PURGATORIUL.

Purgatoriul este un munte terestru care se înalţă la antipodul Ierusalimului şi este caracterizat de prezenţa şi de acţiunea luminii solare. De aici faptul că doar în Purgatoriu avem, de la Dante, poezia orelor, a zorilor, a amurgului, a nopţii. Este înfăţişat ca un munte insular, înconjurat de apele oceanului austral. Din cauza înălţimii sale, Ulise spune, în Infern, 26,133-135: „când se ivi un munte-ntunecat de-atâta depărtare şi îmi păru atât de-nalt cit altul până-atunci nu mai văzusem”; „îmi ridicai privirea către muntele acela ce creasta-şi înălţa spre cer din apa mării mai sus decât, în lume, orişicare munte” (3, 14-15); „Vârful era înalt că biruia privirea, iar coasta aspră îi suia, pieptiş” (4, 40-41); „până la vârfe un urcuş pe care ochii mei nu pot să-l urce” (4, 86-87). Muntele, de la poarta Purgatoriului propriu-zis în sus, nu poate fi tulburat de alterări meteorologice („Liber e muntele acesta de orice tulburare din cele pe care cerul şi le face singur sieşi [.] w” cade ploaie, grindină, zăpadă, nici rouă şi nici brumă [.] Nu se arată nori nici rari, nici deşi, nici fulgere sau curcubee„ (21, 43-50); „un aer dulce, fără de schimbări„ (28, 7; cf. 97-102 şi 121-126). Şi de aceea, cât ţine ziua, e mereu luminat de soare, în deplină seninătate. Dante notează toate etapele principale ale cursului diurn al Soarelui în fiecare dintre cele trei zile şi jumătate ale Sfintei sale căi, descriind şi diferitele efecte ale Soarelui asupra peisajului, ca, printre atâtea locuri, în 3, 16-17: „Soarele care, roşu, mă lumina din spate, în faţa trupului avea lumina frântă”; e vorba de umbra lui Dante, pomenită în Purgatoriu nu arareori, în funcţie de deplasarea lui spirală în susul muntelui.

Această stăruinţă nu se explică numai prin poziţia geografică a Purgatoriului. Pentru Dante soarele e simbolul Domnului: „Nici un lucru din lume care cade sub simţuri nu este atât de vrednic ca soarele de a fi luat drept închipuire a lui Dumnezeu'1 {Ospăţul, 3, 12, 7), înaltul Soare pe care sufletele ispăşitoare tânjesc să-1 vadă şi îl vor vedea: „Nu-nca-pe îndoială că veţi vedea cândva lumina cea înaltă la care năzuieşte dorul vostru„ {13, 85-87; cf. 7, 26). Lumina soarelui este „făclia care-ţi duce paşii-n sus„ {8, 112; cf. 26, 145-146) şi ajutorul supranatural necesar purificării sufletelor. Simbolistica solară e prezentă şi în orarul ascensiunii: intrarea în insulă are loc în zori: „Planeta cea frumoasă ce de-amar alină făcea ca răsăritu-ntreg să rida„ {1,19-20); Cato le spune, despre soare: „vă va călăuzi, căci iată-l că răsare„ {1,107) – şi chiar răsărea „Căci zorii biruiau umbrele nopţii, care fugeau de ele, astfel că, departe încă fiind eu, am putut zări freamătul mării„ {1,115-117). Adevăratul urcuş începe când răsare deplin soarele, iar sosirea în vârf (în Paradisul terestru) are loc când „beznele se risipesc de pretutindeni„ {27, 112), iar lui Dante, trezit, Virgiliu îi spune: „ Vezi soarele ce-n faţă îţi străluce„ {27, 133). Când Dante e gata să urce către stele (33,145), urcuşul în Paradisul celest îl face cu ochii aţintiţi la soare {Par. 1, 46-47) şi în ora „cea mai nobilă din întreaga zi” {Ospăţul, 4, 23, 15), adică la amiază, pe când aproape întreagă acea emisferă era albă {Par. 1, 44-45).

Pe de altă parte lumina soarelui îi îngăduie lui Dante să vadă drumul pe unde trebuie s-o ia ca să înceapă urcuşul Purgatoriului; într-adevăr, Cato îi previne că soarele o să le arate pe unde este urcuşul mai lin {1, 107-108). Urcuşul urmează cursul soarelui, care în emisfera aceea are loc de la răsărit spre apus, trecând prin nord {4, 52-84 şi 119-120). Dante şi Virgiliu încep de la răsărit atât plecarea de pe ţărmul mării, cât şi urcarea muntelui, şi continuă aşa, cu muntele mereu la stânga, cu abisul mereu la dreapta lor şi cu sensul de mişcare spre dreapta pentru cine priveşte muntele {11, 13-15,49-51,80-81,22, 121-126 şi 25, 110);'iar vârful îl ating în partea de apus, acolo unde se opreşte parcursul lor spiral. Această direcţie este necesară, după cum este indispensabil să urmezi orientarea graţiei divine în vederea curăţirii de păcate: la începutul celui de al doilea cerc (acel girone al invidioşilor) Virgiliu apostrofează astrul: „Dulce lumină-n care-mipun credinţa, intrindpe noul drum călăuzeşte-l. Cum îţi este aicea veşnic rostul, tu lumea-o scalzi în strălucirea ta; de nu-i altă pricină, călăuze razele tale se cuvin mereu să fie” {13, 16-20). Dacă cineva o ia în direcţie opusă {contra'l sole), este silit să se întoarcă {3, 59-102); este un sens interzis (22,136).

Simbolismul luminii solare apare şi mai limpede din legea dantescă potrivit căreia în Purgatoriu nu poţi înainta decât atâta vreme cât luminează soarele: „Vezi bine că deja declină ziua, iar noaptea nu e cu putinţă vreun urcuş” (7, 43-44, cf. 17, 62-63,18,110). Înainte de răsăritul soarelui sau după apusul lui voinţa devine inertă: „Vezi? Nici măcar dunga asta n-ai putea-o trece după asfinţit. Nu-i altă pricină decât întunecimea nopţii; ea îi ia voinţei orice putinţă de-a urca” (7, 53-57). Poţi cel mult să mergi înapoi sau să te roteşti în plan orizontal (7, 58-60). Până şi Sfânta Lucia, pentru a-1 duce pe Dante adormit din vâlceaua principilor până în pragul Purgatoriului propriu-zis, aşteaptă ivirea luminii (9, 59-60).

Ca şi Infernul, Purgatoriul este un loc de ispăşire. De Infern îl deosebeşte însă natura pedepselor, putinţa ispăşirii şi a purificării, speranţa mântuirii. Asemănarea este aceea că totuşi există suplicii, organizate şi ele gradat şi progresiv. Insă mortificarea, oricât de tranzitorie, nu are cum să nu evoce analogii cu lumea durerii eterne. Atmosfera generală este însă cu totul alta din pricina esenţială că purificarea sufletelor se face în lumina soarelui şi a cerului. Dante, călăuzit de Virgiliu, intră în altă sferă de existenţă, de dincolo de moarte, scapă din adâncul acelei nopţi şi al acelei temniţe eterne, cu aer mort, cu cerul greu de nori, pustiu de orice stea (1, 17, 40-41, 44-45; 7, 25-30; 16, 1-3; 22, 101-103; 23, 121-122). Şi sufletele de aici, având alt statut, au altă consistenţă, mai puţin telurică şi mai puţin corporală, îşi pierd puţin din relief şi din materialitatea brută. In Purgatoriu lipseşte efectul acela de trupuri nude pe fondul închis şi neguros. În schimb apare mereu contrastul dintre sufletele din Purgatoriu, ale căror trupuri imateriale nu aruncă umbră, şi trupul viu şi omenesc al lui Dante, de a cărui umbră în soare atâtea duhuri se uimesc şi a cărui prezenţă şi mişcare schimbă întreaga atmosferă a Purgatoriului, legând pentru câte o clipă acele duhuri de pământ, atât prin prezenţa lui corporală, cât şi prin toate amintirile terestre pe care le aduce cu el sau le aşteaptă. Omeneşte, poezia Purgatoriului este o foarte complexă poezie a amintirii. Pe de altă parte, fără ponderea terestră a persoanei fizice a pelerinului, întreg acest regn n-ar fi decât o eternă rotire a soarelui deasupra unei singurătăţi de năluci visătoare. Ultimul suflet purgatorial care mai are o undă de poezie a corporalităţii este Manfredi, dar şi aceea uşoară, o boare de aer şi aur (3, 107). Insă dincolo de prezenţa aceasta, mereu mai sus pe munte, strălucirea chipurilor se stinge şi ele iau tot mai mult culoarea ternă a stâncilor. A stâncilor şi a muntelui însuşi, puternic şi abrupt, plin de reliefuri, prăpăstii şi anfractuozităţi care dau sentimentul unei energii mai profunde şi mai viguroase care guvernează perindările acelea de umbre pline de regrete.

