INFERNUL.

Caracterul sumbru, tenebros, obscur al văii infernale nu este o invenţie a lui Dante. Dantescă este însă prezenţa specifică a unor lumini în Infern şi totodată integrarea întunericului infernal în ansamblul construcţiei de lumini care se înalţă din hăurile beznei pentru a se încheia în empireu şi în esenţa divină. Îm putea chiar spune că cea mai mare înnoire adusă de Dante, din punctul de vedere al luminii, este reprezentarea rembrandtiană a Infernului.

Intrarea în Infern este precedată de un spaţiu şi de o mişcare alegorică în care întreaga ascensiune de la regn la regn este prefigurată: valea împădurită a rătăcirii (ca echivalent al iadului), anevoiosul urcuş al unui deal (ca echivalent al Purgatoriului) şi, sus, presentimentul paradisiac al prezenţei divine. Această reprezentare a situaţiei existenţiale, descrierea aceasta figurată a experienţei terestre a păcatului şi a năzuinţei spre mântuire sunt construite pe două foarte precise determinări: trecerea de la rău la bine, de la păcat la izbăvire, este, simultan şi paralel, o transgresie de jos în sus şi o trangresie de la întuneric la lumină: pădurea din valea pierzaniei este o pădure atât de deasă încât este întunecată, este o ieşire bruscă şi brutală din „calea de lumini”, o trecere somnambulică şi înspăimântată prin greul nopţii, pe un urcuş care suie către mântuire şi către zori, când se înveşmântează în primele raze ale soarelui ca simbol al graţiei divine din Supremul înalt. Şi când, totodată, e şi ceasul primăverii (1, 38-40), amândouă momente de trecere, diurnă, respectiv anuală, de la întuneric la lumină.

Şi invers, orice regresie se face în jos, fie ea doar contemplativă: Dante se întoarce o clipă înapoi să revadă pe unde trecuse, el singur printre atâtea fiinţe vii (1, 25-27); fie în fapt, cum e cazul cu cele trei fiare care îl înspăimântă până la a voi să se întoarcă la vale, în jos, de unde venise; îndeosebi lupoaica îl sperie, astfel că pierde speranţa de a ajunge în înalt (1, 52) şi, încetul cu încetul, îl respinge „pe unde-n veci n-a răzbătut lumină”, înapoi, în jos, în bezna pădurii (1, 59-61). Iar pătrunderea în Infern are loc după trecerea zilei care urmează, în amurg, prin aerul brun (2, 1), ca o prevestire a beznei viitoare.

Şi nu e fără semnificaţie faptul că, în timp ce Virgiliu îi vorbeşte lui Dante despre intercesiunea în favoarea lui a Luciei (graţia iluminantă), asfinţitul se umple, în mintea lui Dante, de lumina acelor ochi cereşti şi îndurători ai Luciei, care străluceau mai tare decât stelele (2, 55), ai Beatricei, care îl priveşte pe anticul poet cu ochii strălucind de lacrimi (2,116). Iar Dante îşi redobândeşte curajul ca florile care se înviorează, după frigul nopţii, sub razele timpurii ale soarelui (2, 127-129).

Apoi cei doi poeţi ajung la poarta Infernului; inscripţia de pe fruntea porţii e alcătuită din cuvinte de culoare obscură (3, 10), iar tânguirile se aud „prin aerul fără stele” (3, 23).

Chiar din textele invocate până aici se poate vedea că Dante recurge la cel puţin două moduri de a sugera diferitele grade de obscuritate: afirmarea întunericului şi, pe de altă parte, a absenţei luminii: pădurea întunecată, aerul brun, culoarea obscură sau: acolo unde soarele tace (1, 60 – cu un transfer remarcabil de la întuneric la tăcere, ca în 5, 28: „sosii-ntru-un loc de-orice lumină mut, iar ziua se pierdea prin aerul fără de stele”).

Acestea sunt cele două moduri fundamentale care se regăsesc în descrierea tenebrelor infernale, însă cu variaţii care le scot din orice stereotipie sau mecanicitate.

