Poetica luminii în Divina Commedia

În cele ce urmează este cercetat, pas cu pas, rolul luminii (şi implicit al umbrei şi al întunericului) în cele trei regnuri ultraterestre ale Divinei Commedia, considerată în totalitatea ei şi examinată în toate amănuntele şi semnificaţiile.

Cititorul să nu fie dezamăgit: mai presus de orice altceva am urmărit înfăţişarea, în desfăşurarea ei, a luminii sensibile, de la scântei până la stele, în contextul care îi dă viaţă şi prezenţă, nu numai sens metasensibil. Se va obiecta poate că prezenta scriere suferă de un exces de descriptivism. Dar nu se putea face altfel dacă de viaţă şi prezenţă este vorba. Când nu procedezi selectând şi legând textele, ca un act de înfăţişare, totul rămâne literă moartă. Desigur, în încheiere, vom putea face oncâte sistematizări şi generalizări s-ar dovedi necesare. Dar ele, mai ales pentru cititorul mai puţin familiarizat cu textul original al poemului, ar fi lipsite de temei şi sprijin fără îndelungata încercare de a reconstitui arhitectura luminii în literalitatea ei, de a fi deci, mai ales, un descriptor şi un narator al luminii ultramundane. Ceea ce este departe de a fi un act pasiv, o simplă relatare,. este constituirea, dintr-o anumită perspectivă, a referentului însuşi. Cine are noţiuni de hermeneutică modernă îşi va da uşor seama de acest lucru.

Cercetarea a operat cu o ipoteză: aceea că ansamblul ocurenţelor s-ar înscrie într-o structură globală, într-o arhitectonică a luminii coextensivă cu poemul la toate nivelele de citire ale lui, definindu-1 ca atare şi definibilă ca atare.

Dar Divina Commedia nu este doar un poem al luminii. Nu mă refer, fireşte, la cuvântări: ele sunt o lume în sine, poate cea mai complexă a culturii medievale, în afară de scrierile Sfântului Toma. Dar în poem mai sunt cântări şi dansuri şi regrupări scenice. Le-am neglijat în chip deliberat, ca obiect al unei alte cercetări, sau le-am luat în consideraţie doar în măsura în care afectau, într-un fel sau în altul, poetica luminii. Fireşte, Divina Commedia. nu poate fi înţeleasă decât ca întreg şi de aceea prezenta cercetare este doar o contribuţie la studiul întregului, dar o contribuţie a cărei nevoie se simţea, tocmai în vederea unei mai bune cuprinderi a ansamblului. Procesul de limitare şi de abstragere este o condiţie normală de funcţionare a intelectului uman, prin natura sa limitat. Lucrul îl spune de câteva zeci de ori Dante însuşi.

Pe de altă parte, prezenţa luminii în poemul dantesc, potrivit întregii tradiţii ilustrate de Sfântul Bonaventura şi de Sfântul Toma, are valoare ierarhică. Iar Dante a înţeles nevoia de a transcrie valorile spirituale în valori vizibile potrivit unei scări infinit nuanţate între tenebre şi splendoare. Este uşor să acreditezi identitatea dintre lumină şi perfecţiune, dintre tenebre şi rătăcirea sufletului, dar, în chip declarat, poetica dantescă, aşa cum se va vedea şi în cazul mai dificil al Paradisului, se opune unui alegorism excesiv şi pune în chipul cel mai hotărât accentul pe sensul literal, dând abstracţiunilor viaţă concretă şi perceptibilă. Dând prioritate materiei ca expresie privilegiată a oricărui sens spiritual. Acesta este şi temeiul ideal al studiului pe care ni l-am propus şi este explicit formulat de Dante însuşi (în Ospăţul II, 1, 8-10): „Sensul literal trebuie să vină întotdeauna cel dintâi, ca unul în al cărui înţeles sunt cuprinse şi celelalte şi fără de care ar fi cu neputinţă şi neraţional să te gândeşti la ele, şi mai cu seamă la cel alegoric. E cu neputinţă pentru că, în orice lucru care are interior şi exterior, nu se poate pătrunde în interior dacă nu se porneşte întâi din afară; de aceea, cum în scrieri sensul literal e întotdeauna cel exterior, nu se poate ajunge la celelalte, mai cu seamă la cel alegoric, fără a începe cu cel literal.”

Iată de ce scrierea care urmează este întâi de toate o înşi-rare de privelişti, lăsate libere să freamăte de sensul spiritual care, încorporându-se în ele şi încărcându-le cu forţa sa, le transfigurează şi le transcende. Dacă marele poem, ca poem alegoric, este „un adevăr învăluit într-o formă frumoasă”, grija noastră va fi să nu pierdem nimic din frumuseţea acestei minciuni, care este adevărul însuşi întrupat şi fără de care viaţa uriaşă şi multiformă a lumii s-ar irosi în câteva concepte, iar oamenii ei n-ar mai fi decât nişte cote categoriale, nişte teme abstracte. Cristalul Paradisului ar fi atât de translucid încât s-ar pierde în nefiinţă dacă acele flăcări diafane n-ar avea în ele, sanctificat, sângele viu al generaţiilor: chipuri, trupuri, pătimiri şi măreţii.

E poate bine de ştiut că, atunci când Dante, cu prilejul primei aniversări a morţii Beatricei, a vrut să exprime emoţia aducerii aminte, limbajul său a fost figurativ: „şedeam într-un ungher şi, amintindu-mi de dânsa, desenam un înger pe nişte tăbliţe”.

Este bucuria mea să amintesc aici două studii româneşti care pot aduce desluşiri celor care ar voi să regândească cele ce urmează: Z. Dumitrescu-Buşulenga, „Traiectoria luminii în Divina Comedie”, în Studii despre Dante, Bucureşti, 1965, pp. 240-256 şi, pentru o perspectivă foarte largă, din care însă Dante lipseşte, Mircea Eliade, „Experienţe ale luminii mistice”, în Mefistofel şi Androginul, traducere de Alexandra Cuniţă, Humanitas, Bucureşti, 1995 (studiul a apărut întâia oară în Eranos-Jahrbiicher, XXVI, 1958).

În ce priveşte traducerile, fiind nevoie de o riguroasă literalitate, am preferat să traduc eu, în proză ritmată, nu fără a recurge uneori la frumoasa tălmăcire a Etei Boeriu.