Însă legea Purgatoriului este strictă: nu se pătrunde în el purtând vreo urmă de negură, de funingine, de lacrimi, se impune o ceremonie de purificare: Dante să fie încins cu stuf, să i se spele faţa de orice pângărire, ochii să i se limpezească de orice ceaţă. Doar aşa se poate înfăţişa îngerului portar (1, 94-99).

Şi totuşi această zonă aşezată între hăul deznădăjduitei bezne şi năzuinţa către cerul luminii şi al fericirii nu este un simplu loc de tranzit, un simplu munte de urcat, oricât de anevoios ar fi. Ca şi pedeapsa iremisibilă din Infern, penitenţa mântuitoare din Purgatoriu este distribuită şi ierarhizată cu severă stricteţe, şi nu lipsesc pasaje în care analogia cu suferinţele de jos ar fi derutantă dacă pătimirile de aici n-ar fi până la urmă izbăvitoare. Şi chiar mai mult, speranţa difuză şi atotprezentă conferă osândelor de aici, oricât de grele, un imperceptibil har ascensiv, nu e nimic stătut şi nimic regresiv în Purgatoriu, oricât de lungi ar fi soroacele de ispăşire şi de statornică amintirea amară a greşelii. Iar lumina, care nu e alta decât a cerului austral, este mereu plină de presimţirea unei alte – mai înalte şi mai intense – lumini, spre care urcă, uşoare, cântun şi cântăn, şi dinspre care vin, cu rosturi şi cu roluri precise, îngeri din rai, îndemnuri, prevestiri alinătoare.

Dar totodată, aflându-ne într-o sferă de cumpănă, Purgatoriul nu poate fi descris, cu luminile lui, fără a-i înfăţişa partea lui de obnubilare şi de combustie, fără a vorbi, după tot ce am văzut în Infern, despre fumul şi vâlvătăile de foc din Purgatoriu. Ele ţin de esenţa acestui loc de ispăşire şi răbufnesc în el ca nişte emanaţii ale tenebrelor infernale.

Al treilea cerc, unde se ispăşeşte păcatul de mânie, este plin de un fum gros, ca o noapte înăbuşitoare. Cei doi poeţi urcă prin razele amurgului când se pomenesc dintr-o dată orbiţi şi sufocaţi de un fum gros: „Bezna de iad şi câte-o noapte văduvită de oricare astre, sub cerul jos şi greu de nori, nu mi-a învăluit cândva obrajii ca fumul care ne învălui acolo, atât de aspru că deschişi noi nu puteam să ţinem ochii'1 (16, 1-7, cf. 15, 142-145). Şi se aud glasuri din întuneric, nedumerite, dar vrând să stea de vorbă, măcar să se-audă dacă nu se văd (16, 25, 35-36), până când, într-un târziu „văzui că-ncepe să albească geana de lumină ale cărei raze străluceau acum prin fum„ (16, 142-143). Dante iese din norul de fum în faptul serii şi se bucură de lumină cu bucuria unei amintiri pământeşti: „Tu ce citeşti adu-ţi aminte cum cândva, fiind în munte, ai fost cuprins de-o negură că nu vedeai nici cât prin pieliţa-i zăreşte-o cârtiţă; şi cum, când prind să se rărească umezii şi deşii aburi, străbate, încă-abia zărit, rotundul soarelui – şi lesne-o să-ţi închipui cât m-am bucurat văzând atunci soarele-n asfinţit” (17, 1-3).

Tenebrelor de analogie infernală din acest al treilea cerc le corespunde, tot analogic, focul în care în al şaptelea cerc sau ocol, ard, cât le este scris, cei desfrânaţi. În construcţia de lumini a Commediei, flăcările din acest al şaptelea cerc al ispăşirii sunt, desigur intenţionat, cele mai apropiate de Paradisul terestru, dincolo de care începe regnul pur al luminii. Robii nestăpâniţi ai plăcerilor din lumea trecerii noastre ard, fără să se mistuie şi fără să deznădăjduiască, într-o vâlvătaie fierbinte ca şi patimile lor pământeşti, şi anume tocmai în pragul unei lumini fără durere, pură esenţă şi manifestare a luminii divine. De ars însă ard, suferind şi purificându-se, printre pildele edificatoare ale didacticii angelice. Dante, însoţit de Virgiliu (a cărui călăuzire stă să înceteze) şi de poetul Staţiu (care e o călăuză intermediară între Virgilm şi paradisiaca Beatrice), ajunge brusc, luând ultimul ocol în sus, către Paradisul terestru, într-o zonă incandescentă: din stâncă izbucnesc flăcări şi un vânt le azvârle în sus, nelăsându-le să se întindă peste cale. Dante le străbate strecurându-se, cu teamă, pe buza prăpastiei, iar umbra lui, care primeşte lumina soarelui din dreapta, decupează în perdeaua de flăcări un contur şi mai incandescent, ca orice umbră aşezată între lumină şi lumină (25, 78). Iar duhurile merg printre flăcări cântând imnuri despre clemenţa divină şi dând nobile pilde de castitate, bucuroase să ispăşească, în timpul lor prescris (25, 121-122, 136-137), cu mare grijă să nu iasă din arsura flăcării (26,14-15), cufundându-se în văpaie ca peştele în apă (25, 133-135). Lui Dante toate acestea îi evocă amintiri infernale (27, 17-18); este îrrsă apoi îmbiat şi chiar obligat de Virgiliu să intre el însuşi în acel foc, spre propria sa purificare: „un fir de păr n-ai pierde chiar şi o mie de ani dacă ai sta în miezu-acestei flăcări” (27, 25-27). Dante însă, simţind arsura nemăsurată a văpăii, spune fără ocol că,

^^ pentru a se răcori, s-ar fi aruncat într-un iaz de sticlă clo-cotindă (27, 49-51). Virgiliu îl îmbărbătează, vorbindu-i despre Beatrice şi spunându-i, ca unui copil: „ Uite, chiar mi se pare că-i văd ochii.”

Urmează odihna şi visele nopţii, apoi vine vremea ca Virgiliu să-şi ia rămas bun şi o face tocmai în termenii impuşi de ultima experienţă a focului, a arderii eterne: „Văzut-ai, fiul meu, şi focul trecător şi pe cel veşnic, şi-acuma ai sosit pe un meleag de unde-ncolo nu văd mai departe” (27, 127-129).

Lumina Purgatoriului este aşadar lumina lumii noastre, sub cerul austral, şi luminează, la antipodul Ierusalimului, cel mai înalt munte terestru. Cei doi poeţi îl urcă, primăvara, din treaptă în treaptă, din cerc în cerc, deplasându-se, spiral, mereu spre dreapta (invers decât în Infern) timp de câteva zile şi câteva nopţi. Insă fireasca şi firesc schimbă-toarea lumină a aştrilor nu este, în Purgatoriu, numai lumină de zi şi lumină oarbă de noapte, ci bucurie, frumuseţe şi speranţă, mângâietoare şi senină însoţire către Raiul pămân-tesc. Pentru a da seama de aceste cu totul neîntâmplătoare întâmplări ale luminii şi ale umbrei, se pot uşor găsi mijloace critic-exegetice mai evoluate, dar toate acestea riscă să dea prioritate sensului alegoric, care nu este cel mai chemat să sugereze cititorilor de astăzi că asistă la una dintre cele mai minunate sensibilităţi fotocromatice dintre câte s-au născut printre oameni. Oricât de frustă ar părea metoda, încredinţez pe cititori că nimic nu le poate fi mai de folos, ca să se bucure, decât urmărirea textului în textualitatea sa, scoaterea vechilor cuvinte din inerţia în care în mod inevitabil zac, insuflarea lor cu exact atâta viaţă cât este scrisă şi prescrisă de text ca existenţă suverană.

Purgatoriul începe la ţărmul mării, în lumina născândă şi senină a unei dimineţi de primăvară, cu două ore înainte de zori. Dante zice că lumina acelei ore avea culoarea de azur a safirului răsăritean, o nestemată anume, şi că umplea cu această culoare a ei cerul senin până în înalt şi, jur împrejur, până la orizont. În partea orientală a cerului, „făcând-o pe toată să rida”, ca de bucurie, strălucea intens luceafărul. Insă nu numai el: întorcându-se spre dreapta, către polul austral, Dante mai vede ceva, de data aceasta nemaivăzut – patru stele (corespondentul austral imaginar al Carului Mare, de bună seamă întrupări ale celor patru virtuţi cardinale – dreptatea, curajul, chibzuinţă şi cumpătarea – stele pe care nu le mai zăriseră alţi ochi omeneşti decât ai primilor oameni, Adam şi Eva, înainte de păcat, cât s-au aflat pe vârful muntelui aceluia, în Paradisul terestru. Apoi, fiind acea emisferă numai de ape, n-a mai fost om să le vadă, vremi după vremi, până la Dante: iar sub razele lor, cerul părea însufleţit de bucurie (1, 13-25). Raze atât de puternice încât, în clipa în care Dante îl zăreşte pe Cato, prima umbră întâlnită acolo, un bătrân singuratic, chipul acestuia, inundat de lumina lor, pare iluminat de soare (1, 37-39).