1. „fierbeau în zvon de clocotea pământul şi se roteau prin pâcla grea şi groasă precum nisipul când îl umflă vântul”

—30); în italiană quell' aria sanza tempo ţinta exprimă constanţa tenebrelor, lipsa de alternativă între lumină şi beznă); „valea prinsă-n ceaţă” (3, 130), adormită într-un timp fără capăt; dar Infernul nu este un loc al liniştii constante, fie ea şi blestemată; pământul plin de lacrimi (de câte lacrimi?) începe să se cutremure şi se înalţă din el un vânt încărcat de fulgere roşietice (3, 133-134). Ca pretutindeni, imaginile fierbinţi sau incandescente din poem îşi găsesc analogii terestre, în această lume a păcatului în care nu tot ce arde e veşnică pedeapsă, ci adesea doar o întâmplare a frumoasei lumi. Iată în 25, 79-81: „Cum guşterul, bătut de biciul greu al zilelor fierbinţi îşi schimbă, fulgerând peste cărare, adăpostul”; valea Infernului: „Atât era de neagră şi ceţoasă încât zadarnic scormoneam afund, căci nu zăream nimic prin pâcla groasă” (4, 10-12); „cine sunt ceipe care-i osândeşte-aşa adânca beznă?” (5, 50-51); „tu care treci prin aerul de plumb” (5, 89); „zăpadă, grindină, apă-ntinată curg veşnic prin adâncul beznei” (6,10-11); „căci ochii-n zări, prin noaptea plumburie, nu străbăteau de ceaţă şi de fum” (9, 5-6); „văzui, prin aerul acela des şi-ntunecat, pe cineva care urca înot” (16, 130-131); „Atât de-afundă-i valea [Lo fondo e cupo si], încât de-ai vrea să-i vezi cuprinsul de pe punte bine s-o urci s-ar cere ca s-apuci pe şa” (18,109-111); „Ieri noapte, precum ştii, fu lună plină, şi nu uita că raza ei, din codru, prin întuneric greu te-a scos către lumină” (20, 127-129); „Opriţi-vă o clipă, voi ce goniţi aşa prin bezna grea!” (23, 77-78); „de vei ieşi cândva din bezna asta” (24, 141); „In nici un cerc al beznei infernale nu am văzut o umbră mai trufaşă” (24,13-14); „Cioturile ridicându-şiprin văzduhul sur” (28, 104); „puteai vedea prin valea cea obscură grămezi de spirite-adunate-n steaguri” (29, 65-66); „şi-aşa, trecândprin deasa şi întunecata beznă de ce m-apro-piam mai mult de malul râpei, cu lămurirea îmi creştea şi spaima” (31, 37, 39; ca şi mai sus, 16, 31, obscuritatea e asociată cu vâscozitatea); cf. 9, 82 (aer grasso) „Când jos ajuns-am în întunecatul puţ” (32, 16).

La care trebuie adăugată atestarea cea mai limpede şi mai cuprinzătoare a opoziţiilor sus-lumină vs. jos-întuneric, când este vorba de al nouălea cerc (Cocitul) şi de a patra sa zonă, unde se află Lucifer şi Iuda: „E locul cel mai jos şi mai obscur, cel mai îndepărtat de cerul care toate le roteşte” (9, 28-29).

Este de aşteptat, din motive de coerenţă a imaginarului, ca nu numai atmosfera locurilor infernale să fie, în diferite grade, tenebroasă, ci şi ca restul elementelor vizibile să fie sumbre (cum am văzut că negre sunt literele inscripţiei de pe poarta Infernului). Astfel: torţe, flăcări', cântul al VlII-lea începe cu un misterios schimb de semne: „mult mai curând de-a fi ajuns la poala muntelui înalt [al cetăţii Dite] ochii ne-aufost chemaţi în sus, spre vârfde două flăcări ce licăreau acolo şi de o alta ce le făcea semn de-atâta de departe că-abia-o puteai zări”. Dante îl întreabă pe Virgiliu: „Focul acestora ce zice? Şi focul celălalt ce le răspunde?” (8,1-9; erau semnale către barca lui Flegiâs, cu care urmau să traverseze Stixul); văpăi mari cât un cer, o ninsoare de flăcări; JDeasupra multului prundiş, căzând încet, ploau perdele mari de foc, cum ninge greu în munte, fără vânt” (14, 28-30).

