalin, „regescul veşmânt al tuturor sferelor lumii” (23, 112-117). Acum după ce a părăsit constelaţia Gemenilor, el se afla, prin virtutea privirilor Beatricei, chiar acolo, în Cerul Cristalin (27, 97-102). Şi, văzând ce se oglindeşte în ochii călăuzei sale, se întoarce spre sorgintea acelei reflectări şi vede Punctul divin, iradiind, în Empireu, o orbitoare lumină. În jurul lui se rotea, mai iute decât însuşi Primul Mobil, un cerc de foc, nu mai departe de centrul care îl luminează şi îl colorează decât haloul de aburi deşi al unui astru. Acest prim cerc de foc era înconjurat concentric de un altul, al doilea, apoi de al treilea, de al patrulea, de al cincilea, al şaselea, al şaptelea (pe care nu l-ar fi putut cuprinde, întregit, nici cercul unui curcubeu), al optulea, al nouălea, în cercuri tot mai încet rotitoare, tot mai puţin luminate de „scânteia pură”, de fulguraţia din centrul lor, în timp ce acelea din apropierea ei sunt cele mai scăldate în divina lumină şi în adevărul ei. Dante se arată mirat că, în acest mirabil şi angelic templu, mişcarea de rotaţie a cununilor de foc, mai rapidă cu cât e mai aproape de centrul ei, nu corespunde cu viteza de revoluţie a cerurilor, iar Beatrice îl lămureşte spunându-i că îngerii din Cercul cel mai apropiat de lumina divină guvernează „mişcarea cerului celui mai îndepărtat de pământ” şi a celui mai rapid, Cristalinul. Şi tot asemenea, ierarhic, mai departe, până la îngerii din ultimul cerc, care imprimă mişcare cerului celui mai apropiat de pământ, acela al lunii (28, 13-69). * Iar mintea lui Dame, înţelegând, se înseninează asemeni cerului nostru pământesc atunci când mistralul îi alungă norii şi îl lasă strălucitor şi senin, frumos din zare în zare; şi vede adevărul cum se vede în cerul limpede o stea (prima comparaţie, diurnă, vizează risipirea îndoielii; cea de a doua, nocturnă, certitudinea şi limpezimea adevărului dobândit). Iar când Beatrice, încheindu-şi lămurirea, a tăcut, din Cercurile angelice au pornit să scapere, ca dintr-un fier incandescent, scântei: sunt îngerii înşişi, unul câte unul, care se disting astfel, în ochii lui Dante, de „incendiul” cercurilor pe care le alcătuiesc, dar a căror rotire în jurul „punctului fix”, pe orbitele lor eterne, continuă s-o însoţească mereu. Iar In-gerii-scântei erau miriade, într-un număr finit însă incomensurabil cu mintea şi inconceptibil* (28, 13-96; pentru

* Vechiul comentator Benvenuto de Imola (sau Benvenuto dei Rimboldi) (1336/40-1390), cel mai important dintre primii exegeţi ai operei lui Dante, dă, în Commentum super Dantem cea mai limpede formulare a relaţiei dintre cercurile angelice şi cerurile guvernate de ele: „Novem ordines angelomm proportionatissime correspondent novem spheris coelorum, et est în eis summa convenientia în motu et quantitate; ita quod quantitas intensiva ordinis primi convenit cum quantitate extensiva Primi Mobilis, et ita de ceteris” (Cele nouă ordine de îngeri corespund strict proporţional celor nouă sfere ale cerurilor, şi există între ele o concordanţă perfectă în ce priveşte mişcarea şi cantitatea; astfel încât cantitatea intensivă a primului ordin [Serafimii] concordă cu cantitatea extensivă a Primului Mobil, şi la fel se poate spune despre toate celelalte [ordin de ordin şi cer de cer]); cf. 28, 64-78.

* „Numărul acestor făpturi e cu mult mai mare decât o arată efectele”; „ Dumnezeu a putut zămisli nenumărate făpturi”; „ e limpede pentru noi că acele făpturi se află în număr foarte mare”; „Sfânta Biserică [.] spune, crede şi ne învaţă că acele preaalese făpturi sunt nenumărate”. Vezi şi Toma din Aquino, Summa Theol. 1, q. 112, 4: „mulţimea îngerilor este mai mare decât orice mulţime materială dată” („ multitudo angelorum transcendit omnem materialem multitudinem”). Pe de altă parte, privitor la numărul îngerilor afectaţi mişcării planetelor, într-un text din Ospăţul (2, 5), vorbind însă numai despre Cerul Venerei, Dante (urmându-1 pe Al-Farghani din cartea despre Agregaţia Stelelor) spune că îngerii număr, cf. 29, 130-135 şi Ospăţul, 2, 4-5). Iar fiecare înger din mulţimea aceasta infinită în întregime iluminată de Dumnezeu se află într-o relaţie specifică cu lumina divină, însă nu doar datorită apartenenţei la un cerc de foc ori altul, mai apropiat sau mai îndepărtat de ea, ci şi individual: Lumina Primă este primită de fiecare înger în tot atâtea chipuri câţi îngeri (splendori) există şi în tot atâtea chipuri se uneşte cu ea, fiecare după meritul său şi după puterea şi fervoarea iubirii sale, adică în funcţie de câtă iubire trezeşte în el contemplarea Primei Lumini, proporţional cu intensitatea viziunii sale (cf. 28, 106-114). Iar Beatrice îi atrage atenţia lui Dante asupra puterii divine, a eternei Valori, care şi-a făcut atâtea nenumărate oglinzi unde, mereu răsfrân-gându-se, mereu rămâne Unul în eternitatea lui (29,136-145). Sau cum se spune în 13, 58-60: „din bunătatea lui el îşi aruncă raza, ca oglindindu-se, în nouă existenţe [în cele nouă cercuri angelice şi în numărul uriaş al îngerilor care le alcătuiesc], rămânând în veşnicie una”. Iar imaginea oglindirii apare şi atunci când se vorbeşte – dar nu în Divina Commedia, ci în Despre arta cuvântului (1, 2) – despre felul în care comunică îngerii. Am mai citat textul, dar el îşi are locul şi aici: „îngerii, pentru a face cunoscute luminatele lor gânduri, au o foarte iute şi trainică putere a minţii datorită căreia îşi dezvăluie în întregime gândul unul altuia, fie de-a dreptul, fie doar prin mijlocirea acelei foarte strălucitoare oglinzi în care toţi sunt arătaţi în marea lor frumuseţe şi în care toţi se oglindesc cu neistovită iubire”.

Rânduiţi „la cârmuirea acestui cer sunt în număr nu prea mare [.] sunt în număr de trei: [unul] prin care steaua se roteşte pe epiciclul ei; [altul] prin care epiciclul se roteşte împreună cu tot cerul, la fel cu acela al Soarelui; [al treilea] prin care cerul întreg [al Venerei] se învârteşte urmând mişcarea sferei înstelate [.]. Aşadar, pentru aceste trei mişcări sunt trei [îngeri] rotitori. Apoi, tot acest cer mai are o mişcare, învârtindu-se cu epiciclul [.] o dată în fiecare zi naturală; iar dacă această rotire e pricinuită de vreo Inteligenţă sau de goana Primului Mobil, numai Dumnezeu o ştie, căci mie mi se pare prea mare cutezanţă s-o judec”.

Trebuie stăruit asupra faptului că relaţia dintre îngeri şi Dumnezeu şi între îngeri şi lume se întemeiază pe intelect, întâi de toate, îngerii sunt numiţi Inteligenţe. Apoi rangul lor este proporţional cu intensitatea capacităţii lor de contemplare intelectuală a adevărului divin. Iar beatitudinea lor (l'esser beato) se întemeiază pe actul viziunii (nell'atto che vede), şi nu pe actul iubirii {quel cb'ama), care derivă din cel dintâi şi depinde de el (cbeposcia seconda) (28,106-114). Mai presus însă decât însăşi puterea de înţelegere a îngerilor este Empireul, căruia nu-i corespunde nici un cerc angelic şi există numai în Mintea divină, unde se aprind iubirea şi puterea care, iradiind, pun în mişcare Cerul Cristalin (Primul Mobil) şi apoi pe toate celelalte. Empireul este lumină şi iubire (cf. 33, 83 şi 86), dar de înţeles îl înţelege numai Dumnezeu (27, 109-114), cel ce „nu este circumscris şi circumscrie totul” (14, 30). „Plin de linişte şi de pace e lăcaşul acela al supremei Dumnezeiri, care singură se cunoaşte de-săvârşitpe sine” (Ospăţul, 2, 3). În schimb, îngerii care guvernează cerurile şi le rotesc „împlinesc, dar înţelegând, rotirea în cerul supus lor, pe care-l mişcă fiecare” (Ospăţul, 2, 5). „Căci după cum Inteligenţele cunosc prin mijlocirea formelor inteligibile, tot astfel îşi produc şi efectele prin forme inteligibile: fiindcă fiecare intelect acţionează înţelegând” (Toma din Aquino, Comentariu la „Despre cauze”, lect. 10) „.