Lentă este însă, în poezia acestei părţi din Antepurga-toriu, creşterea zilei şi, încă în umbră, greu se zvântă rouă dimineţii (1, 121-123). Dar puterea zilei creşte şi Dante, după un calcul complicat, anunţă că în Purgatoriu era cam ora şase, destul de târziu ca lumina întâi albă, apoi purpurie, a aurorei să fi devenit galben-aurie, ca atunci când discul solar stă să apună (2, 7-9), pentru ca apoi Dante să noteze aproape ceas cu ceas suişul lui pe cer. Dar cu mare mirare astronomică, pe care Virgiliu i-o risipeşte îndelung în timpul unui popas, aceea că lumina soarelui le venea din stânga: florentinul uitase că se aflau în emisfera australă (4, 55-56). Curiozitatea lui Dante pentru asemenea abstracte particularităţi stârneşte, ceva mai departe, ironia leneşului Belacqua, care îl întreabă: „Ei, te-ai lămurit cum soarele de-a stânga noastră cerul său şi-lmână}” (4, 20). Vine apoi miezul de zi şi Virgiliu îl îndeamnă pe Dante să urce mai departe: „Acuma vino! Vezi că soarele-a atins amiaza şi noaptea calcă ţărmul, înnoptând Marocul” (4, 137-139) – cu alte cuvinte, în emisfera boreală este miezul nopţii, când întunericul o cuprinde în întregime, până la ţărmul Oceanului, ultima sa limită occidentală. Aproape întreaga astronomie din Purgatoriu se face prin raportare comparativă la situaţia din cealaltă emisferă, din lumea celor vii. Apoi se face după-amiază, soarele, urmându-şi drumul, începe să fie acoperit de coasta muntelui, şi pelerinii intră în umbră (6, 51 şi 56), hotărâţi să urce atât cât va mai fi cu putinţă până la lăsarea deplină a nopţii (6, 52-53), căci, aşa cum îi previne şi Sordello, urcuş pe timp de noapte nu se poate (7, 43-45). Şi coboară, deplin, amurgul, în versuri greu de uitat, cum greu de uitat trebuie să fie, în orice lume ne-am afla, tot ce vom fi trăit şi pătimit, încă vii, şi plini de râvne, de iubiri şi de păcate, în răstimpul acesta atât de scurt primejduitelor noastre vieţii: „Era acuma ceasul când celor de pe mare li se face dor, după o zi de mers, de cei de-acasă şi când, în prima seară a înstrăinării, se îndurerează cel pribeag de zvon de clopot care pare-a plânge ziua care moare” (8, 1-6). Urmează popasul primei nopţi, care începe cu rugile umbrelor înserate către lumina divină, către răsăritul ascuns şi către stele (<Y, 8-18). Întuneric deplin nu era: Dante se mai poate recunoaşte cu Ugolino Visconti (8, 49-51). Apoi îşi întoarce privirile către stele: o dată apuse cele patru stele polare, simbol al celor patru virtuţi cardinale, Dante se cufundă în contemplarea altor trei stele, chipul de lumină al virtuţilor teologale (credinţa, speranţa şi iubirea): „Copilul meu, la ce priveşti în sus?”, „La cele trei făclii de-al căror foc polul de-aici în întregime arde” (8, 88-90). Aş vrea ca acela mai puţin obişnuit cu întrepătrunderea dintre sensul alegoric-doctrinar şi cel literal să creadă, chiar în absenţa unui contact nemijlocit cu textul, că nicăieri sensurile teologale nu transformă spectacolul viu într-un scenariu abstract teologal. Că aici fiinţe omeneşti privesc cu adevărat de pe un munte cerul şi focurile lui, în popasul adâncului nopţii, că se simte şi stânca muntelui şi freamătul cerului, că totul poate fi deodată privelişte şi sens. Ostenit, pe la ora trei din noapte, când în cealaltă emisferă mijiseră zorii, Dante se întinde pe iarbă, adoarme şi visează (9, 1-33). Visează că în înaltul cerului vede un vultur cu pene de aur, coborând spre el ca o săgeată şi răpindu-1 până undeva foarte sus, unde şi poetul şi vulturul ard într-un foc care îl trezeşte pe visător (9, 19-33). Între timp, Dante, în somn adânc, fusese strămutat din Antepurgatoriu până în primul cerc al Purgatoriului propriu-zis. Soarele răsărise deja de două ceasuri, şi Dante, mereu însoţit de Virgiliu, se afla cu faţa spre mare (9544-45). Virgiliu îl lămureşte unde se află şi cum a ajuns acolo: Acvila din vis fusese Lucia, simbol al graţiei ilumi-nante (cf. Inf. 1, 11).

— Lucia, în treacăt fie zis, are către Virgiliu o vorbă plină ea însăşi de graţie: „lasă-măsă-l iau pe-acesta care doarme”, parcă cerându-i voie în şoaptă, ca să nu-1 trezească pe Dante (9, 49-63).

Poeţii urcă acum anevoiosul drum cu care începe primul cerc, acela al trufaşilor; e încă dimineaţă timpurie, luna abia apune când ei scapă de greul urcuşului şi urmează mai departe în tihnă, Dante atât de cufundat în gânduri încât nici nu simte scurgerea orelor; spre amiază trec într-al doilea cerc, al pizmei, unde Virgiliu, în focul amiezii, cu ochii aţintiţi în soare, rosteşte o ciudată invocaţie, o rugă, ca a cuiva care şovăie sau se îndoieşte, punându-şi toată nădejdea în călăuzirea soarelui: „Dulce lumină-n care îmi pun crezul, călău-zeşte-ne, te rog, pe noul drum, aşa cum trebuinţă este-aicea de călăuzire. Tu străluceşti asupra lumii, scăldând-o în lumină: dacă nu este vreo potrivnică pricină, mereu razele tale călăuze se cuvin să fie” (13, 16-21). Virgiliu ştie că trebuie să meargă spre dreapta, mereu spre dreapta, dar e cuprins de îndoială: simţea că intră aici în joc puteri care îi scapă, că ar putea cumva să-l conducă pe Dante pe un drum greşit. De aici fervoarea acestei rugi, care nu e străină de mai vechiul îndemn al lui Cato (1, 107)-

După clipa aceasta poeţii străbat cu iuţeală echivalentul unei mile terestre şi ajung printre umbrele oarbe ale invidioşilor (aveau pleoapele cusute cu fir de fier) şi le-ascultă corurile şi îndemnurile de iubire. Dante, milos, li se adresează cu vorbe de încurajare: „Voi, suflete încredinţate că veţi vedea lumina din înalt, singura grijă şi dorinţă ce-o aveţi în sufletele voastre.„ (13, 85-87). Şi alte ore trec, mai rămân trei până la apus (în timp ce la Ierusalim se apropie zorii, la Florenţa este miez de noapte), iar poeţii, dând încă un ocol muntelui, primesc razele asfinţitului drept în faţă şi călătoresc mai departe prin amurg, puţin orbiţi de ultimele raze (15, 7-9 şi 139-141). Urmează lunga trecere prin fumul des şi negru al urii în ispăşire şi apoi bucuria regăsitei lumini, chiar dacă soarele nu mai lumina de mult partea de jos a muntelui şi a insulei (17, 11-12). Curând, după ultimele raze de pe culmea muntelui, încep să apară stelele, umplând lent cerul cu luminile lor (17, 70-72). După care Dante şi Virgiliu ajung, ca să poposească încă o noapte, în pragul acelui al patrulea cerc unde se ispăşeşte nevolnicia (accidia), lipsa de vlagă în voinţă şi iubire. E miez de noapte şi Dante doarme sub focurile lunii, care făceau stelele mai rare (18, 76-79). Virgiliu îl trezeşte cu greu (dintr-un vis), târziu, când „cercurile toate ale muntelui cel sfânt erau în plină zi, şi noi aveam de mers cu noul soare luminându-ne din spate„ (19, 37-39). Îşi urmează urcuşul şi, tot urcând şi trecând orele (din când în când precizate de poet: 22, 118-120; 25, 1-3), cam pe la ora două după-amiază, ajung într-al şaptelea şi ultimul cerc, al desfrânaţilor. După cum se poate vedea, distanţele dintre cercuri sunt tot mai mici, ca atunci când urci în spirală un munte de formă conică, aşa cum şi este muntele Purgatoriului. Urmează un nou asfinţit: „Soarele mă lovea în umărul meu drept, căci, încă umplând de raze lumea, albea azurul cerului înspre apus„ (26, 4-6). Dar abia se înserează şi cei doi poeţi merg înainte cu râvnă, până se stinge ultima lumină şi umbra lui Dante se pierde în întuneric (27, 66-69); Dante, care este acum însoţit şi de Staţiu, îşi găseşte sălaş pentru odihnă între nişte stânci, ca într-un fel de grotă. Oricum un loc strimt, din care Dante priveşte gânditor cerul; trecuse de toate vămile şi era acum pe deplin purificat: „Puţine se puteau vedea din locu-acela, dar prin îngustime mă uitam la stele şi le vedeam mai luminoase şi mai mari decât oricând, oriunde. Şi, astfel, adâncit în gânduri şiprivind la stele, mă cuprinse somnul„ (27, 88-92). Şi, în timp ce luceafărul se înalţă deasupra lui, visează vise mari, pe Lia (viaţa activă) împletindu-şi o cunună şi vorbindu-i despre sora ei Rachel (viaţa contemplativă; 27, 97-108). În vis şi în poem se simte că Paradisul terestru nu mai e departe. „Şi-a-poi, ivindu-se lumina ce vesteşte zorii [.] heznele se risipeau de pe întregul cer şi somnul meu cu ele laolaltă„ (27, 109-113). Dezmeticit, văzându-şi maeştrii gata de plecare, nerăbdător s-ajungă sus, la Beatrice, străbate, împreună cu Virgiliu şi cu Staţiu, puţinul ce mai rămăsese din calea lor până în Paradisul terestru. Virgiliu, a cărui misiune se încheie, rosteşte ultimele lui cuvinte: „Priveşte soarele ce-ţi străluceşte-n faţă, te uită şi la iarhă, la flori şi la copacii pe care-aici pământul fără trudă-i creşte. Până când, bucuroşi, sosi-vor ochii cei frumoşi care, plângând, la tine m-au trimis, poţi aştepta şezând, poţi să te plimbi. De-acuma înainte nu mai adăsta cuvântul meu, nici semnul meu: cugetul tău e liber, voitor de bine, nestricat de patimi, şi-ar fi greşit sănu-l urmezi. De-aceea eu pe tine stăpân asupra ta te încunun” (27, 133-142).