Şi, de flăcări şi foc fiind vorba, sunt de făcut câteva consideraţii în ceea ce priveşte prezenţa focului în Malebolge, cel care e alcătuit din „piatră sură” (18, 2). Situaţiile ignee din Malebolge sunt interesante pentru capacitatea expresivă a focului care rupe, în puncte ale cadrului echidistante de margini (a treia şi a opta bolgie), fondul întunecat al ansamblului, în bolgia a treia, simoniacii (cei care au vândut cele sfinte) stau înfipţi cu capul în jos în nişte găuri din stâncă: şi le ies afară numai picioarele, linse de flăcări, pe care le zbuciumă de durere, gata să le frângă: „Cumpe întinsul unui lucru uns se urcă flăcări, nepotolindu-se până-au ajuns la vârf, aşa îi străbătea de la călcâiepână-n vârfuri” (19, 28-30). De la picioare chinuite la picioare chinuite, de la puţ la puţ, cât e cercul de lung şi de adânc, focurile se alcătuiesc într-un luminariu scund şi monstruos, pe fondul stâncilor posomorite. Iar bolgia a opta e cea de care am vorbit deja, câmpia plină de flăcări, printre care cele ale lui Ulise şi Diomede (26, 29-33 şi urm.).

Nu trebuie uitaţi nici demonii: iată-i pe cei din prima bolgie, cea de după marele abis, unde sunt osândiţi cei ce-au sedus femei; împărţiţi în două cete, aleargă în sens contrar, pe fondul pietrei sure (Io sasso tetro), bătuţi cu biciul, de la spate, de nişte demoni cu coarne; sau, descris mai amplu, diavolul din 21, 29-36: „văzui, venind din urmă, un diavol negru fugind în sus, pe stâncă şi zorit; o, cât de crud era la-nfăţişare şi crudă fapta lui mi s-a părut: cu-ntinse aripi largi şi cu picioarele uşoare” (21, 29-33); pentru ca mai apoi să se vorbească despre „ drăcescul stol de îngeri tuciurii” (23, 130); „şi-am văzut în urma noastră-un diavol negru „ (21, 29); „fără a fi siliţi de negrii îngeri” (23, 131); „dar unul dintre negrii heruvimi îi spuse” (27, 113-114).

Astfel apele: „Pornesc apoi plutind pe unda brună [în luntrea lui Caron]” (3, 118); apa de ploaie, nu murdară, probabil funinginoasă sau feruginoasă (ţinta, 6, 11); „Tă-iarăm brâul pân'la celalt malpeste-un izvor ce, clocotind, înscrie un jgheab în mers, săpat cu propriu-i val. Întunecată era apa, dar nu neagră. Intrândpe apele ei sure o luarăm. „ [seândreptau către mlaştina Stixului] (7,100-106); stâncile: „E-un loc pe nume Malebolge-n iad, tot numai piatră, nea-gră-cenuşie, ca cercul ce-mprejur îl înconjoară” (18,1-3); „şi l-am văzut întunecat cât nu poţi să te miri” (21, 6); este aceeaşi stâncă sumbră de care e vorba în v. 34 şi apoi, greu vizibilă, în 29, 39; un ecou, menţionabil mai degrabă aici, al coloraţiei sumbre a obiectelor apare până şi în Purgatoriu (cum ştim, un regn intermediar), unde, datorită lividităţii sufletelor pizmaşe care se purifică acolo, Dante, nevăzân-du-le umbrele pe stâncă, se rătăceşte, din cauza culorii livide a pietrei, aceeaşi cu a livizilor invidioşi (13, 8-9), pe care mai departe (13, 47-48) îi vede ca pe nişte umbre îmbrăcate în mantii de aceeaşi culoare palidă a pietrei; frunzele: frunzele sinistrei păduri infernale a sinucigaşilor, frunze nu verzi, ci sumbre (13, 4); o mlaştină: „Noi trişti am fost în dulcele văzduh înveselit de soare şi trişti suntem şi-acum în mlaştina cea neagră?' (7, 121-123), spun ei bolborosind cu gura plină de mâl; animale: „era pădurea plină de căţele negre” (13, 124-125); „un şarpe mic [.] livid şi negru ca