Viziunea cercurilor angelice şi tot ce a mai aflat de la Beatrice despre ele nu este ultima mare experienţă para-disiacă a lui Dante înainte de încheierea poemului. El a mai întâlnit şi a mai văzut îngeri sau cete de îngeri şi înainte şi după aceea. Insă, cu excepţia celor de la sfârşitul Commediei (râul de lumină, Candida Roză, îngerii din preajma Măriei şi alţi câţiva), el întâlneşte pe parcursul călătoriei sale îngeri

* Pentru alte referiri la cercurile angelice şi la relaţia lor cu cerurile sunt de citit: 4, 28; 8, 25-27; 9, 76-78; 21, 91-93; 23, 112-117; 27, 97-102 şi 113-120; 28, 52-54 şi 30,10-15 (despre Primul Mobil); 9, 61-62 (despre Cerul lui Saturn); 19, 28-30 (despre Cerul lui Jupiter cu referire la cel al lui Saturn); 8, 34-37 (despre Cerul Venerei).

Mesageri (vezi Purgatoriul) şi îngeri cu alte funcţii determinate în organizarea regnurilor extramundane. Inteligenţele de care a fost vorba până acum i-au fost vizibile numai ca nişte cununi ignee, în care îngerii se individualizau doar ca scântei, cum s-a văzut. Îngerii aceştia, care nu sunt îngeri cosmici, i se arată sub o înfăţişare mai mult sau mai puţin distinctă şi pe care o descrie mai mult sau mai puţin precis, în funcţie de capacitatea lui de viziune. Se pune deci întrebarea: în ce relaţie se află cu îngerii cosmici, care nu au chip şi sunt pure esenţe formale, principii de funcţionare a cerurilor şi de influenţare a stărilor de lucruri terestre? Pentru Dante însuşi faptul că unii îngeri pot fi văzuţi ca entităţi individuale descriptibile creează o dificultate. Singurul loc în care încearcă o lămurire (4, 40-47) pare să propună ca explicaţie o concesie pe care Sfintele Scripturi o fac capacităţii umane de reprezentare, care nu poate înţelege nişte realităţi de ordin pur spiritual decât per sensibilia etphan-tasmata, prin aparenţe sau reprezentări accesibile simţurilor: minţii noastre aşa trebuie să i se vorbească, pentru că numai din reprezentările sensibile intelectul uman află ceea ce apoi face obiectul unei cunoaşteri intelectuale. Tocmai de aceea Scriptura, adaptându-se facultăţilor noastre, consimte să-i reprezinte cu înfăţişare umană pe Gabriel, pe Mihail şi pe Rafail, care sunt pure Inteligenţe. Poate de aceea putem spune că îngerii pe care îi vede Dante în Infern, în Purgatoriu şi în Paradis sunt numai reprezentări sensibile şi „literale” ale unor sensuri alegorice şi spirituale. Oricum, experienţa acestor apariţii se traduce la Dante în viziuni, adesea luminoase, şi, cultivând aici mai ales sensul literal al poemului, ele se cuvin înfăţişate, cum am făcut, vorbind de luminile din Purgatoriu, în poezia lor, ca figuri aşezate după o lege inefabilă în firidele Catedralei de bezne şi lumini.

Iar cei din urmă îngeri din Purgatoriu, cei din alaiul Beatricei, sunt deja îngeri paradisiaci, risipa lor de flori este doar prevestirea unor alte, mai multe, sărbători ale cântării şi luminii, din sfera purei fericiri, din preajma ultimei Lumini.

Apoi, în Paradis, din cer în cer, se simte doar prezenţa şi lucrarea îngerilor cosmici, până când, spre sfârşitul canticei, (situate în ultimul Cer, al Stelelor fixe, în Cerul Cristalin, al Primului Mobil, şi în Empireu), apar din nou îngerii beatitudinii, ai proslăvirii şi ai consacrării, într-o uriaşă orchestraţie de lumini: „De ce te uiţi cu prea mult drag la mine şi nu priveşti grădina cea frumoasă care, sub razele lui Crist, se umple de atâtea flori?” îl întreabă Beatrice pe Dante., yAici se află şi Trandafirul în care s-a-ntrupat Verbul divin”, sfânta Măria. Supus, Dante, deşi orbit de atâta lumină, priveşte, şi priveşte mai ales lumina Fecioarei (Io maggior foco), o stea, ca un safir, care îşi revelează marea strălucire şi culoarea, pentru ca apoi Dante să vadă cum asupra ei coboară o altă lumină, care ia formă de cunună rotitoare, şi să audă o muzică mai suavă decât orice muzică terestră. Este Arhanghelul Gabriel, cel care cântă şi spune că o va însoţi pe Regină, rotindu-se mereu în preajma ei, ca un cerc de lumini, până se va întoarce lângă Fiul ei, în Empireu, unde va face şi mai luminoasă, cu lumina ei, suprema lumină. Dante nu poate însă urmări cu ochii, până la acea mare depărtare, înălţarea Fecioarei şi a cununii sale rotitoare de lumină şi sfinte cântări (23, 70-120). Avea totuşi să o revadă chiar în Empireu. Acolo Sfântul Bernard îi spune să privească în sus, spre tronul unde sade Fecioara Preamărită, şi o vede iarăşi, în locul cel mai luminat, iar în jurul ei, cu aripile întinse, mai mult de o mie de îngeri, fiecare cu lumina lui anume şi cu mişcările şi cântul său, o preaslăvesc, iar ochii ei, plini de lumina bucuriei, se reflectă, ca în oglinzi, în bucuria sfinţilor ce o privesc (32, 112-135).

Îngerii mai apar în acest loc al Paradisului şi ca părtaşi la două dintre cele mai înalte şi mai mirifice viziuni, care sunt de fapt una singură, schimbându-şi chipul şi slava. Dante se află în Empireu, încă însoţit de Beatrice. Iute, ca fulgerat, este orbit de lumina de acolo, apoi vederile i se-ntăresc din nou, poate privi: „Văzui un fluviu de lumină clară, incandescent, cu maluri smălţuite de-o veşnică şi dulce primăvară. Şi din adânc ţâşneau sântei menite să cadă printre flori precum rubine, de aur şi argint împrejmuite. Ca bete de miresme şi lumini se scufundau şi dintre unde-n urmă se revărsau alte sântei divine” (30, 61-69, cf. 95). Râul este un râu de lumină divină, florile de pe malurile lui sunt sfinţii şi preafericiţii, iar viile scântei sunt îngeri care, ca nişte albine, ies din curgerea luminii, se aşază pe florile de pe un ţărm şi de pe celălalt, părând astfel rubine încrustate în inel de aur, apoi, ca îmbătate de tarele parfum, se-ntorc să se cufunde iarăşi în adâncul curgerii de ape, în lumina ei, şi altele vin iarăşi şi altele iarăşi se duc, în fericirea acelei primăveri. Dante se apleacă să bea îndelung din lumină şi îşi cufundă faţa în ea (30, 73-74 şi 85-87).