Dante se află acum în Raiul care-a fost cândva al lui Adam şi este curios să-1 cerceteze pretutindeni, să vadă, pătrunzând în ea, pădurea de acolo, care, cu frunzişurile ei dese şi verzi, îmblânzeşte lumina vie a dimineţii şi răcoreşte fruntea poetului cu o uşoară adiere (28, 1-3 şi 7-9). Şi mergând prin „străvecheapădure”, este silit să se oprească pe malul unei ape: râul Lete. Pe lângă apele sale, cele mai limpezi ape pă-mânteşti par puţin mai tulburi: transparenţa acestora este desăvârşită. Şi curg mereu întunecate prin umbra veşnică pe care o aruncă asupra lor frunzişurile pădurii paradisiace, niciodată ajunse de vreo rază de soare sau de vreo rază de lună (28, 25-33). Impresia de limpezime, de răcoare şi de întunecime silvestră este minunată, şi oricine o poate simţi chiar în versurile danteşti: „avvegna che şi move bruna bruna sotto l'ombra perpetua, che mai raggiar non lascia sole ivi ne luna” (25,31-33).

Înfăţişarea mişcării soarelui, potrivită cât s-a arătat urcarea Muntelui ispăşitor, nu-şi mai găseşte funcţia în Paradisul terestru, unde ciclul diurn este lipsit de importanţă, în jocul imprevizibil şi subtil al unor altfel de străluciri şi de lumini. Dante, încă pe partea de dincoace a râului Lete, o vede pe Matilda (pe care i-o prefigurase, în vis, Lia); este un personaj cu o funcţie determinată în viaţa Paradisului, însă puţin enigmatic, atât pentru că semnificaţia ei alegorică nu este deloc limpede, cât şi pentru că, împotriva obiceiului lui Dante, nu are corespondent într-un personaj istoric determinabil. Dante o vede, peste apă, singură, cântând şi totodată alergând şi culegând flori din multele ce se aflau acolo (25, 37-42 şi 29, 1-3). Şi mergând în susul râului, printre umbre şi lumini, semănând ea, singură cum era, cu nişte nimfe ce colindă prin umbrele pădurii, unele căutând raze de soare, altele fugind de el (29, 4-6). Este însă preludiul unei mari izbucniri de lumină, anunţată lui Dante, brusc, de Matilda. Dante priveşte: „Şi iată că o strălucire se iscă în pădurea cea mare, umplând-o de lumină, gata să cred că văd un fulger; dar fulgerul, iute cum vine tot aşa şi trece, iar lu-mina-aceea dăinuia şi strălucea mereu mai tare; mă întrebam ce poate fi; iar prin văzduhul luminos trecea, nespus de dulce, o cântare” (29,16-23). Apoi strălucirea, în scurtă vreme, sporeşte şi mai mult, iar lui Dante i se pare că, sub ramurile verzi, arde un mare foc (29, 34-35). Apariţia care urmează, oricare i-ar fi sensul alegoric, este un element esenţial al construcţiei de lumini a poemului*. Lui Dante i se pare că

* Sfântul alai pe care Dante îl vede trecând pe celălalt mal al râului înfăţişează drama pe care a străbătut-o, de-a lungul veacurilor, Biserica. Cum perindarea lui se întinde pe patru cânturi şi cum luminile care îl însoţesc sunt corelative cu structura sa, el trebuie înfăţişat aici, pe scurt, în întreaga lui succesiune de imagini. Toate au sens şi rol teologal, atât fiecare element în parte cât şi întregul, constituindu-se într-o alegorie tipic medievală. Însă pentru cineva care uită, metodologic, sau ţine în al doilea plan al atenţiei sensul alegoric, desfăşurarea cortegiului se constituie în cel mai baroc spectacol închipuit vreodată între Apocalipsa Sfântului loan şi apariţia barocului.

Vede în depărtare şapte arbori de aur; apropiindu-se însă îşi dă seama că erau şapte candelabre din care se înălţa o lumină intensă: ca a lunii pline în seninul şi în adâncul miezului de noapte (29, 43-54); sunt lumini spirituale, cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, şi se apropie lent, cu pas zăbavnic de mirese, oglindindu-se în apele limpezi ca oglinda şi pline de umbră ale râului Uitării, apoi trec şi se duc mai departe, lăsând în urmă, deasupra lor, cele şapte culori ale curcubeului şi ale haloului lunar (29, 58-78). Ceea ce urmează este fastuos dar atât de încărcat cu sensuri alegorice încât imaginile luminoase ca atare trebuie izolate cu grijă şi văzute, pe cât se poate, nemijlocit. Astfel, cortegiul celor douăzeci şi patru de bătrâni, înveşmântaţi în alb şi încununaţi cu crini (o amintire, uşor modificată, din Apocalipsă, 4,4 – bătrânii reprezintă, în interpretarea Sfântului Ieronim, cărţile Vechiului Testament), este urmat, aşa cum în cer lumina unei stele este urmată de lumina alteia, de cele patru animale cu verzi cununi, şi câte şase aripi, cele patru Evanghelii, pentru a căror descriere amănunţită Dante trimite la Ezechiel (1, 4-13), care le arată venind dinspre miazănoapte într-un viscol de vânt, de nori şi de foc (29, 82-102).

Urmează înfăţişarea Carului Bisericii, mai fulgescent decât însuşi Carul Soarelui (29, 115-117). La roata lui dreaptă Cortegiul îl deschid şapte sfeşnice aprinse, sub care merg douăzeci şi patru de bătrâni înveşmântaţi în alb şi încununaţi cu crini. După bătrâni urmează patru animale ciudate, cu câte şase aripi, care încadrează un car de o frumuseţe orbitoare, tras de un grifon, un leu înaripat ale cărui aripi se înalţă mai presus de lumina sfeşnicelor; la dreapta carului dansează trei fecioare, iar la stânga altele patru; urmează apoi un alt grup de bătrâni în încheierea căruia păşeşte încă unul, dormind în mers; când carul ajunge în dreptul lui Dante, se aude un tunet şi procesiunea se opreşte. Toate acestea revin la faptul că Beatrice, care este Adevărul revelat, apare înlăun-trul propriei sale revelaţii: toate cărţile revelate (24 ale Vechiului Testament, cele patru Evanghelii, Faptele apostolilor, Epistolele sfinţilor Pavel, Petru, Iacob, Iuda şi Ioan şi, bătrânul dormind, Apocalipsă), cele şapte virtuţi (patru cardinale şi trei teologale), toate încadrând carul Bisericii tras de leul înaripat care este Isus şi toate iluminate de înşeptita lumină a Sfântului Duh.