0 boabă de piper„(25, 83-84); damnaţii: chipurile celor violenţi au o înfăţişare întunecată, smolită (ii ţinto aspetto, 16, 30); damnaţii sunt cu atât mai negri (poate în sens figurat) cu cât păcatul lor este mai greu şi, implicit, se află mai în adâncul iadului: „Se află printre cele mai întunecate duhuri: vini felurite-i trag adânc la fund: de-ei coborî până la ei, putea-vei să îi vezi” (6, 85-87).

2. Absenţa, precaritatea sau obnubilarea sursei de lumină îndeosebi în locurile mai adânci şi mai întunecate: „precum zăresc prin geana de lumină” (3, 75); remarcabile sunt locurile deja citate (1, 60 şi 5, 28), unde lipsa de lumină este asimilată lipsei de sunet: poate de sunet articulat, lumina putând fi înţeleasă ca discurs, iar tăcerea ca o înstrăinare de pura lumină a logosului divin; dar pasajele, de tot felul, abundă: „Eu mă uitam în jos, dar ochii-mi de om viu de întunecare n-aveau cum străbate până-n fund” (24, 70-71); apoi, stând de vorbă cu Geri del Bello, ar fi putut zări a zecea bolgie „dacă ar fi fost mai multă lumină” (29, 39); penumbră, clar-obscur, în timp ce Virgiliu şi Dante urcă rî-pele care preced al nouălea cerc, străbătând ultimul limb al celui de al optulea: „Acolo nu era deplină noapte, nici deplină zi” (31, 10); în carcera lui Ugolino, „când a mijit o rază în temniţa durerii văzut-am patru chipuri ce fiecare părea săfie-al meu” (33, 55-56); de-atâta încordare a privirii prin atâta beznă Dante este supus unor amăgiri: „Fiindcă-a ta privire prin noapte-n zare a vedea se zbate, greşeşti în gând, dândfrâu la-nchipuire” (31, 22-24); Dante credea că giganţii sunt nişte turnuri; se lămureşte „cum am ajuns noi jos în puţul plin de beznă” (32,16) şi apoi lui Virgiliu însuşi

1 se întâmplă cel puţin o dată să nu poată vedea departe „prin întuneric greu şi ceaţă deasa' (9, 6); în Cocit, unde zac trădătorii, de Virgiliu şi de Dante se apropie steagul lui Satan, pe care florentinul încă abia îl zăreşte, ca atunci când se răspândeşte o negură grea sau când se face noapte: i se pare, în umbra serii, o moară de vânt (34, 1-6); cei doi poeţi stau să iasă din Infern, dar este încă beznă şi „nu ne aflam pe cale de palat unde eram, ci într-o hrubă cu pietriş podită, săracă de lumină” (34, 97-99).

De altfel, dacă e să ne luăm după termenul rezzo, întregul Infern este o hrubă rece, un loc al veşnicei umbre: „iar eu în umbra rece şi eternă tremuram” (32, 75). Virgiliu îi spune lui Chiron că Dante „E viu cu-adevărat şi, singur printre vii, lui se cuvine să-i arăt întunecata vale” (12, 85-86: la valle buia).