Dar râul de lumină era de fapt o aparenţă, o înfăţişare sensibilă a unei realităţi mai adânci care, curând, este chemată să ia alt chip vizibil, să nu mai fie curgere de ape care vin şi trec, flori şi scântei, ci altceva: în Candida Roză, în Trandafirul de lumină vie: „în cerc se-ntinde şi-ale ei hotare sunt largi astfel înât i-ar fi-n părere şi soarelui prea strimtă cingătoare. Din sfânta rază naşte-a ei vedere răsfrântă-n prima Sferă Cristalină, ce-şi ia dintr-însa viaţă şi putere. Şi, după cum se oglindeşte-o clină în valea ei, părând că se desfată de iarbă şi de flori, aşijderi în lumină văzui cum se-oglindesc asupra-i, roată, în mii de praguri strânse dimpreună, toţi cei ce-avut-au cerul drept răsplată. Şi, dacă treapta cea mai joasă adună-atâta foc, ît de imensă-i marea petalelor ce roza o-ncunună! Dar ochii mei nu se pierdeau în zarea şi-naltul de scântei, ci printre pleoape gustau până-n străfunduri desfătarea” (30, 103-120). Şi iarăşi, deasupra acestui uriaş amfiteatru de lumină, ca şi deasupra râului care-i fusese trecătoare aparenţă, se ivesc îngeri. Zboară neostenit, purtători de har, între Prima Lumină şi preafericiţii care, ca nişte petale, stau cuprinşi, treaptă de treaptă, în cercul uriaş al Sfintei Roze. Par albine care sug din flori nectar şi-1 duc la stup, să-1 facă miere, plină de mireasmă. Aşa coborau îngeri nenumăraţi între petalele nemărginitei flori şi-apoi urcau acolo unde le chema, la Dumnezeu, iubirea. Îngeri cu chip de îngeri: cu feţe de lumină vie, ca aripi de aur şi cu veşmintele mai albe decât orice nea, veneau, băteau din aripi peste rândurile de lumini, aducându-le pace şi aprinsă iubire, de sus, şi aducându-li-le iarăşi şi iarăşi. Ar fi putut, această ţesere şi-această ningere de îngeri, să aşeze între Dumnezeu şi Roză o piedică vederii, dar nu avea cum fi aşa: nimic nu poate sta în calea divinei lumini, în strălucirea ei nimic nu poate fi opac, nimica nu aruncă umbră între ea şi ţelul razei sale. Îngerii aceia erau şi sunt străvezii.”

Lumina duhurilor fericite întreg Paradisul este plin de ea. Este, fireşte, un reflex al luminii carităţii divine, lumină, dragoste şi caritate, dar, în termenii poemului, lumină, dat vizibil, scară de viziuni. Am încercat să rămân în termenii vizualităţii sensibile, să dezvălui o poetică a luminii ca lumină sensibilă. Dar nu m-am putut împiedica, în paralel şi, aş zice, în subtext, să traduc discret lumina în idee, să reduc sensibilul la inteligibil, iar rezultatul a fost dezvăluirea unei construcţii prodigioase, la care Sfântul Toma, o minte tot atât de mare ca şi a lui Dante, nici n-ar fi visat. Împotriva orişicui, fie el şi Croce, putem spune că arhitectura poemului sacru este simultan, şi într-un sens inefabil, atât o catedrală de lumini cât şi o catedrală de concepte şi relaţii de concepte şi de invenţii nemaigândite, vrednică în sine de reverenţa şi de uimirea noastră. Şi că poezia sensului literal nu este ca o vegetaţie crescută adiacent şi parazitar pe liniatura unui construct abstract, ci însuşi acel construct abstract ca un anume fel de poezie fără analog. Şi de aceea ce aş fi vrut să înfăţişez aici, mărginin-du-mă la sensul literal, ar fi rămas orfan de ceva esenţial, ceva părtinitor, aproape la fel de abstract ca şi celălalt demers. Şi totuşi, vrednic de a fi încercat, chiar ştiind bine că

* „Harul lui Dumnezeu este primit într-un fel de către substanţele separate, adică de îngeri, care nu au densitate materială, fiind aproape străvezii prin puritatea formei lor” {Ospăţul, 3, 7).

Niciodată Dante, cu o consecvenţă de oţel, n-a trădat sensul alegoric de dragul imaginii sau al emoţiei poetice în sine. Nici măcar în cazul comparaţiilor. Măreţia poeziei lui Dante în aceasta constă: cu o neclintită deliberare a făcut din poezie ancilla theologiae, transformând-o, din acelaşi elan, în regină.

Date fiind constantele, ar fi mai lesne de făcut o prezentare categorială şi sistematică, fie şi clasificatorie. Dar economia aceasta ar fi o sărăcire. Suntem datori să urmărim, pas cu pas, nu doar povestea ascensiunii lui Dante, din Cer în Cer, până în Empireu, ci însăşi procesualitatea textuală a scrisului său, meşteşugul de a scrie despre lumină nu doar în unitatea, ci în diversitatea şi în progresia ei.

Şi acum iată cum arată, din perspectiva luminozităţii lor, spiritele din cuprinsul Paradisului*, care este chiar Paradisul. Nu însă înainte de a vorbi de coexistenţa, în această sferă, a două realităţi distante şi totuşi complementare. Lumina duhurilor paradisiace este deci un reflex al ultimei Lumini, un har de sus, o chezăşie de adevăr (3, 32), un dar de iubire. Pe de altă parte, spre înţelegerea şi viziunea luminii lor, Dante invocă aproape tot ce înseamnă lumină în lumea pieirii. Luminii de sus îi vine în întâmpinare, întâlnindu-se în rai, lumina lumii noastre de aici, de jos, unde, mai mult

* In nu prea multe locuri li se spune umbre, ca un reziduu al vorbirii despre alte regnuri. Cel mai adesea sunt oglindiri, făclii sau focuri, dar mai ales lumini (lumi). Pe de altă parte, toate, lumini fiind, îşi primesc lumina de sus, din focarul Luminii prime şi eterne. Într-o măsură mai mare sau mai mică, după rangul lor sau după starea unei clipe ori împrejurări. Numai că despre „împrejurări”, de lucruri schimbătoare care s-ar petrece cumva acolo, n-avem cum şti nimic sau mai nimic. Ce ştim este doar ce determină în duhuri apariţia, prezenţa şi trecerea lui Dante. Pe de altă parte, un eveniment pentru duhuri este însuşi scenariul, hotărât de Dumnezeu, al călătoriei lui Dante. Duhurile pe care le vede, suind, în fiecare cer îşi au de fapt sălaşul etern în Empireu şi se află, fiecare, mtr-un anume cer numai pentru a-i da poetului o imagine sensibilă a gradelor lor diferite de beatitudine. Ce se află, simultan şi etern, în Empireu, m preajma Domnului se află proiectat, iluzoriu şi metaforic, pe treptele unei ierarhii celeste (4, 28-42 şi cânturile 31 şi 32 în întregime).

Decât oriunde, Unul se vădeşte şi există (nu doar pare) ca Multiplu. Fără întâlnirea, în sfera poeziei, dintre lumina eternă de sus şi înfăţişările luminii de jos (printre care ne naştem, trăim şi pierim), luminile din Paradis nu ar ajunge nici la inima, nici la închipuirea noastră. Ele arată aşa:

În primul Cer, al Lunii: Aici are loc prima întâlnire a lui Dante cu spirite sortite să existe veşnic în sfera fericirii. De ce se află acolo şi nu în alt cer nu are, în sine, importanţă în cadrul acestei scrieri, nici pentru toate celelalte duhuri pe care, urcând din cer în cer, urma să le-ntâlnească sau să le vadă, până sus de tot, în Empireu. Felul şi gradul beatitudinii lor interesează aici numai în relaţia lor cu poezia luminii, cum se va vedea.

Dante era încă în gând cu ce-i spusese Beatrice despre diferenţele de luminozitate ale stelelor şi ale creaturilor. Deodată însă îl distrage apropierea unei cete. Dar nu crede că sunt făpturi, crede că sunt doar imagini oglindite, abia distincte, vagi, cum evanescent ne vedem chipul într-un geam străveziu sau într-o apă neadâncă, la fel de nedesluşit ca un mărgăritar pe-o frunte albă. Şi, crezând că sunt doar reflexe, se întoarce să le vadă a ce anume reflexe sunt, dar nu vede nimic şi, privind-o pe Beatrice, o vede zâmbind, ca de amăgirea unui copil, şi îndemnându-1 să stea de vorbă cu aceste „vere sustanze” (3, 7-33), în care mai apoi Dante recunoaşte chipuri cândva pământene, chiar dacă simte în ele „nu ştiu ce anume divin”, o lumină supranaturală care le transfigurează (3, 58-60). O lumină care sporeşte în ele o dată cu bucuria. Piccarda Donaţi îi răspunde „atât de bucuroasă că părea să ardă de iubire în Focul cel dintâi” (3, 68-69). Şi chiar, cum spunea fratele ei, Forese, în Purgatoriu (24,14-15), poartă o cunună de lumină. Iar puţin mai departe împărăteasa Constanţa („la luce della gran Costanza”), pe care Piccarda i-o arată lui Dante, se aprinde în clipa aceea de întreaga lumină a sferei lunare (3,109-111, 118). Pentru ca Piccarda însăşi, cântând Ave Măria, să dispară apoi ca în adâncul întunecat al unei ape (3, 122-123).