Dansează virtuţile teologale, Iubirea, atât de roşie că n-ai fi putut s-o deosebeşti între flăcări, Speranţa de smarald şi Credinţa, care părea zăpadă abia atunci ninsă (29,121-126). Continuă să se perinde complexul de imagini care pregătesc, atât de sever şi de solemn, ivirea Beatricei: nu lipsesc, din când în când, străfulgerări: Sfântul Pavel purtând o sabie intens, aproape terific, strălucitoare (29, 139-141), şapte personaje îmbrăcate în alb şi încununate cu trandafiri, de un roşu atât de viu încât păreau că încununează frunţile cu flăcări (29, 145-150). În sfârşit, se pregăteşte apariţia Beatricei, iar Dante, în fervoarea lui, o presimte ca pe o auroră: „Aşa cum vezi, la începutul zilei, partea de răsărit trandafirie toată în seninul de azur al cerului întreg; şi faţa soarelui născându-se umbrită de o uşoară ceaţă, astfel încât puteai să-ţi ţii ochii la el un timp îndelungat; la fel în miezul unui nor de flori, de mâini de îngeri aruncate-n sus şi-apoi căzând, din car şi-n jurul lui, îmi apăru o doamnă, înveş-mântată-n alb strălucitor, în verde şi în culoarea flăcărilor vii” (30, 22-33). E Beatrice. După ce îl cufundă pe poet în Lete, purificându-i astfel memoria de tot păcatul săvârşit, îl lasă înconjurat de dansurile celor patru virtuţi cardinale, pe care Dante le mai văzuse o dată ca stele: cele patru stele pe care, la începutul călătoriei sale prin Purgatoriu, le contemplase arzând ca nişte minuni, în înaltul cerului antarctic şi ilumirrind chipul lui Cato: „Suntem aicea nimfe, în cer stele: slujitoare rânduite Beatricei încă dinainte să coboare-n lume”; şi apoi, cântând: „O să te ducem dinaintea ochilor ei; în strălucirea lor plină de bucurie ai să vezipe-acelea trei de dincolo: privirea lor străbate mai în adânc” (31,106-112). Acelea trei sunt cele trei virtuţi teologale, care se află în dreapta carului. Şi îl duc până la Beatrice, care se află chiar lângă grifonul mistic, pe care îl priveşte neclintit, cu ochi strălucitori (smaralde). Dante vede grifonul din faţă: sacrul animal este o singură persoană cu două naturi: însuşi Isus; luminos ca un soare se oglindeşte în ochii Beatricei când ca leu, când ca vultur, când om, când Dumnezeu. Iar Dante se uimeşte (31, 124) dându-şi seama cum o realitate constantă şi imobilă apare dublă şi alternativă în reflecţia ei. Apoi, rugată de cele şapte virtuţi să-şi dezvăluie chipul, pentru ca Dante să-i descopere „a doua frumuseţe”, adică pe aceea cerească, Beatrice i se arată. Şi, văzând-o, poetul se arată biruit, neputincios să îi înfăţişeze frumuseţea de aici, şi doar exclamă, într-un vers făcut din pură lumină: „O, isplendor di viva luce eterna!” „ O, vie strălucire a viei eterne lumini!” (31, 139). Strălucire care, privită îndelung şi intens, îl orbeşte pe Dante pentru o vreme; când îşi revine îşi întoarce privirile către glorioasa procesiune care, în primele ceasuri ale acelei dimineţi, se îndreaptă încet către răsărit, cu cele şapte candelabre înflăcărate în frunte şi în sunetele unei blânde muzici (32, 1-18 şi 33). Urmează alte viziuni, la capătul cărora Dante adoarme şi apoi, după o vreme, îl trezeşte o lumină mare şi un îndemn: e Matilda (32, 71-72). Dante se grăbeşte s-o întrebe unde-i Beatrice şi „. iat-o, împrejmuită de cele şapte fecioare (le sette ninfe), purtând în mâini cele şapte lumini pe care nu le poate stinge nici un vânt” (32, 97-99). De aici încolo până la sfârşitul Purgatoriului imaginile luminoase sunt rare şi răzleţe: vulturul se repede cu iuţeala cu care cade fulgerul dintr-un nor des, când plouă din cele mai înalte regiuni ale cerului (32, 109-111); o referire la oră, mijlocul celei de a patra zile de când Dante ajunsese în Purgatoriu: soarele în toată puterea lui trecând lent, scânteietor prin înaltul amiezii (33,103-104). Pentru ca, foarte puţine versuri mai departe, printr-un efect de contrast, să le vedem pe cele şapte fecioare, cu cele şapte lumini, oprindu-se brusc la marginea unei „ombra smorta”, o umbră rară sau uşoară, cum vezi, în munţi, peste reci torente, umbră de frunze verzi şi ramuri negre (33, 109-111). Ajunseseră la râul Eunoe (geamăn cu Lete), ale cărui ape deşteaptă în amintire binele făcut cândva. Matilda îl cufundă pe Dante în undele Eunoei şi poetul iese de acolo, cu ultimele cuvinte ale Purgatoriului, „curat şi dornic de-a urca la stele” (33, 145).

După cum s-a putut vedea, ciclul luminii pe muntele Purgatoriului, descriptibil în termeni tereştri până la al şaptelea şi ultimul cerc, capătă alte determinări în Paradisul terestru, unde accentul pe mişcarea soarelui şi pe ciclul diurn dispare aproape complet. De altfel totul se petrece acolo într-o singură dimineaţă şi sfârşitul ei, la amiază, este marcat, cum s-a văzut mai sus. În Paradisul terestru au loc alte evenimente luminoase, de o esenţă totodată mai apropiată de aceea a luminii paradisiace, mai complex teologală şi mai extatică. Raportul dintre cele două registre, cel figurat şi cel literal, dintre lumina sensibilă şi cea inteligibilă, se schimbă aici; totuşi, deşi ameninţată în închipuirea noastră, lumina sensibilă nu este umbrită de sensurile care, exprimându-se în ea, o transcend, rămânând nu numai omeneşte vizibilă, ci chiar mai bogată în sensoriu prin însăşi îmbogăţirea ei cu sens. Este ceea ce Dante va urmări şi va izbuti în Paradisul, însă într-o desfăşurare mai largă, atotcuprinzătoare. Este o biruinţă care, în istoria spiritului şi a poeziei, îi revine numai lui. La scara aceasta.

Expunerea acestei secţiuni din poem, voit selectivă şi deliberat lineară, trebuie completată cu analiza câtorva fenomene luminoase care, examinate la locul lor în desfăşurarea poemului, ar fi păgubit claritatea şi coerenţa discursului.

Transparenţă şi opacitate.

Cei care îşi ispăşesc păcatele în Purgatoriu sunt supuşi unor suferinţe trupeşti. Dar ce trupuri pot fi acelea care nu aruncă umbră? Forma lor de corporalitate este sui generis, ca şi cea a osândiţilor din Infern: în sufletele menite purificării dăinuie virtutea formativă căreia i se datoreşte alcătuirea unui trup de aer, supus pătimirii. Iar trupul acesta de aer se alcătuieşte într-un chip asemănător curcubeului: abia ajuns în spaţiul lui destinat din lumea de dincolo, sufletul iradiază în preajma sa virtutea formativă şi, prin urmare, un trup de aer asemănător cu trupul material din vremea vieţii, întocmai cum aerul, când este încărcat de aburi, devine vizibil datorită razelor soarelui care, reflectându-se în el, dau naştere curcubeului. Iar acest simulacru, această „nouă formă” persistă apoi şi însoţeşte pretutindeni duhul care i-a dat naştere, aşa cum flacăra urmează focul oriunde s-ar muta acesta (25, 88-99). (Pentru ştiinţa scolastică, de inspiraţie aristotelică, flacăra era forma pe care aerul o primeşte de la foc. Ceea ce face mai limpede şi comparaţia cu curcubeul: acesta este forma pe care aerul umed o primeşte de la focul razelor solare.) Iar acestui trup de aer i se zice umbră pentru că el face vizibilă prezenţa duhului aşa cum umbra semnalează prezenţa unui corp opac. Dar ele însele, aceste trupuri eterice, sunt străvezii, nu stau în calea luminii, nu aruncă umbră. Tocmai de aceea, cum am spus deja, se uimesc atât de tare văzând umbra lui Dante (3, 88-91, 94-96; 5, 4-6, 8-9, 23-27, 33-35; 23, 112-114, 121-123; 26, 4-9, 55-57; 31, 22-24). Dar există un pasaj în care mirarea este a lui Dante însuşi. Într-adevăr, în Infern, Dante nu avea cum să-şi dea seama că Virgiliu nu are umbră şi, ajunşi în Purgatoriu, îşi închipuie, subconştient, că o prezenţă atât de vie ca aceea a lui Virgiliu este tot atât de corporală cât şi a sa. Abia în Ante-purgatoriu îşi dă seama că Virgiliu este imaterial ca orice duh, ceea ce îl umple de spaimă: nevăzându-i umbra se crede singur, părăsit de călăuza sa. Cei doi poeţi urcau din greu poalele muntelui, cu focul soarelui în asfinţit luminându-i din spate, când Dante vede dinaintea lui o singură umbră, a sa, şi se întoarce iute, speriat. Însă Virgiliu îl linişteşte, cu solicitudine şi delicateţe, încheind cu o comparaţie surprinzătoare, în care se simte însuşi misterul luminii cerurilor paradisiace: „Dacă în faţa mea nimic nu se umbreşte, să nu te miri mai mult decât de ceruri: unul altuia raza nu şi-o curmă” (3, 16-21, 28-30). Cerurile, ca şi trupurile de aer ale morţilor, sunt transparente.