E locul să fie menţionată aici şi metafora Infernului ca lume oarbă, fie că e vorba de cecitatea damnaţilor, fie de ceea ce noi numim un întuneric orb: cei trândavi, cei de nimica buni, nici de blam nici de laudă, „speranţă n-au c-o să-i aline moartea şi oarba lor viaţă e atât de joasă că pizmă simt pentru oricare soarta'; Dante în Limb: „Atât era de neagră şi ceţoasă încât zadarnic scormoneam afund căci nu zăream nimic prin pâcla groasă„ (4, 10-12). Iar Virgiliu îl îndeamnă să coboare, nu neapărat în Limb, ci în Infern ca întreg: JŞi-acu-ma hai să coborâm în lumea oarbă” (4, 13); Cavalcante îl întreabă: „Dacăputerea minţii te-a adus aici, în lumea asta oarbă, unde e fiul meu, de ce nu e cu tine?” (10, 58-60); iar Guido de Montefeltro, care îl crede damnat, îi spune „Dacă abia acum în lume-aceasta oarbă ai căzut.” (27, 25-26); cf. Purgatoriul (cu referire la Limb): „în primul cerc al celei oarbe temniţi” (22,103). Şi tot în Purgatoriu, 1, 44-45: Infernul „pe care-adânca noapte [.] îl face veşnic negru”.

Fireşte, diferenţa dintre procedee nu este întotdeauna uşor de determinat şi nici deosebit de importantă şi de aceea, renunţând la orice pedanterie, voi mai insera încă un şir de pilde ale beznei, pentru plăcerea şi varietatea lor în sine. Actul exegetic constă în cumularea lor potrivit unui principiu sau unor stări de lucruri, şi mai mult decât atât n-ar face decât să altereze ceea ce Dante ştie să spună fără greş: „căci ochiul nu putea vedea departe prin aerul întunecat şi pâcla deasă„ (9, 5-6); iar ce urmează este mare poezie, mai ales prin asocierea surprinzătoare a imaginilor: „De mult pierdusem a pădurii urmă şi-n spate-n van prin pânza groasă a cetii aş fi cătat-o când văzui o turmă venind spre noi şi-n zorii dimineţii văzui că toţi, cu ochii ca tăciunii, ne scormoneau, cum fac în mers drumeţii când se-ntâlnesc sub raza slabă-a lunii sau cum privesc, clipind de slăbiciune când bagă, bieţii, aţa-n ac bătrânii.„ Iată cum coboară cei doi poeţi purtaţi de Gerion printr-o adâncă beznă: „măpomenii că sunt din toate părţile în aer şi numai fiara se vedea şi altceva nimica„ (17,112-114); nici chipul lui Virgiliu nu se distinge bine în lumea aceea de umbre şi penumbre, cum rezultă mai târzm, din Purgatoriu (1,128-129), unde, în lumina zorilor australi, Dante exclamă: „şi-atunci mi se dezvălui deplin culoarea chipului ce mi-o ascunse iadul”.

În acest context trebuie integrată calificarea drept umbre a celor care ispăşesc în Infern şi în Purgatoriu (situaţia din Paradis comportă o altă discuţie). Ea este mult mai veche decât Dante, dar coerentă cu constructul său, şi ca atare trebuie explicitată. Desigur, umbră poate să nu însemne altceva decât un ce care doar seamănă cu fiinţa vie care a fost, dar nu-i rămân din fosta lui vitalitate decât posibilitatea, memoria şi puterea remuşcării. Totuşi nu se poate elimina de aici relaţia oricărei umbre cu lumina: orice umbră e o zonă de întuneric decupată de opacitatea unui corp. Iar aceste umbre-simulacre nu mai au, în infernul lor, umbre proprii, fiind inconsistente şi, cu rare excepţii, neiluminate. Ele sunt doar un reziduu de întuneric afundat în întuneric.

Nu trebuie să părăsim Infernul cu convingerea, de altfel deja dobândită în parte, că există acolo şi sorginţi sau chiar zone de lumină. Iar acestea funcţionează congruent cu structura de ansamblu a poemului, gândită ca o arhitectură de lumini în care fiecare element derivă dintr-un principiu atotcuprinzător şi contribuie coerent la ilustrarea lui.

Torturarea damnaţilor, pe două dintre coordonatele ei fundamentale, se situează între glacial şi incandescent, iar în aceste din urmă cazuri evenimentele luminoase nu au cum lipsi, şi anume nu ca derivând din lumina venită de sus ca esenţă şi manifestare a divinului, ci din însăşi fenomenologia Infernului.