În al doilea Cer, al lui Mercur: Abia aici se dezvăluie deplin natura luminoasă a duhurilor fericite. Şi aici lui Dante îi iese în întâmpinare o ceată numeroasă de duhuri: vin către el aşa cum, prin apa limpede şi calmă a unui heleşteu, se adună peştii către o momeală, iar peştii aceştia erau mai mult de o mie de foarte vii lumini. De fapt sunt nişte umbre, nişte forme umane care abia se mai disting în strălucirea pe care o iradiază, şi care e „lumina care umple acest cer” şi le aprinde (5,100-119). Lucrul se vede şi mai bine în cazul apariţiei lui Iustinian, împăratul, căruia Dante îi spune: văd bine cum te-nvălui în propria-ţi lumină şi că, de bucurie, ochii ţi se umplu de raze, dar nu ştiu cine eşti. Iar duhul lui Iustinian devine, dintr-un spor de bucurie, a carităţii (aceea de a-i răspunde lui Dante), şi mai strălucitor, şi mai ascuns în nimbul lui de raze. Ca Soarele care, cu căldura lui, usucă orice abur, orice înceţoşare care-i îmblânzeşte scânteierea, şi apoi devine invizibil din cauza prea marii, orbitoarei lui străluciri (5, 124-137). Apoi Iustinian, după ce i-a vorbit lui Dante îndelung, după ce cântă un fel de psalm latino-ebraic spre slava marii Lumini de sus din care duhurile din aceste regnuri îşi primesc lumina, se îndepărtează şi dispare, împreună cu toate celelalte „foarte iuţi sântei” (7,1-9). Iar Beatrice, într-un pasaj doctrinar, vorbindu-i despre mântuire, îi spune lui Dante că nu doar asupra duhurilor fericite cad razele divine, ci şi asupra făpturilor nemijlocit create de divinitate, îngerii şi oamenii, iar dintre oameni asupra celor care seamănă mai mult cu ea, cu divinitatea: „Cu cit îi seamănă mai mult cu-atât mai mult îi place; căci sfântulfoc, ce luminează totul, e cel mai viu în ce i-e pe potrivă” (7, 73-75).

În al treilea Cer, al Venerei: Unde Dante nici nu ştie cum a ajuns, dar că se află în alt Cer, mai sus, îşi dă seama după sporul de frumuseţe al Beatricei, care se face tot mai frumoasă şi mai luminoasă pe măsură ce urcă înspre Fericire. Abia sosit acolo, în Cerul iubirii şi al iubitorilor, Dante asistă la apariţia unor lumini: în lumina acelui cer ele se văd, distincte, aşa cum se văd scânteile printre flăcările unui foc, şi sunt într-o mişcare circulară, unele evoluând mai lent, altele mai rapid, fiecare după „vederea ei lăuntrică”, după inspiraţia de iubire celestă care le animă. Iar roiul acesta de lumini, venit atunci de sus, din Cerul cristalin al Serafimilor şi coborât în Cerul Principatelor, se îndreaptă spre Dante cu iuţeala unui vânt şi apoi una dintre lumini (era Carlo Martello) îi vorbeşte, în timp ce luminile se opresc din dansul lor circular. Întrebat de poet cine este şi cine sunt toţi ceilalţi, duhul, prin puterea carităţii, creşte şi devine mai intens şi chiar spune că lumina bucuriei iubitoare îl ascunde ţesându-1, înfăşurându-1 în raze, ca într-un cocon de mătase (8, 16-39, 46-48, 52-54). Apoi, după ce îşi spune povestea, sufletul, viaţa din sfânta lumină, se întoarce către Soarele său (9, 7-9). Pe măsură ce Dante urcă din sferă în sferă, duhurile nu-şi mai iau chipul omenesc, ci numai pe acela de lumină. Dante află cu cine anume are de-a face numai din vorbe, nu din înfăţişări. Astfel că tot ce urmează este o alternanţă de vorbiri, unele foarte lungi, cu tot mai complicate scenografii ale luminii, rod al unei mari inventivităţi nu doar poetice, care, spre a fi înţeleasă în complexitatea şi în diversitatea ei, trebuie înfăţişată în amănunt şi în sine. Nu se pot tăgădui şi unele inerente stereotipii, însă chiar în acumularea lor se simte, uneori mai mult, alteori mai puţin evident, o progresie, un elan ascensiv şi o îmbogăţire a reprezentărilor, o energie a imaginaţiei, un iluzionism cosmic care nu are pereche în poezia lumii.

Din acelaşi roi şi învăluire şi dănţuire de lumini din Cerul Venerei se mai desprind trei: Cunizza da Romano, femeie de rang înalt, cu suflet mare, dată multor iubiri pământeşti şi, spre sfârşit, unei depline pocăinţe; Folchetto di Marsiglia, trubadur provensal şi apoi călugăr şi episcop; Raab, biblica Raab care i-a înlesnit lui Iosua cucerirea Ierihonului. Cunizza iese din hora de duhuri scânteietoare (care dansează cântând „Osanna”). Şi ea, sub imperiul carităţii şi al bucuriei carităţii, se face mai luminoasă, învelişul ei de lumină străluceşte mai tare, iar glasul ei vine din adâncul ei nevăzut, „del suo profondo”. Îi spune lui Dante că se află acolo, în Cerul Venerei, şi că străluceşte învinsă de lumina stelei, adică de iubire. Pe urmă se întoarce în roata ei de lumini (9, 13-15, 22-24, 32-33, 64-66). Apoi lui Dante i se arată Folco (deja pomenit ca lumină a acelui Cer de către Cunizza, 9, 37-39), şi i se arată ca un rubin lovit de razele soarelui, şi îi explică poetului cum sufletele din Paradis devin mai strălucitoare când se bucură mai mult (9, 76-78), iar mai încolo i-o arată pe Raab, o altă lumină, care scânteiază ca o rază de soare în apă curată şi este fericită înlăuntrul nimbului ei (9, 112-116).

În al patrulea Cer, al Soarelui: în Cerul precedent duhurile luminoase, în număr nedeterminat, au deja o mişcare circulară, dar nu una dispusă într-un cerc riguros. Acum, în Cerul Soarelui, lui Dante, însoţit mereu de Beatrice, spiritele i se înfăţişează în formă de cunună luminoasă şi în număr determinat: 12, dintre care cel care vorbeşte este însuşi Sfântul Toma din Aquino. Iar acestei coregrafii mai stricte îi corespunde un spor de strălucire, care de altfel va creşte mereu în suişul către Cerul de foc. Dante se află cuprins deja în intensa lumină a sferei solare şi spiritele care i se arată, „a patra ceată a Tatălui ceresc” (căci se află în al patrulea Cer), i se desluşesc nu prin culoarea lor, ci prin faptul că sunt mai luminoase decât însăşi lumina în care se află cuprinşi. Dar cât de luminoase nu este în stare să ne spună nouă, care nu am văzut, în lumea noastră, şi nici nu ne putem închipui, lumină mai mare decât aceea a Soarelui. Nu îi ajută nici talentul, nici meşteşugul, nici lunga experienţă a scrisului. Este ca şi mut. Ne cere însă să-1 credem şi să năzuim să ajungem cândva să vedem ce a văzut el atunci (10, 40-48). Iar Beatrice îl îndeamnă să-i mulţumească pentru viziunea aceasta lui Dumnezeu, „soarele îngerilor” (10, 52-54).