Umbra lui Dante este semnul vieţii în lumea de dincolo de viaţă, semnul vizibil al paradoxalei călătorii a unei umbre vii printre umbrele moarte.

Lumina ca iluminare interioară.

E, fireşte, un sens metaforic, dar, cufundat în ansamblul de lumini al Commediei, sensul dobândeşte o intensitate aproape concretă şi, până la urmă, derivă dintr-o lumină nefigurată, care este lumina divină, obârşie a oricărei lumini, înţelegeri sau iubiri.

Prima lumină care îi vine lui Dante de sus este Virgiliu: „lumina mea” îi spune el (6, 29); „Maestre, vederea mea învie într-atâta în lumina ta încât cu limpezime desluşesc tot ce doreşti a-mi spune ori a-mi dovedi” (18, 10-13); un raport similar este şi acela dintre Staţiu şi Virgiliu, instituit încă din timpul vieţii lor: Virgiliu 1-a îndemnat spre poezie şi, după Dumnezeu, prim autor al oricărei lumini, el este cel dintâi care 1-a iluminat, adică 1-a îndemnat către credinţă (potrivit ideii că Egloga a IV-a virgiliană prevesteşte, în versurile 5-7, creştinismul). „Tu ai făcut precum acel ce merge noaptea şi ţine o făclie care luminează doar în urma sa, pe el neajutându-l, însă calea arătând-o celor ce-l urmează.” Acesta este răspunsul lui Staţiu la întrebarea pusă de Virgiliu: „Ce soare sau ce facle te-au scos din întuneric, astfel încât ţi-ai îndreptat corabia către Pescar?”, ce graţie divină sau ce sfătuire omenească te-au luminat de-ai mers pe calea ce-a deschis-o Sfântul Petru? (22, 61-69). Dar, în pragul Paradisului terestru, Virgiliu se desparte de Dante, iar acesta merge să întâlnească lumini mai apropiate de obârşia lor divină. Matilda (cu ochii plini de lumină) trimite la lumina Psalmilor: „lumină dă atâtapsalmul” Doamne, tu m-ai desfătat „ încât vă poate scoate cugetul din neguri” (28, 80-81). Apoi, aşa cum îl prevenise Virgiliu, Dante intră în călăuzirea Beatricei, „care lumină o să fie între adevăr şi mintea ta” (6, 45). Lumină care, pentru intelectul nostru slab, poate deveni uneori orbitoare: „Pentru că mintea ta s-a împietrit şi, împietrită, aşa tare s-a înnegurat încât lumina spusei mele te orbeşte” (33, 73-75). Dar chiar lumina Beatricei vine mai de sus, cum va arăta, pe larg şi în amănunţime, Paradisul. Dar trimiterile la lumina divină nu lipsesc nici din Purgatoriu. Dante ştie că, atunci când simţurile nu ne mai dau ştiri, ceea ce ne mişcă este o lumină care se naşte în cer, fie prin influenţa naturală a cerului însuşi, fie, nemijlocit, prin voinţa divină, care îşi trimite lumina în intelectul uman (17,16-18). Iar pe cei morţi de moarte violentă şi subită, fără răgaz de pocăinţă, nu-i poate îndemna spre ea, în ceasul morţii, decât lumma harului divin, atât de vie încât oamenii aceştia îşi iartă duşmanii chiar în clipa în care pier de mâna lor (5, 52-54). Dar în Purgatoriu se află enunţată, limpede, şi forma generală a asistenţei divine, relaţia cea mai nemijlocită dintre dragostea divină, ca pură lumină, şi creaturile omeneşti: „Binele acela infinit şi inefabil care-i acolo sus aleargă spre iubire ca şi raza care vine către un corp strălucitor; şi-şi dă iubirea pe măsura celei ce-o primeşte: cu cât este mai mare, cu atât creşte mai mult asupră-i veşnica virtute; şi cu cât mai mulţi iubesc acolo sus, cu atât mai mult e de iubit şi se iubeşte, şi fiecare către celălalt trimite raza de iubire, ca într-o oglindă” (15, 67-75).

Îngerii.

Purgatoriul este net articulat de prezenţa recurentă, în puncte cheie, a îngerilor, emisari de sus, din Paradis, cu misiuni precis determinate şi ale căror proprietăţi luminoase intră constitutiv în structura poemului. Mai departe, în Paradis, vorbind de îngeri, i-am împărţit în îngeri cosmici şi îngeri emisari (officiali, le spune Virgiliu). Îngerii din Purgatoriu fac parte, cu toţii, din a doua categorie.

Pentru ca îngerii aceştia să poată fi mai uşor localizaţi e necesară o cunoaştere, fie şi sumară, a topografiei Purgatoriului. Un munte conic pe o insulă, împărţit ascensiv în zone circulare tot mai mici; între ţărmul insulei şi Purgatoriul propriu-zis se află Antepurgatoriul, care cuprinde două paliere circulare, unul unde îşi ispăşesc păcatele cei excomunicaţi şi celălalt – unde se află zăbavnicii (cei care, din lene sau datorită unei morţi violente, n-au apucat să se pocăiască la timp) şi, de asemenea, în vâlceaua înflorită, principii neglijenţi; urmează, între Antepurgatoriu şi primul cerc (sau brâu), un interval nedeterminat, care este o mare prăpastie (Dante o străbate dus în somn de Lucia). În Purgatoriu se intră pe o poartă, poartă unde lui Dante îi sunt întipărite pe frunte şapte P-uri (păcate), urmând ca, cerc de cerc al ispăşirii, să piardă câte unul; cercurile sunt tot şapte: I al trufaşilor; II al invidioşilor; III al mânioşilor; IV al nepăsătorilor; V al zgârciţilor şi al risipitorilor; VI al lacomilor şi VII al desfrânaţilor; şi mai sus de acest ultim cerc se întinde, pe culmea muntelui, Paradisul terestru.

Sufletele celor meniţi ispăşirii în Purgatoriu sunt aduse, de la vărsarea Tibrului, într-o mare barcă, de îngerul luntraş; vâlceaua înflorită a principilor neglijenţi este păzită de doi îngeri paznici; poarta Purgatoriului propriu-zisă este păzită de îngerul portar; la ieşirea din fiecare cerc al Purgatoriului se află câte un înger: I al umilinţei, II al iubirii frăţeşti, III al păcii, IV al râvnei, V al dreptăţii, VI al cumpătării şi VII al castităţii; încă un înger se află la intrarea în Paradisul terestru; iar acolo Beatrice, când apare, este înconjurată de o sută de îngeri. În afară de aceştia, a căror funcţie este temporară, în Purgatoriu se află, cu funcţii fixe, doisprezece îngeri (I-XII).

I. Îngerul luntraş. Scena este de neuitat. Cei doi poeţi sunt acum, în a patra zi a călătoriei lor, pe ţărmul insulei Purgatoriului şi privesc în larg. Deodată Dante zăreşte undeva, încă foarte departe, în zorii zilei şi în zarea mării, o lucire roşiatică, semănând cu planeta Marte când apune, la apropierea zorilor, roşie în exalarea grea de aburi a mării. Lumina se apropie cu o iuţeală neînchipuită, mai mare decât orice zbor ştiut: o clipă de neatenţie şi iat-o cu mult mai aproape, mai strălucitoare şi mai mare, desluşindu-se o pată albă, la mijloc între altele două, de asemenea albe. Este îngerul luntraş şi i se văd tot mai desluşit veşmântul şi aripile, puternicele aripi eterne care, bătând aerul mării, minaseră luntrea pe lunga cale şi pe care le ţine acum înălţate la cer. Lunga cale, de la vărsarea Tibrului, unde sufletele menite ispăşirii mântuitoare stau adunate ca să fie duse în Purgatoriu. Când se apropie de ţărm, Dante nu-1 mai poate privi şi îşi pleacă ochii; îngerul, stând la pupă, are chipul orbitor de luminos. După ce sufletele coboară pe insulă, marea „pasăre divină”, făcând asupra lor semnul crucii, pleacă din nou, grăbită cum venise şi fără să fi rostit un cuvânt (2,13-51).

De la acest înger în sus, cât ţine suişul Purgatoriului până la Paradisul Terestru, fiecare emisar are câte un oficiu precis. E în această lume o vioiciune şi o promptitudine, o instantaneitate ca a luminii, prezenţa unei voinţe ferme, lucrarea unei bune şi limpezi rânduieli. Efectul însă nu e acela, prozaic, al unei bune gospodăriri, ci al unei geometrii dinamice şi riguroase, al unei concizii şi al unei acurateţi de care ţine până şi ordinea universului însuşi şi revelează, până la urmă, componenta fundamental-intelectivă a cosmosului.