În al VUI-a cânt, cetatea Dite este o instituţie strict infernală, o cetate a focului, din care Dante vede, de departe, nişte turnuri şi nişte cupole (el le spune moschite, „moschei”) de un roşu aprins, ca atunci scoase din foc, iar Virgiliu îl lămureşte că, în această parte de jos a Infernului, ele ard într-un foc etern, care le înroşeşte veşnic (8, 70-75). Nu poate fi trecut cu vederea nici fulgerul roşu din 3, 134, „ce fulgeră ca o lumină roşie aprinsă”', precum nici Flegetonul, deja pomenit, şi „a căruia roşe aţă şi acum mă înfioară” (14, 78). E un râu ciudat, un râu de sânge clocotit care stinge orice văpaie, ale cărui ţărmuri de piatră sting orice foc, şi anume într-o bolgie cu nisipul încins de veşnica ninsoare de văpaie şi cu văzduhul lui blestemat plin de ceaţă şi fum.

Unii damnaţi suferă o tortură care este mai mult decât combustie în flăcări: ei chiar locuiesc nevăzuţi, în flăcări, sunt flăcări ei înşişi. In 26, 25 şi urm., într-a opta bolgie, Dante vede o câmpie sumbră plină de tot atâtea flăcări câţi licurici se pot vedea pe ogoare şi văi într-o seară liniştită de vară: „de-atâtea flăcări scânteia întreagă a opta bolgie” (31-32); aici lui Dante îi atrage atenţia o văpaie despicată, cu flăcări inegale, şi Virgiliu îl lămureşte că acolo îndură veşnice chinuri Ulise şi Diomede, pedepsiţi pentru viclenia cu Calul troian. Episodul e memorabil: Virgiliu stă de vorbă cu Ulise şi află de la el cum a pierit în emisfera australă, împins, el şi tovarăşii lui, de setea de necunoscut (26, 90-142). Din scena aceasta vestită se reţine de obicei cutezanţa, stăruinţa pe calea depărtării, orizonturile necuprinse, rostite de tre-murul ilustrei flăcări; iar ochiului îi scapă că toate acestea se şterg şi se readună în tăcerea unei flăcări eterne, care arde acuma dreaptă şi tăcută (27, 1-2). În alt loc o privelişte infinit mai lugubră – trubadurul provensal Bertrand de Born merge ducându-şi capul de plete, ca pe un felinar, pedepsit astfel pentru duh de zavistie (28, 122-124); iar când Gerion, ducându-i pe poeţi în spinare, coboară cu ei prin cele mai opace tenebre ale celui de al şaptelea cerc, spre sfâr-şitul coborârii, Dante începe să desluşească ceva: „căci focuri am văzut şi-am auzit jelanii” (17, 2): fuochi şipianti cu funcţie generică de atmosferă infernală, fără alte specificări. Dar în lucoarea aceea vagă, Dante, ca orb până atunci, începe să vadă cum, încet, încet, coboară în spirală (124-125). În schimb, la începutul aceluiaşi cânt toţi violenţii din adâncul celui de al şaptelea cerc (al treilea girone) stau veşnic sub bătaia unei ploi de foc, iar pelerinii sunt siliţi să facă un ocol de zece paşi pentru a se feri de aversa incandescentă şi a nu păşi pe. nisipul încins (17, 31-33), de care damnaţii, zbu-ciumându-se, încearcă să se apere când de scântei, când de prundul fierbinte (47-48). Există şi efecte sinistre de lumină: Dante şi Virgiliu, călăuziţi de Nessus, calcă prudent pe marginea locului unde violenţii fierb în sângele clocotitor al Flegetonului, un clocot „de culoare stacojie” (12, 101).

Unele viziuni luminoase în tenebrele acelei lumi nu sunt punitive, ci doar terifice: ochii luntraşului Caron au strălucirea jăraticului (3,109); iar, când Dante se urcă în luntrea aceluiaşi Caron, ca să traverseze Aheronul, în întunericul greu de lacrimi se stârnesc un cutremur şi un vânt ce „fulgeră văpaie ca de sânge” (3, 134); luminile Infernului sunt ele însele sumbre. Cum sumbru este lacul de gheaţă plum-burie în care se reflectă, în Cocit, pe suprafaţa sticloasă, marile umbre de stânci (32, 18 şi 22-24) sub cerul livid.