Iată ce vede: mai multe vii străluciri (piiifulgor vivi) fac cunună în preajma lui Dante şi a Beatricei (far di noi centro e di se far corona), ca în jurul lunii un halo când cerul este încărcat de aburi. Iar sorii aceia aprinşi, cântând, se rotesc de trei ori în preajma celor doi, ca nişte stele înconjurân-du-şi, lent şi de aproape, dar mereu la aceeaşi distanţă, statornicii lor poli (10, 76-78). Apoi se desprinde Sfântul Toma. El se arată dornic să-i spună tot ce vrea să afle. Şi o şi face, cu bucurie, de vreme ce raza harului divin, care cuprinde orice iubire de adevăratul Bine şi al cărei foc creşte apoi din propria sa dragoste, îl luminează cu atâta putere: 1-a adus până aici şi îl va duce şi mai sus (10, 82-86). Şi spune cine au fost şi sunt cele 12 lumini ale cununii, acum oprită din rotirea ei: el însuşi, Toma din Aquino (doctor angelicus), apoi Albert cel Mare (doctor universalii), Graţian, Petrus Lombardus (magister sententiarum), Solomon, regele iudeu (inclusiv aici ca autor al Cântării Cântărilor), Dioni-sie Areopagitul, Paulus Orosius, Marius Victonnus, traducătorul lui Platon, Boeţiu, Isidor din Sevilla, Beda (venerabilis), Ricardus de Saint Victor (magnus contemplator) şi Sigieri din Brabant (la luce eterna di Sigieri) (10, 97-138). Apoi cei 12 înţelepţi îşi continuă dansul şi cântul, ca la dulcele sunet al unui orologiu de Catedrală. Şi apoi se opresc cu toţii „ca luminări în sfeşnic” (11, 15). Câtă poezie e aici mi-e greu să spun. Întreaga scenografie, tot mai complicată, a Paradisului, simultan luminescentă, coregrafică şi corală, pentru a fi simţită în frumuseţea ei, cere un mare efort, acela de a accepta în înseşi temeiurile sale convenţiile beatitudinii. E adevărat că pretutindeni răsar pasaje de o mare poezie (dintre care cele mai frumoase ţin de imagini şi de sentimente pământeşti), dar poezia fericirii pare să ne scape. Sau să ne apară cumva ridicola. Ştiu că e o vorbă gfea, dar încă mă bântuia distincţia lui Croce, în cazul Divinei Commedia, între poezie şi structură. Nu sunt printre aceia care preţuiesc mai mult Infernul sau Purgatoriul, iar Paradisul este mai ales un poem al luminii ca sinteză inefabilă între cea sensibilă şi cea inteligibilă. Poate dacă n-am şti deloc ce sufietS sunt prinse în imaginea aceea grandioasă şi, dacă nu de beatitudinea unor fiinţe anume ar fi vorba – cărora istoria lor terestră le îngăduie mai puţin anume exuberanţe – dacă luminile, jocul de lumini şi construcţiile de lumină ar putea fi gândite în sine, ca prezentare anonimă a beatitudinii, am accepta atunci mai uşor aceste imagini, bucurându-ne de ele în sine. Oricum, cât din poem este şi poezie a luminii voi încerca să înţeleg şi să arăt mai departe. Continuând cu ce se vede în acelaşi al patrulea Cer, al Soarelui, unde abundă imaginile luminoase. După a doua oprire a cununii de lumini, sfântul Toma îşi reia vorbirea, apnnzându-se din nou de o mai vie lumină „facendosipiu mera” (11, 18), nu fără a-i spune interlocutorului său „Precum sclipesc în raza Lui arzând, la fel, privind în veşnica lumină, zăresc ce pricini te frământă-n gând” (11,19-21). Pentru„ că, privind în veşnica lumină a lui Dumnezeu, vede oglindindu-se în ea întregul lumii şi întregul timpului ei. Şi vede şi îndoielile doctrinare ale lui Dante. Îl lămureşte îndelung şi nu arareori se foloseşte de imagini de lumină: Sfântul Francisc „fu tutto di serafico ar dor e”, asemeni serafimilor în ardoarea carităţii lui şi asemenea soarelui, aşa cum răsare uneori din Gange; Sfântul Dominic, datorită înţelepciunii lui, strălucea cu scânte-ierea unui heruvim (11, 37-39, 50-51). Iar când încheie, sfânta cunună de lumini începe să se rotească din nou şi, înainte de a face, rotindu-se, un cerc complet, apare o a doua cunună de lumini, concentrică şi cuprinzând tot 12 duhuri care şi ele cântă şi dansează, la unison cu cei din cea dintâi cunună (12,1-6). Iar cântul lor e mai presus de cântul nostru pământesc pe cât este Lumina Primă faţă de reflexul ei în creaturi (12, 7-9). Iar relaţia dintre cele două cununi (care sunt şi ca două cununi de veşnice roze) este aceea dintre cele două arcuri (de întregit imaginar ca cercuri), ale unui dublu curcubeu născându-se într-un văzduh plin de aburi subţiri şi străvezii şi corespunzându-şi culoare de culoare, ca şi când cel de al doilea, cuprinzându-1 pe primul, ar fi oglindirea lui. Cele două cununi îşi corespund lumină cu lumină, duh cu duh, în împăcarea fericitei lor rotiri care, când vine vremea vorbei, se opresc (12,10-25). Dar oare nu ajunge ca luminile acestea să fie doar lumini? Nu, nu-i ajunge gândului lui Dante. Ele sunt, cu Sfântul Bonaventura (doctor seraphicus) în frunte (care face, direct, elogiul Sfântului Dominic şi, indirect, pe cel al Sfântului Francisc), personalităţi ilustre ale lumii teologice: Augustin, Illuminato da'Rieti, unul dintre primii învăţăcei ai Sfântului Francisc, Ugo da San Vittore, Pietro Mangiadore {Petrus Comestor), Petrus Hispanus, Natan, profetul care 1-a mustrat pe David pentru adulter, Ioan Gură de Aur (Chrysostomos), Anselm, arhiepiscop de Canterbury, Donatus, Rabano Mauro, arhiepiscop de Ma-gonza, Gioacchino din Calabria (12, 127-141). Cele două cununi pornesc să se rotească din nou şi Dante iarăşi caută să le aducă la puterea'ânchipuirh noastre şi ne porunceşte să ne imaginăm că cincisprezece dintre stelele cele mai luminoase din toate regiunile cerului, adunate cu cele şapte stele ale Carului Mare, care nu coboară niciodată sub orizont, şi cu ultimele două, cele mai strălucitoare, de la capătul Carului Mic, ar forma două cununi, fiecare de câte douăsprezece stele, şi că cele două cununi stelare s-ar roti în sens contrar. Totul este atât de rece şi forţat încât ai zice că Dante a încercat el însuşi să arate diferenţa dintre lirica imaginilor şi. geometria lor, dintre emoţie şi construct, dintre umanitatea sensului literal şi frigiditatea celui figurat când poezia e absentă. Adăugind că, şi dacă am face întregul efort de imaginaţie cerut de comparaţia sa ipotetică, am dobândi doar umbra acelei frumuseţi (13, 1-33).

După ce Sfântul Toma tace, din cea de a doua cunună se desprinde Solomon care, rugat de Beatrice, îi explică lui Dante ce se va întâmpla, după înviere, cu înfăţişarea lor, înflorită de lumina de acum (la luce onde s'infiora vostra sustanza), dacă vor rămâne veşnic aşa sau nu. Şi îi spune că, atâta vreme cât va dura beatitudinea din Paradis, adică veşnic, caritatea care iradiază din duhuri va forma mereu în jurul lor veşmântul luminos de acum: intensitatea luminii e proporţională cu ardoarea carităţii care îi înflăcărează, iar aceasta e proporţională cu măsura în care îl văd, fiecare, pe Dumnezeu, îl contemplă şi îl înţeleg. Măsura diferă de la duh la

^ duh, după meritul său (valore), care îi atrage mai multă sau mai puţină graţie divină (14, 37-42). Şi când, după înviere, îşi vor redobândi trupul lor de carne, acela va fi un corpus gloriosum, un trup întreg şi desăvârşit, mai în stare, cu ajutorul graţiei divine, să-1 contemple pe Dumnezeu, umplân-du-se de o şi mai mare putere de iubire şi strălucire de lumină. Iar forma trupurilor glorioase va învinge cu lumina ei învelişul de lumină de acum şi vor deveni vizibile, aşa cum un cărbune incandescent se vede totuşi printre flăcările care nasc din el (14, 43-51). Toate acestea duhul le rosteşte cu un glas lin şi smerit, cum poate va fi fost acela al Arhanghelului Gabriel binevestind-o pe Măria (14, 35-36). La vorbele acestea duhurilor din cununi li se face dor de trupurile moarte, îngropate, nu atât de ale lor, cât de ale celor care le-au fost dragi înainte să devină flăcări eterne (14, 61-66). Iar Dante vede atunci ceva minunat: întregul lui orizont de acolo, jur împrejur, se luminează egal şi auroral, întâi cu o lucire slabă, ca la lăsarea serii, când încă nu se ştie bine dacă noile înfăţişări ale cerului, abia văzutele stele, sunt stele sau nu; apoi mai vie, până la urmă orbitoare: este o a treia cunună de lumini, care le împrejmuieşte pe cele două rotin-du-se şi ea. Pentru noi, aceasta este cea mai frumoasă: ne rămâne în amintire fără nume şi fără cuvinte. Dante, orbit o clipă, se trezeşte apoi într-alt cer, al unei şi mai înalte fericiri.