II-III. Cei doi îngeri paznici. Se făcea seară în valea principilor vinovaţi, iar penitenţii, după ce au cântat Te lucis ante, tac, şi, palizi, privesc către cer, aşteptând; veniţi din Empireu, se ivesc în înalt şi coboară de-acolo doi îngeri cu săbii de flacără, înveşmântaţi în verde crud de frunze abia încolţite, culoare pe care o aveau şi aripile lor; unul se lasă nu mult deasupra poeţilor, pe o margine a vâlcelei, celălalt pe cealaltă; sunt blonzi, amândoi, dar chipul lor era prea strălucitor pentru ca ochii, orbiţi, să le vadă bine feţele; în adâncul nopţii, sub cerul înstelat, apare şarpele, târându-se încet printre ierburi şi flori„; Dante spune că nu i-a văzut pe cei doi „ ereţi cereşti” punându-se în mişcare (nu se uită la ei), ci doar gata porniţi; simţindu-i deasupra-i, şarpele fuge, iar îngerii se întorc în zbor lent la locurile lor, rămî-nând de veghe până în zori (8, 25-39, 103-108).

IV. Îngerul portar. Din Antepurgatoriu în Purgatoriul propriu-zis, urcând trei trepte Dante ajunge în faţa unei

Dante crede că este chiar şarpele care a ispitit-o pe Eva. Satan mai are o apariţie fugară în Purgatoriu, pe lespezile drumului care-i duce prin primul cerc. Dante vede sculptat în basorelief, printre altele, pe Lucifer (numele lui originar: „Cel care poartă lumină”) căzând ca un fulger din cer. Fusese, printre îngeri, cel mai frumos (12, 25-27).

Porţi, cum îi prevenise Cato {Purg. 1, 97-99); poarta e păzită de un înger, care tace. Apropiindu-se, Dante e izbit şi orbit de strălucirea lui şi de a spadei pe care o ţine şi care fulgeră în Soare. După un schimb de vorbe le urează, curtenitor, drum bun. Încep să urce treptele: prima era dintr-o marmură atât de lucitoare încât Dante se vede oglindit întreg în ea, a doua era rugoasă, stinsă, de culoare mohorâtă, a treia era dintr-un porfir „ce strălucea ca sângele abia ieşit din vână” şi apoi, pe pragul care scânteiază asemeni unui diamant, stă aşezat îngerul acela care, rugat de Dante să le dea îngăduinţa de-a intra, îi înseamnă pe frunte cu spada şapte P (iniţialele Păcatelor, care sunt cele şapte păcate capitale). Văzut de aproape, îngerul acela atât de strălucitor poartă un veşmânt cenuşiu, ca de pământ proaspăt săpat. Le deschide poarta şi le spune să intre (Purg. 9, 76-132).

V. Îngerul umilinţei. Se află la ieşirea din primul cerc (al trufaşilor). Dante şi Virgiliu îl văd venind spre ei (era amiază): „ Venea spre noi făptura cea frumoasă, iar chipul ei părea că e o stea ce scânteiază-n cerul dimineţii”, întâmpinân-du-i cu braţele şi aripile deschise şi spunându-le că au ajuns la treptele care, săpate în stâncă, duceau spre cel de-al doilea cerc. Îngerul acesta, mai elocvent decât cei care urmează (rosteşte o mică diatribă împotriva slăbiciunii omeneşti), face ceea ce va face mai târziu fiecare din îngerii fiecărui cerc: şterge cu aripile un P, cel al păcatului de trufie, primul dintre cele şapte – mi batte Vaii per lafronte; trebuie să fi fost o senzaţie ciudată, mai ales că despre îngerul acesta nu se spune că nu poate fi privit în faţă: putem privi ţintă la licărul unei stele în zori (12, 79-99).

VI. Îngerul iubirii frăţeşti. Se află la ieşirea dintr-al doilea cerc, al invidioşilor. Îngerul acesta al iubirii frăţeşti le iese în cale spre asfinţit şi, din prezenţa lui, Dante n-a reţinut decât strălucirea: mergeau cu soarele în faţă, cu ultimele lui raze în ochi, când Dante simte că lumina devine mai intensă, orbindu-1 şi uimindu-1; îşi pune mâinile pavăză la ochi, dar nici aşa nu rabdă strălucirea şi îşi întoarce ochii; era ca o lumină reflectată într-o apă sau într-o oglindă şi devenită astfel mai intensă. Dante nu înţelege, Virgiliu îi spune că au în faţă un trimis ceresc şi să nu se mire dacă încă îl orbeşte „familia cerului”, se va obişnui, iar ceea ce acum îl doare încă îl va bucura, în Paradis, fireşte (toată reţeaua de lumini angelice din Purgatoriu este de origine paradisiacă, toţi îngerii aceştia sunt lumină din marea lumină). Îngerul îi întâm-pină cu bucurie şi le arată calea mai departe; urcând, îl aud în urma lor cântând a cincea fericire: „Fericiţi cei milostivi.” La ieşirea din primul cerc, pe trepte, aud tot aşa, din urmă, cântându-se prima fericire: „Fericiţi cei săraci cu duhul.”, dar acolo nu cânta îngerul, ci penitenţii. Dante nu spune, dar se înţelege uşor că îngerul de aici îi şterge cu aripile al doilea P (15, 10-40).

VII. Îngerul păcii. Stăteau să iasă dintr-al treilea cerc, al mânioşilor, însoţiţi până acolo, prin fum des, de Marco Lombardul; acesta îşi ia rămas bun arătându-le o licărire albă; Marco spune că vrea să se întoarcă printre celelalte umbre, nu cumva să-1 vadă îngerul că iese din fumul ispăşirii sale. Până să ajungă în afara cercului, Dante, acum ieşit din fum, are viziunea câtorva pilde de mânie pedepsită; ultima (Lavinia, virgiliana fiică a regelui Latinus şi-a Amatei – vezi Eneida 12, 593 şi urm.) se risipeşte; somnul, zbătân-du-se să mai dăinuie încă, atunci când peste ochii închişi sclipeşte brusc o lumină mai tare: Dante ajunsese în dreptul îngerului, a cărui strălucire, mai puternică decât aceea a soarelui, îl orbeşte, astfel că poetul nici nu-şi dă seama că îngerul e cel care le spune: „Pe aici se urcă”; şi vrea cu orice preţ să înţeleagă (deşi până acum ar fi trebuit să se lămurească, dacă aceste greu de suportat lumini nu l-ar deruta încă, luându-i judecata); Virgiliu îi spune că este un înger care se ascunde în propria lui lumină; trec de înger şi, când să pună piciorul pe prima treaptă a scării care duce într-al patrulea cerc, Dante simte din nou pe faţa lui o adiere de aripi (încă un P, cel al mâniei, şters) şi aude cuvintele, rostite de înger, ale celei de a noua fericiri: „Fericiţi făcătorii de pace.” Toate acestea se petrec în târziul amurgului, ultimele raze ale soarelui abia mai luminează culmea muntelui şi încep, încă rare, să se vadă stelele (16, 142-144; 17,43-72).

VIII. Îngerul râvnei. Dante stă să iasă din al patrulea cerc, al zăbavnicilor, tot în puterea unor viziuni, de data aceasta visate, şi căutându-le tâlcul. Era dimineaţă timpurie şi mergea în urma lui Virgiliu, cu soarele în spate, cufundat în gânduri; deodată aude un glas suav, cum nu se-aud în lumea noastră muritoare glasuri, spunând: „Veniţi, pe-aici se trece”; îngerul, înălţându-şi marile aripi albe, ca de lebădă, dar fără să-1 străfulgere pe Dante cu strălucirea lui; le arată drumul în sus, printre doi pereţi de stâncă; apoi, cu adierea aceloraşi aripi, şterge de pe fruntea lui Dante, al patrulea P, semnul zăbăvniciei, rostind a doua fericire evanghelică: „Fericiţi cei ceplâng.” (19, 43-54).

IX. Îngerul dreptăţii, care păzeşte ieşirea din al cincilea cerc, al zgârciţilor şi al risipitorilor, ne este pomenit de Dante când deja trecuseră de el şi întreg ceremonialul fusese îndeplinit: arătarea drumului, ştergerea unui P, rostirea fericirii potrivite aici, a patra fericire: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate.” prescurtată însă: „Fericiţi cei care însetează de dreptate.”; restul fericirii va fi spus de îngerul de la ieşirea cercului celor lacomi. Tot mai uşor de păcate, Dante păşeşte şi urcă mereu mai uşor (22, 1-9).