Există totuşi un loc în Infern în care lumina este-de altă origine şi are altă funcţie, corelabilă cu sensul luminii în restul poemului. Este primul cerc, Limbul, unde sălăşluiesc, veşnic tânjind după lumina divină, toţi oamenii mari ai vechimii, îndeosebi marii ei poeţi, care „dacă au trăit nainte de Cristospe Domnul nu l-au adorat cum se cuvine” (4, 37-38) – nu pot avea parte nici de pedeapsă, dar nici de mântuire.

Iar în Limb, potrivit unei legi de structură care se va limpezi pe parcurs, lumina nu este de esenţă infernală, ea are, acolo în adânc, funcţia celei mai înalte iradieri care încununează arhitectura de lumină a poemului. Într-adevăr, apropiin-du-se, Dante vede „un foc ce biruia a beznei emisfera' (4, 68-69). Cei doi se apropie până lângă zidurile unui palat, intră în el şi ajung „la loc de umbră şi verdeaţă„ (4, 111); ca să vadă şi să audă mai bine „ne-am tras de-o parte, către loc deschis, înalt şi luminos„ (115-116) de unde privesc o vreme şi ascultă tot ce era de auzit şi de privit. După aceea pleacă, se întorc în beznele pedepsitoare: „ieşind din linişte în aerul ce tremură de vaier şi ajungând acolo unde nu e urmă de lumină„ (4, 150-151). Despre natura acestei lumini nu există comentariu explicit în text, dar este greu să n-o atribui graţiei divine, fiind vorba de asemenea spirite care, fie şi în sens alegoric, fac parte din sfera luminii. Şi totuşi semne în favoarea acestei teze există. Dante îl întreabă pe Virgiliu: „O, tu, care eşti slavă poeziei şi ştiinţei, aceştia cine sunt, de au aşa cinstire încât au altă soartă?„ (4, 73-75); iar Virgiliu îi răspunde: „Al lor renume ce şi-azi răsună pe pă-mânt, la voi, le dobândeşte har şi-n astă lume„ (76-78: grazia acquista nel ciel che sili avanza). Este vorba deci de un ecou îndepărtat al graţiei divine: „Cel ce, ştiind, întrece cu ştiinţa lui tot ce-i de ştiut făcut-a cerurile toate şi le-a dat asemenea cârmuitori încât oricare parte răspunde, strălucindu-i, altei părţi, lumina deopotrivă împărţind-o„ (7, 73-76). Chiar lui Virgiliu, locuitor şi el al Limbului, căruia nu-i este dat să urce dincolo de culmea Purgatoriului, Dante îi spune, exaltându-i puterea şi lumina minţii şi considerându-1 risipitor al oricărei bezne a intelectului: „ Tu, soare care limpezeşti orice privire-nceţoşată” (11, 91).

Şi se mai află în Infern o ultimă clasă de texte evocatoare de lumină, dar de data aceasta e vorba de o lumină nostalgică, pe veci pierdută de către damnaţi şi în amintire vie mereu şi zadarnic râvnită: lumina de dinainte de moarte şi de pedeapsă, lumina zilelor şi luminile nopţilor vieţii pământene: „în aerul cel dulce bucuros de soare” (7, 122); „Nu mai e printre cei vii? Nu-i mai izbeşte ochii dulcele luminii?” (10, 68-69); şi îl invidiază pe Dante că se va întoarce acolo: „Tupoate-n scurtă vreme soarele-o să-lvezi” (28, 56); „Dar tu când ai să fii din nou în dulcea lume” (6, 88); „Acolo sus, deasupra, în seninul lumii” (15, 49); „de scapi din bezna locurilor astea şi te întorci să vezi din nou frumoase stele” (16, 82-83).