În al cincilea Cer, al lui Marte: Abia ajuns acolo, în lumina rubinie a astrului, Dante are o viziune nouă: Crucea de lumină. Ii apare într-adevăr o cruce de raze albe, cu braţele egale în care scânteiau străluciri intense şi roşietice (luminile duhurilor celor care luptaseră pentru credinţă). Străluciri ca acelea din Calea Lactee, care străbate cerul de la un pol la celălalt, făcută din stele de mărimi, scânteieri şi grupări diferite. Pe amândouă braţele şi în toate direcţiile luminile erau în neostenită mişcare şi străluceau mai tare când treceau unele pe lângă altele. Semănau cu firele de praf care joacă în fel şi chip în lumina unei raze care străbate întunericul. Iar în Crucea aceea lui Dante îi apare, cu o lumină ca de fulger, sau doar cât ţine un fulger, chipul lui Cristos (14, 94-123).

Urmează lunga conversaţie cu străbunul lui Dante, Cacciaguida. Şi el era lumină, una care-a coborât din braţul drept al Crucii la piciorul ei. Coborâse cum, în pacea unei nopţi senine, cade o stea, dar nu despnnzându-se din braţul Crucii astrale, ca o nestemată (mai departe, în v. 85, o numeşte „topaz viu”), nu căzând direct pe Marte, ci străbătând braţul drept spre centru şi luând-o apoi de acolo în jos: îi apăruse lui Dante ca un foc mişcându-se iute înlăuntrul unui alabastru (15, 13-24). Iar, în timpul îndelungatei sale prezenţe în poem, duhul lui Cacciaguida, la vorbele bune ale strănepotului său, se aprinde mai tare, cum se înviorează un cărbune în flăcări când îl bate vântul (16, 28-30), sau dobândeşte sclipirea ca de fulger a unei oglinzi de aur izbite de o rază de soare (17, 121-123; cf. 18, 1-2, 25-27). Şi tot Cacciaguida îi spune lui Dante că duhul de lumină al lui Iosua, chemat de el, va coborî din Cruce ca din nori un fulger (18, 34-36), în timp ce lumina lui Iuda Maccabeul se lasă către Dante ca într-un zbor rotit.

În al şaselea Cer, al luijupiter. Din culoarea înflăcărată a lui Marte, Dante ajunge la lumina albă a lui Jupiter. Iar acolo vede cum strălucirea iubirii aprinse în ea, cum duhurile de acolo, înfăşate în lumina lor, zboară, cântând, şi, ca nişte păsări în zbor, formează litere şi alcătuiesc pe cer cuvinte (DILIGITE IUSTITIAM QUIIUDICATIS TERRAM, „iubiţi dreptatea voi, ce judecaţi pământul”), care apoi se irosesc, rămânând doar un M de aur pe câmpul de argint al planetei, M pe vârful căruia se aşază alte lumini, apoi peste o mie de lumini ţâşnesc, tot de acolo, ca nişte scântei, urcând care mai sus, care mai jos, aşa cum le sortise Soarele care le-a aprins, până când, încet, fiecare se opreşte la locul ei predestinat, închipuind desluşit pe cer gâtul şi capul unei Acvile, în timp ce părţile laterale ale literei devin aripi. Este Acvila imperială a justiţiei (18, 70-108). Dar fiecare lumină continuă să apară ca un rubin în care atât de tare ardeau razele soarelui, multiplicându-se în ele, încât în ochii pelerinului părea că se răsfrânge soarele însuşi (19, 1-6). Acvila făcută din lumini îşi mişcă apoi aripile, dar până la urmă acele sclipitoare incendii se potolesc (19, 100-102). Un unic Soare arzător străluceşte în ele, aşa cum, după asfinţit, stelele ce răsar sunt lumini din lumina unui singur soare (20, 1-6). Acvila vorbeşte şi vorbeşte îndelung, şi îi atrage atenţia asupra ochiului ei, poruncindu-i lui Dante să-1 privească bine pentru că, dintre toate „focurile” din care e alcătuită, în scânteierea lui se află duhurile cele mai înalte. Ceea ce Dante face. Şi vede acolo, străbătând erele de după venirea lui Cristos şi dinainte de ea, şase duhuri: pe David (în centrul ochiului), pe Traian, Ezechia, Constantin cel Mare, Wilhelm cel Bun al Siciliei şi pe Rifeu troianul. Şi nu înţelege ce caută acolo păgânii Rifeu şi Traian, iar ochiul Acvilei, şi mai aprins de bucuria de a lumina, îi vorbeşte poetului de misterul predestinării, în timp ce flăcările lui Traian şi ale lui Rifeu ard mai vii, înteţite şi ele de bucurie (20, 37-148, 20, 31-36).

În Cerul al şaptelea, al lui Saturn: După viziunea celor trei Cununi, a Crucii şi a Acvilei, în acest Cer lui Dante i se arată Scara sufletelor: din cristalul planetei până sus, foarte sus, unde privirile nu mai ajung. Culoarea e de aur strălucind în soare şi coboară pe ea alte străluciri, duhuri-lu-mini atât de multe încât pe scară par să se fi adunat atâtea stele câte, de aici, de pe pământ, se pot vedea pe cer, şi care nu doar coboară, ci stau sau urcă la fel ca păsările în zborul lor de dimineaţă: o forfotă de scânteieri, mai stinse ori mai luminoase, sau şi mai luminoase în clipa bucuriei, pe treptele unei scări fără capăt. E ca şi scara lui Iacob (din Cartea facerii, 28, 12), dar aceea e străbătută de îngeri, aceasta – de spiritele contemplative învăluite în lumină (21, 25-44, 55-57, 68-69, 136-138). Iar spiritele acestea tac, altfel decât cele de până acum, care cântau (21, 58-60). Dante întreabă un duh (Pier Damiano, cândva cardinal) de ce anume tac celelalte şi de ce anume coborâse până la poet, iar acesta, făcându-şi centru din miezul său, prinde să se rotească şi să spună, răspunzând primei întrebări, că aşa cum nu zâmbeşte aici Beatrice, aici nu se cântă; lumina acelui zâmbet i-ar arde aici ochii, cântul i-ar asurzi auzul (cf. 22, 10-12). Iar celei de a doua că, da, a venit anume, dar nu ştie de ce a fost ales să-i fie sărbătoare cu spusa şi lumina lui, nu mai aprinsă decât a altor duhuri de pe scară, poate chiar mai puţin; cum Dante poate vedea privind către acele flăcări. Şi adaugă: „Lumina sfântă, pătrunzând senină în raza ce mă-ncinge, arde-n mine, şi-a ei virtute cu-al meu văz se-mbină şi mă ridică-asupra mea atare c-ajung să văd esenţa ei divină. Dintr-însa mi se trage desfătare; căci pe-o măsură văzul meu sclipeşte cu para ce mă scaldă în lucoare.” Şi totuşi nu are răspuns, cum n-ar avea nici îngerii cei mai aproape de Lumină, Serafimii, care-1 privesc cel mai stăruitor pe Dumnezeu (21, 58-102).

Beatrice îl îndeamnă mai târziu pe Dante să-şi îndrepte privirile şi către alte duhuri. Şi vede o sută de mici sfere de lumină, ca nişte mari mărgăritare, care îşi sporeau unele altora frumuseţea şi sclipirea, irizându-se cu razele lor (22, 16-24). Dintre ele, îi vorbeşte Sfântul Benedict şi, la vorbele lui, încrederea înfloreşte în Dante aşa cum se desface trandafirul luminat de soare (22, 55-57). Şi îl roagă să-i spună dacă va fi cu putinţă să-1 vadă cândva desfăşat de lumină, să-i vadă chipul lui de om „ch'io tiveggia con imagine scoperta”, iar Sfântul îi răspunde că da, când va ajunge sus, în Empireu (22, 55-62).

Apoi, după o vreme, toate duhurile de pe Scară s-au întors acolo, în Cerul de foc (22, 97-99). Aşa cum mai devreme, în Cerul Soarelui, duhurilor li se face dor de chipul celor cândva iubiţi, iubiţi şi acum (când fericirea ar putea să pară împlinire fără rest), de chipul lor pieritor, care este tot ce, ca oameni, putem iubi în lumea trecerii noastre. Dante, fără să vrea anume, pune în poemul lui o anume saţietate de frumuseţea luminilor şi de slava fericirii. Depăşită mereu, pas cu pas, de puterea fără seamăn a voinţei de a constitui cu tot dinadinsul, din tot ce îi este dat ca virtuţi unui om, structura şi sensul unui spaţiu care n-a fost niciodată al experienţelor noastre.