X. Îngerul cumpătării stă la ieşirea din cercul celor nesăţioşi, al şaselea. Dante, Virgiliu şi Staţiu ascultaseră, rostite din nevăzut, pilde de lăcomie, şi acum ieşiseră dintre umbre, la drum slobod, pierduţi toţi trei în gânduri; după vreo mie de paşi, aud deodată un glas care-i întreabă, mustrător: încotro merg aşa, răzleţi şi cufundaţi în gânduri: păreau pe cale, poate, să o ia pe-un drum greşit; Dante tresare şi ridică fruntea, dar nu poate privi: lumina îngerului, intensă şi roşie, este mai orbitoare decât, într-un cuptor, aceea a sticlei sau a metalelor topite; aude doar buna îndrumare: să o ia spre stânga, unde se află treptele care duc către ultimul cerc; Dante chiar nu mai vede nimic o vreme şi merge, ca orbii, călăuzit de glasul însoţitorilor săi; apoi simte pe frunte adierea marilor aripi, le aude foşnetul şi, în întunericul în care se afla, nările 1 se umplu cu o mireasmă cerească: era aceea pe care, trecând peste ierburi şi flori, o poartă o boare de mai în preajma zorilor; îngerul întregeşte, parafrazându-le şi chiar alterându-le, cuvintele aceleiaşi a patra fericiri, punând însă accentul nu pe sete, ci pe foame, cum se cuvenea în cercul celor lacomi de bucate; de pe fruntea poetului se şterse penultimul P, cel al păcatului de lăcomie (24, 133-154).

XI. Îngerul castităţii. Călătoria în susul celor şapte cercuri stă să se sfârşească, poeţii au străbătut şi ultimul cerc al desfrânaţilor; li se arată, la marginea brânei şi în lumina serii, îngerul cântând a şasea fericire: „Fericiţi cei curaţi cu inima.”, cu altfel de glas, mai limpede şi mai pătrunzător decât vreunul omenesc; după ce cântă, le spune că nu pot să meargă mai departe şi mai sus dacă nu trec mai întâi prin flăcările purificatoare, lăsându-se călăuziţi de cântul pe care îl vor auzi dincolo de ele (27, 5-13). Poate în flăcări piere ultimul P al păcatului desfrânării de pe fruntea lui Dante, pentru că poetul nu spune nimic despre vreo adiere de aripi a îngerului.

XII. Îngerul de la intrarea Paradisului. Şi merg printre flăcări, îndreptându-şi paşii după cânt, şi ies din văpaie în dreptul altui înger, al XÂI-lea din întreaga ierarhie de paznici şi de vameşi înaripaţi ai Purgatoriului, acele fiinţe de lumină, întruchipări beatific-severe ale marii iubiri divine. Numai că îngerul acesta, ultimul din personalul statornic al Purgatoriului, nu este nici portar, nici vameş. Funcţia lui este de întâmpinare a celor care, spălaţi de păcate, sosesc la pragul lui. Are şi el un chip de lumină orbitoare şi cântă şi el, dar cântă un cântec de bun venit: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu.” (Matei, 25, 34); văzându-i, îi îndeamnă să se grăbească: se însera şi trebuiau să urce cât mai mult până nu se întuneca de tot apusul: mergeau spre răsărit, cu ultimele raze ale soarelui în spate: umbra lui Dante era înaintea lui; dar nu apucă să urce decât puţine trepte când Dante încetează să-şi mai vadă umbra în întunericul care se lăsase; sunt nevoiţi să se oprească pentru noapte şi îşi fac pat, fiecare (Dante, Virgiliu şi Staţiu) din câte o treaptă, între stânci (27, ^55-73).

Îngerii din preajma Beatricei. La cei doisprezece îngeri de până aici trebuie adăugaţi încă o sută, care se arată numai cu acest prilej şi însoţesc apariţia Beatricei. Ivirea lor are loc în timpul perindării marelui alai alegoric pe care l-am descris şi care însoţea Carul bisericii tras de Isus sub chip de leu înaripat. Unul dintre cei douăzeci şi patru de bătrâni care reprezintă cărţile Vechiului Testament, acela care corespunde Cântării cântărilor, cântă un verset din poem (4, 8): „Vino din Liban mireasă”, şi la atare glas răspund, apărând strălucitori din cer, o sută de îngeri, „soli ai vieţii veşnice”, care cântă: „Binecuvântat eşti tu cel ce vii.” (Matei, 21, 9; Luca, 19, 38) şi aruncă flori în sus şi împrejur în întâmpinarea Beatricei, adăugind şi un hemistih din Eneida (6, 883): „Manibus, oh, date lilia plenis.”, „crini să împrăştiaţi cu mâinilepline”. Şi astfel se iveşte Beatrice: într-un nor de flori aruncate de mâini îngereşti – aşa, ascunsă în flori îi iese în cale întâi iubita de odinioară, Beatrice. Apoi, Beatrice îi vorbeşte cu asprime poetului. Iar după ce ea trece, îngerii, vă-zându-1 pe Dante îndurerat, cântă primele opt versuri din psalmul 30 (31), versuri de speranţă în Dumnezeu şi implicit îndemn către Beatrice de a se arăta mai milostivă faţă de cel care se curăţase de păcate. Dar Beatrice rămâne neclintită în asprimea ei şi-i arată lui Dante ce mult a greşit. Răspunsul ei se adresează îngerilor, dar numai formal, căci îngerii nu au nevoie să li se mai spună ceea ce, prin natura lor, ei ştiu oricum: „Voi staţi de veghe în veşnica lumină, încât nici noaptea şi nici somnul nu vă pot ascunde vreun pas pe care-l face lumea trecătoare mergând în calea ei” (30, 16-33, 64-66, 82-108).

Acesta este Purgatoriul sub specie lucis: un amestec de lumini pământeşti, chiar dacă din cealaltă hemisferă, sub alte constelaţii, şi de lumini cereşti, ale emisarilor Paradisului.

Împletirea aceasta de lumini face din Purgatoriu o regiune intermediară, tot aşa cum ispăşirea şi căinţa se află între Păcat şi mântuire, între Infernul fără speranţă şi speranţa devenită adevăr în bucuria Paradisului.

Lumina solară din Purgatoriu este totodată lumina soarelui nostru, aşa cum poate fi văzut în hemisfera australă, şi lumina divină.

Dante nu osteneşte să descrie soarele ca astru, cu zorile, amiezele şi amurgurile lui. Totodată, ca lumină de obârşie şi esenţă divină, doar prezenţa soarelui pe cerul Purgatoriului îngăduie acolo mişcarea ascensivă: „a merge noaptea-n sus nu-i cu putinţa' (7, 44), „să ne silim să mai mergem câtva, până nu se-nnoptează, căci după-aceea nu e cu putinţă până se-ntoarce ziua iarăşi„ (17, 62-63, cf. 18, 110); înainte de răsăritul şi după apusul soarelui voinţa devine inertă: Sordello trage cu degetul o dâră în ţarină şi-i spune lui Dante: „Vezi, n-ai putea să treci nici măcar de această dâră o dată soarele plecat: nu pentru căţi-ar sta-n cale, ca să urci, altceva decât bezna nopţii; ea stă în calea vrerii şi îi ia putinţa (7, 53-57); dar nu numai puterea voinţei e paralizată, ci şi aceea fizică. In 17, 70-75, când încep să apară primele stele, Dante se întreabă de ce îşi pierde puterile, de ce nu îl mai ajută picioarele. Dar, o dată cu întunericul, dispare numai capacitatea de a urca, mai este însă cu putinţă să mergi înapoi sau să te deplasezi în plan orizontal: „Puteai, fă-cându-se-ntuneric, să te-ntorci şi să cobori, sau să colinzi jur împrejur pe brână” (7, 58-59). Până şi Sfânta Lucia, pentru a-1 duce pe Dante adormit din vâlceaua principilor până în pragul Purgatoriului propriu-zis, aşteaptă lumina soarelui (9, 58-60).

Luna, ca astru strălucind pe cerul Purgatoriului, e pomenită doar de două ori. O singură dată în puterea nopţii, în timp ce poeţii, opriţi de întuneric să mai urce, poposeau în pragul celui de al patrulea cerc, dar Dante încă nu dormea, ci stătea de vorbă cu Virgiliu: „Târzia lună, răsărind spre miez de noapte, scânteia ca o căldare de aramă şi, în drumul ei spre răsărit, făcea să ni se pară stelele mai rare” (18, 76-81). Celălalt pasaj trimite la primele ore ale zilei, când luna, palidă, se mai vede încă după răsăritul soarelui: urcau atât de greu în primul cerc, printr-o îngustime a drumului, încât, până să răzbească, luna, care stătea să apună, a coborât sub orizont (10, 13-15).

Cât despre stele, Dante se mărgineşte la două constelaţii imaginare: una de patru stele (corespunzând celor patru virtuţi cardinale), care străluceşte în preajma polului antarctic, desfătând cu strălucirea sa întregul cer (1, 22-27), cealaltă de trei stele (corespunzând celor trei virtuţi teologale) care răsar, după ce primele patru au apus, tot în preajma polului. Erau în vâlceaua principilor, Dante privea la cer, spre pol: „La ce te uiţi în sus?” îl întreabă Virgiliu; „La cele trei făclii de-al căror foc pare aprins întregul pol de-aici” (8, 88-90). Ca stea e pomenit şi luceafărul de dimineaţă, de ale cărui raze „râde întregul răsărit” (1, 20). În rest, prezenţa lor se simte în fiecare noapte, dar explicit sunt menţionate destul de rar, şi întotdeauna generic. Iar la sfârşitul Purgatoriului Dante spune că acum e gata, „curat şi pregătit să urcecătre stele” (33,145).