Şi acolo se vor întoarce până la urmă cei doi poeţi, la sfârşitul călătoriei lor subpământene, iar termenii folosiţi sunt analogi: „Pornirăm dar pe cărăruia sumbră spre lumea albă de lumini şi nu ne-am dat nici un răgaz urcând” (34, 133-136), pentru ca, ieşind din Infern şi încheind Infernul, Dante să spună că au tot urcat „până ce am văzut, prin ochi rotund, frumoasele făpturi pe care le cuprinde cerul şi pe acolo am ieşit ca să privim din nou la stele” (34, 137-139). „Scăpaseră-n afara nopţii fără fund ce ţine veşnic iadu-n întuneric şi aerul său mort” (Purg. 1, 17), depăşind abisul lui Lucifer, principe al „negrilor heruvi” şi, prin antonoma-sie, negaţie ultimă şi absolută.

Dar cum să descrii, în amănunt, o lume atât de întunecată? Unii au văzut aici o incoerenţă cu scopuri artistice. Nici vorbă de asta. Infernul este, cu variaţii notabile, o lume a penumbrei, domneşte acolo, din atâtea iradieri malefice, de râuri, de flăcări, de mlaştini îngheţate, Io fioco lume, o lumină slabă (3, 75), se vede greu, departe nu se vede mai nimic, multe par închipuiri, amăgiri, ca să nu te înşele trebuie să le ştii dinainte, cum le ştia Virgiliu. Şi totuşi Dante a descris, în amănunt, o lume întunecată, plină de trupuri nude. Ce spusese cândva în Rime, 90,13-15, s-a dovedit neadevărat: „Precum pictura-n beznă e deşartă căci nu e la vedere şi nu desfată prin culori şi artă”.

Infernul dantesc este perso: „Brunul [ii perso] este o culoare compusă din purpuriu şi negru, dar negrul predomină şi de la el îşi trage numele” (Ospăţul, 4, 20, 2).

Iar în această atmosferă Dante a aşezat numai figuri nude. Doar în Infern se vorbeşte despre suflete „nude” (3, 65 şi 100, 7, 111, 13, 116, 14, 19, 18, 25, 23, 118, 24, 92,30, 25; în alte locuri, ca în 9, 25,16, 22 şi 20, 84, adjectivul are alte conotaţii, la fel ca şi în celelalte cânturi: Purg. 9, 82,33, 100; Par. 2,107). Abisul acesta de penumbră, plin de mizerabile trupuri goale afundate tot mai adânc, este una dintre marile invenţii poetice ale lui Dante.

Ar fi fost de dorit ca prezentării imaginilor să-i urmeze aici o încercare de a înfăţişa lumina din întunericul Infernului potrivit unei cadenţe, unei progresii, care este într-o măsură decelabilă şi declarată de Dante însuşi, însă mai mult în sens moral; e tot mai întuneric, lumina mântuirii e tot mai departe, torturile sunt tot mai oribile şi atroce. Dar aş trăda textul afirmând că se poate urmări în el o modulaţie, progresivă ori regresivă, a luminii. Lumina infernală este în Divina Commedia doar un fel de a întrezări ororile de acolo. Şi variază în funcţie de păcate şi de ispăşiri, nu de o lege a ei proprie. Până şi Limbul, a cărui lumină pare să aibă un regim special, gândit în ansamblul Infernului, îşi păstrează doar privilegiul lipsei de pedeapsă şi de tortură, dar puţina lui lumină e uitată: Virgiliu spune „E acolo jos un loc nu trist de chinuri, ci numai că e beznă, unde n-auzi plânset sunând a tânguire: doar suspine” (Purg. 7, 28-30), „pe primul brâu al marii temniţi oarbe” {Purg. 22,103). De aceea nici n-am procedat după o ordine topografică, inutilă impresiei de ansamblu.

Pe de altă parte, această zonă a lumii de dincolo, refuzată graţiei şi luminii, este temelia întregii catedrale de lumini, temelie şi temniţă inerentă a unei clădiri care, de aici încolo, va creşte în lumină şi prin lumină, înălţându-se deasupra deznădejdii.