În Cerul al optulea, al Stelelor Fixe: Unde ajunge când soarele se află sub semnul Gemenilor (sub care se născuse). Şi de acolo, îmbiat de Beatrice, priveşte o vreme în jos, la întregul drum străbătut, urcând prin Lună, Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter, Saturn. Şi-acolo, de tot jos, Pământul: „Cel petic strimt de glie ce ne-asmute întreg din zbor cu Gemenii-l zării, cu munţi, cu holde şi cu văi ştiute11 (22, 133-154). Tărâmul care a fost dat vieţilor şi morţilor noastre.

Retrospectiva avea rostul unui răgaz şi-al unei reculegeri înainte de mai ardente înălţări şi mai arcane viziuni, hotărî-toare. Beatrice priveşte atentă, aproape încordată, Cerul. Priveşte ca o pasăre ocrotitoare de puii ei care, după trecerea nopţii, aşteaptă, cu nerăbdarea iubirii, să răsară soarele, aţin-tindu-şi privirile spre orizont. Beatrice se uită în zenit, ştiind prea bine ce urmează pentru ocrotitul ei, ce viziune. Iar Cerul se luminează tot mai mult, până când se arată Triumful lui Cristos.

Viziunea paradisiacă: Isus („la lucente Sustanza”) strălucind ca un soare în mijlocul unui roi uriaş de lumini care ard în focul strălucirii sale. Iar scânteierea lui, ochii lui Dante n-o pot îndura. Viziunea terestră analogă e nocturnă, e aceea a stelelor luminate de lună plină în seninul unei nopţi. Isus, în gloria şi în triumful lui, e aspră, violentă lumină de soare, dar este, într-un alt registru, şi blândeţea lunii; în versuri de neuitat: „Quale ne'plenilunii sereni Trivia ride tra le ninfe eterne”: „Cum în seninul nopţii, luna fiind plină, zâmbeşte Diana printre nimfe eterne”, unde convenţiile mitologice şi clasicizante, care sunt adesea atât de obosite şi reci, au respiraţia uşoară şi plină de har a poeziei (23, 25-33). Însă Mântuitorul nu zăboveşte mult, urcă în Empireu, iar Beatrice îl îndeamnă pe Dante să deschidă ochii răniţi de prea marea lumină şi să se uite la spiritele cuprinse în alaiul lui Isus, şi îndeosebi să vadă bine „la Roşa în che ii Verbo di-vino carne sifece”, Măria, şi „ li gigli al cui odor şi prese ii buon cammino”, crinii a căror mireasmă ne-a călăuzit pe drumul bun, apostolii. Iar Dante priveşte: cum privea, pe pământ, o pajişte plină de flori, el aflându-se în umbra norilor, şi florile în lumina unei raze de soare scăpată printre ei. Isus, din înalt, strălucea asupra celor din triumful lui, dar lumina lui nu-1 mai orbea pe călător. Şi o priveşte pe Măria, „Io maggior foco”, „la viva stella”, prezenţa cea mai luminoasă de acolo, asupra căreia coboară o cunună de lumini, care o înconjoară şi se roteşte în preajma frunţii ei, cântând împreună cu celelalte lumini (este, cum s-a spus la locul cuvenit, arhanghelul Gabriel), şi apoi tot ce vedea acolo (Fecioara, Arhanghelul, luminile ce cresc cu dragoste spre ea) se înalţă încet spre Empireu, dincolo de priviri (23, 70-126). Insă în timpul ascensiunii lor, în timp ce Beatrice înălţa către ele o rugă pentru Dante, acele suflete pline de bucurie se grupează în cercuri şi pornesc să se rotească în jurul unei axe, lăsând în urmă flăcări ca de comete. Apoi din cea mai luminoasă dintre cununi s-a desprins o lumină, cea mai strălucitoare, şi s-a rotit de trei ori în jurul Beatricei, spu-nându-i „O sânta suora mia”, am venit la ruga ta. Era Sfântul Petru, pe care Beatrice îl întâmpină spunându-i „O luce eterna” (24, 19-34). Iar Petru îl cercetează după aceea îndelung asupra Credinţei. Dante îi spune, printre multe altele, că credinţa în Treimea divină este steaua care scân-teiază statornic în el, şi e scânteia din care se aprinde marele foc al celorlalte adevăruri (24, 139-147). Mulţumit, Apostolul îl înconjoară de trei ori cu lumina lui, cum făcuse, la început, cu Beatrice (22-24). Se îndreaptă apoi spre ei, de unde venise şi Petru, din cununa de lumini a apostolilor, Sfântul Iacob, şi i se alătură cu dragoste lui Petru, înalţă laude Domnului şi, scânteind cu mare scânteiere, îl privesc o vreme tăcuţi pe Dante, care stă cu ochii plecaţi, greu îndurându-le învăpăierea. Iacob îi spune să-i privească: ceea ce aduce cu sine, în minte şi în suflet, de pe pământul care 1-a născut, să se pârguiască la razele lor (25, 13-36). Şi îl cercetează asupra Speranţei. Iar în timpul acesta vine o clipă când înlăuntrul văpăii în care se afla sufletul apostolului Iacob a început o fulgerare deasă, un semn de bucurie că învăţăcelul ştie bine ce anume e Speranţa (25, 79-81). Iar curând, din văzduhul Stelelor Fbfe, cununile de duhuri se aud cântând în cor un psalm al speranţei, şi dintre ele se desprinde apostolul şi evanghelistul Ioan, ca o lumină sporită până într-atâta încât, dacă în constelaţia Racului s-ar afla o asemenea stea (un tal cristallo), prima lună de iarnă ar fi o singură zi, luminată când de Soare, când de steaua aceea, care ar fi un Soare al nopţii (e luna în care, când răsare Soarele, apune Racul, şi invers). Luminile – Petru, Iacob şi Ioan – cântă şi dăn-ţuiesc, iar Dante încearcă să discearnă în incandescenţa care e Evanghelistul forma trupului său; iar ochii lui suferă ca ai aceluia care se căzneşte să vadă cum intră soarele în eclipsă parţială şi sunt orbiţi (este strădania de a vedea, prin lumină, astrul însuşi, sau măcar o parte din el). Ioan îi spune însă că se chinuie zadarnic, că în Paradis nu au venit cu trupul lor cu tot decât Fecioara şi cu Fiul ei (25, 97-129). Dar privirile lui mai rămân o vreme străfulgerate şi goale şi simte o adâncă tulburare când, întorcându-se spre Beatrice, care e lângă el, nu o poate vedea (25,136-139). Şi, fund încă astfel, fără priviri, aude glas venind din însăşi flacăra ce i le-a stins (26, 1-6) şi care îl întreabă despre Caritate (26, 1-51). Răspunsul dat este bine primit şi lăudat, iar după aceea Dante începe să vadă din nou: orbit de prea via lumină a Evanghelistului, Dante îşi recapătă privirile prin puterea altei lumini, aceea a ochilor Beatricei (ei înşişi oglinzi ale luminii divine); aşa se trezeşte din vremelnicul său întuneric, ca un om care doarme adânc şi-i bate-n ochi, brusc, o mare strălucire şi, întâi buimac, se dezmeticeşte cu greu şi nu vrea să deschidă ochii, apoi înţelege, se deşteaptă pe deplin şi priveşte. Acum privirile lui Dante, limpezite, au o nouă tărie şi poate privi o a patra lumină, în care se află sufletul omului celui dintâi creat: Adam (26, 70-84; cf. 100-102 şi 135). Adam ştie, fără ca Dante să-i spună, ce gânduri îl frământă: „căci eu le văd în cea de veci oglindă ce prinde-n luciul său tot ce-ipe lume, dar fiinţa ei nu-i nimeni scris s-o prindă„ (26,106-108). Se aud cântece de slavă, cele patru lumini stau aprinse-n faţa lui, tot ce vede şi aude i se pare un zâmbet al Universului însuşi („un riso dell'universo”, 27, 4-5). Apoi Apostolul Petru, înainte de a rosti una dintre cele mai crân-cene invective din poem, împotriva papalităţii şi a corupţiei Bisericii, iradiază, ca de obicei, o lumină mai intensă, dar de data aceasta nu de bucuria carităţii, ci de sfântă mânie; şi tocmai de aceea lumina lui ia o culoare sângerie, ca şi când Cerul lui Jupiter şi-ar schimba lumina lui albă cu aceea de roşie văpaie a lui Marte (27,11-15 şi 54). Aceeaşi schimbare de culoare a luminii cuprinde toate duhurile din preajmă şi pe Beatrice şi întregul cer: culoarea norilor însângeraţi de soare când răsare sau apune. Culoarea sumbră de eclipsă din ceasul când s-a stins Isus pe cruce (27,19-21, 28-36). Iar când Apostolul încheie, culoarea luminii se schimbă din nou şi toate duhurile de acolo se ridică în eter, care este materia foarte pură şi incoruptibilă din care sunt făcute cerurile, şi se ridică ningând în sus, o ninsoare, lentă şi ascensivă, de lumini, pe care Dante o urmăreşte până o pierde din priviri (27,67-75).

În al nouălea Cer, al Primului Mobil. Unde Dante ajunge privind-o pe Beatrice, chipul ei de lumină, zâmbetul de fericire. Primul Mobil încercuieşte toate celelalte ceruri, el însă e cuprins numai în lumina şi în iubirea lui Dumnezeu (27, 88-114). De aici Dante are viziunea Punctului divin din Empireu şi a celor nouă ceruri angelice care îl înconjoară, cum am arătat pe larg în altă parte, vorbind despre îngeri. Cât despre duhurile preafericiţilor, ele, însoţite de îngeri şi întreţesute cu ei, apar în slava lor atât în Râul de lumină, cât şi în Candida Roză, care încununează Paradisul şi poemul. Se află aici o mare regie de lumini, un pariu al lui Dante cu imposibilul, iar poezia străbate mai mult ca emoţie a privitorului decât ca farmec al viziunii. Supremul efort al arhitectului Catedralei de lumini absoarbe o parte din puterile sale poetice.

În Empireu: Beatrice vesteşte: am ieşit din sfera celui mai mare Cer, al nouălea, şi ne aflăm în cel care e pură lumină şi pură fericire. Iar pe preafericiţi îi vei vedea nu doar ca până acuma, învăluiţi şi nevăzuţi în propria lor strălucire, ci cu crupul lor cu tot, ca în ceasul Judecăţii de Apoi (30, 38-45). Dar viziunea aceasta mai întârzie o vreme. Dante, din nou orbit o vreme şi apoi din nou cu vederi mai puternice decât până atunci, îşi scaldă ochii în Râul de lumină, pe care l-am înfăţişat vorbind de îngeri. Iar Beatrice îi spune proteguitului ei că ce vede acum sunt, în lumina lor, doar umbre ale propriului lor adevăr, prefigurări ale lui („umbriferi pre-fazii”). Nu pentru că, în sine, ar lipsi ceva desăvârşirii lor: neajunsul rezidă doar în privitor, doar pentru cel care nu le poate vedea încă aşa cum sunt ele cu adevărat. E vorba deci de aparenţe iniţiatice, de metamorfoze progresive, de o pregătire pentru desăvârşirea viziunii finale (30, 76-87). Într-adevăr: după ce contemplă Râul de lumină, vede, dintr-o dată, că ceea ce până atunci se arăta ca o lungime devine cerc, florile (sfinţii) şi scânteile (îngerii) se dispun în altă figură, într-o şi mai fericită sărbătoare, iar Dante vede „l'alto tri-onfo del regno verace”, slava împărăţiei în care adevărul e desăvârşit. Această „circular figura „ este, fireşte, simbolul perfecţiunii, al unei realităţi care începe şi sfârşeşte etern în fiecare punct al ei. Figura circulară este foarte mare, mai mare decât poate să cuprindă chiar cel mai mare astru, soarele însuşi. Toată întinderea lui vizibilă se formează dintr-o rază emanată de lumina divină şi reflectată de suprafaţa convexă a Primului Mobil, a celui de al nouălea cer. Şi Dante vede, oglindite ca într-un lac de lumină (aşa cum, pe pământ, s-ar oglindi într-un lac o clină de deal în frumuseţea primăverii), toate sufletele din Paradis, aşezate jur împrejur pe nenumărate trepte.” Iar dacă cea mai mică şi cea mai de jos poate cuprinL

* Textul trebuie citat în întregime (30, 97-108): „Lumină orbitoare a lui Dumnezeu, prin care eu văzui înaltul triumf al singurei adevăra-te-mpărăţii o, dă-miputere s-o arăt aşa cum o văzui! Acolo sus se află o Lumină, şi-n lumina ei pe Cel ce a creat-o poate să îl vadă creatura lui ce doar privind la el îşi află pacea. Lumină ce se-ntinde-n chip de cerc de în ea atâta lumină încât soarele, asemuit cu ea, să pară mic, să ne închipuim cât de mare era cea mai mare, cercul celor mai de sus petale ale Trandafirului etern. Şi totuşi Dante e în stare să cuprindă totul cu privirea, întreaga roză uriaşă care exală fericire sub Soarele eternei primăveri, pentru că în aspaţialul Empireu nu mai domnesc legile firii, cauzele secunde, acolo „aproape” şi „departe” nu înseamnă nimic, nici nu adaugă, nici nu scad ceva. Se vede tot un uriaş amfiteatru, mai mare decât orice gând, iar aşezate acolo în cercuri tot mai mari, se află, înveşmântate în alb, sufletele celor pe vecie fericiţi. Beatrice îl duce pe Dante în centrul Trandafirului şi i-1 arată, cu un fel de uimire, cu un fel de mândrie, parcă făcând un gest atotcuprinzător (30, 88-132). Iar pelerinul florentin priveşte, absorbit într-o mută contemplaţie, priveşte atent, îşi roteşte, îşi înalţă, îşi coboară ochii, caută să păstreze în amintire tot ce vede, ca să poată spune mai târziu, întors aici, care este „la forma general di Paradiso”. Dar mai doreşte şi anume desluşiri, şi se întoarce către Beatrice să le ceară, dar Beatrice nu se mai află acolo lângă el (31, 40-60). În locul ei e Sfântul Bernard şi, ca tresărind, Dante îl întreabă „Unde este?” iar bătrânul i-o arată: se află numărând de sus în jos, în cerul al treilea al Rozei (în primul era Fecioara, într-al doilea Eva), cu capul înconjurat de o cunună de lumini în care se răsfrângeau eternele raze divine. Era departe, cât de departe e adâncul mării de cerul cel mai înalt, al fulgerelor. Şi totuşi o vede (31, 61-78). Pentru ca mai târziu Dante să o vadă acolo, în Empireu, şi pe Sfânta Fecioară, mai luminoasă în scaunul ei decât toţi fericiţii de pe toate treptele, de unde se afla Dante, jos, până în înaltul Trandafirului celest, unde Fecioara scânteia ca soarele în răsărit, înconjurată de o lumină tot mai scăzută, cu cât mai departe de văpaia aceea (31,112-129; 32,106-108; 33, 7-12).

Atât de larg ocolul lui fiind încât i-arfi şi soarelui prea largă cingătoare. Întreaga-i arătare din raze e făcută ce se răsfrâng pe culmea Primului Mobil, ce-şi ia astfel din ele viaţă şi putere.”

Iar îngerii din triumful ei erau cum i-am înfăţişat la locul lor din scrierea aceasta.

Pentru a adecva acest studiu, atât de amănunţit, titlului său, s-ar fi potrivit poate un Q. E. D., o explicitare sistematică a arhitecturii de lumină a marelui poem. Un fel de a înfăţişa, nu fără riscul unei anumite pedanterii, structura luminoasă a Divinei Commedia, în toate articulaţiile şi modulaţiile ei, de la întunecatul hău abia luminat de obscure şi efemere lumini, urcând Muntele purgatorial din largul mărilor australe, aşa cum îl înconjoară zile şi nopţi, aurore, amieze şi amurguri, şi ajungând acolo unde rigoarea şi fericirea încununării cereşti pare de neînchipuit, până la ultima rază. Mintea lui Dante opera cu o atât de neverosimilă precizie încât descrierea planului său era la îndemâna oricui s-a apropiat de poem cu atâta atenţie şi fervoare. Dar autorul acestei scrieri n-a dorit acest lucru. Mai exact n-a vrut să transforme o imanenţă într-o transcendenţă. Şi aşa, insistând atât de mult asupra sensului literal în detrimentul celui alegoric, a comis un anume abuz. Dar n-a crezut de cuviinţă să meargă şi mai departe, transformând literalul într-o diagramă sau într-o epură. Scopul scrierii n-a fost atât teoretic cât senzorial: cititorul să găsească bucurie urcând printre lumini dinspre damnare spre beatitudine, printr-o arhitectură de vis, prezentă clipă de clipă. Şi retrăind cu imaginaţia lui senzorială şi cu forţa sa lirică, cu întreaga lui putere de percepere a lumii, sub specie lucis, drama omenească.