Ahile în pre-istoria Iliadei

Iliada este, într-un fel, un titlu amăgitor: epopeea nu narează, dintre cei zece ani cât au asediat aheii Ilionul (celălalt nume al Troiei), decât nouă săptămâni dintr-al zecelea an, iar ce se petrece în acest răstimp de cumpănă are drept protagonist pe Ahile. Epopeea este aşadar, de fapt, o Ahi-leidă şi nu poate fi înţeleasă fără a şti bine cine este Ahile în istoria închipuirii omeneşti. Deci cele ce urmează au drept ţel să-1 înfăţişeze pe Ahile ca erou al Iliadei, folosind însă numai ceea ce se poate afla despre el din Iliada şi din Odiseea, cu excluderea oricăror altor date. Nu va fi vorba aici despre mitul lui Ahile, care are obârşii străvechi, anterioare poemelor homerice, şi care, ulterior acestora, a avut, până târziu, numeroase dezvoltări. Va fi vorba numai de Ahile ca plăsmuire a lui Homer, ca existând doar înlăuntrul poeziei homerice şi deci prin ea.

Totuşi, înainte de a arăta cine şi ce anume este Ahile în spaţiul şi în structura Iliadei, în timpul şi în sensul ei, se cuvine să strângem la un loc tot ceea ce poemul, şi numai poemul, în desfăşurarea sa, ne lasă să întrevedem despre trecutul lui Ahile anterior primului vers al marelui epos şi faptelor care urmează.

Este fiul – singurul fiu – al lui Peleu şi al lui Tetis, care 1-a născut în adâncul mării, în palatul tatălui ei, Nereu, Bătrânul mării.

Peleu este un muritor, însă nu orice muritor, ci unul de obârşie divină şi mult iubit de zei: are drept tată pe Eac, fiu al lui Zeus, şi a fost, cât a trăit, rege peste neamul sau, mirmidonii, locuitori ai Ftiei, ţinut mănos care se întinde de-a lungul râului Sperheu până la mare, în partea de sud a Tesa-liei, bogat în cai şi în vite. La naştere, zeii i-au făcut daruri bogate, apoi, la vremea cuvenită, i-au dat drept soţie pe Tetis, fiica Bătrânului mării, Nereu, o nereidă, o zeiţă. La nunta lor au venit să petreacă nu doar cei mai slăviţi dintre greci, ci şi zeii, cu toţii, şi însuşi Apolon a cântat, pentru miri şi nuntaşi, din marea sa liră. Zeii cerului i-au dăruit lui Peleu o armură, Poseidon, zeul stăpânitor al mării, o pereche de cai fără moarte, Xantos şi Balion, pe care i-i născuse vântului Zefir o iapă, Podagre, iubită în timp ce păştea pe ţărmul marelui râu circular Ocean. Iar centaurul Chiron 1-a înzestrat cu o lance făcută din lemnul unui frasin de pe muntele tesalian Pelion. Şi atunci, chiar atunci, s-a iscat vrajba care, peste câţiva ani, avea să dezlănţuiască războiul troian. Intr-a-devăr, cu prilejul acesta, vrând să afle din gură de bărbat care dintre ele este cea mai frumoasă, Hera, Atena şi Afrodita s-au lăsat judecate de prinţul troian Paris, fiu al lui Priam, care a ales-o pe Afrodita. Iar, drept răsplată, Paris a primit-o de la zeiţa aleasă de el pe Elena, soţia lui Menelau, regele Spartei. Era pe atunci cea mai frumoasă dintre muritoare. De unde războiul cu Troia al grecilor confederaţi, pentru a o redobândi pe Elena.

Soarta lui Peleu a rămas până la capăt legată de acest şir fatal de întâmplări: din însoţirea lui cu nereida Tetis i s-a născut Ahile, pe care 1-a iubit. Peleu a domnit îndelung şi a domnit ca rege bun şi vrednic. Ştia să-şi sfătuiască poporul, pe mirmidoni, cu vorbe frumoase, îi plăcea să aducă zeilor jertfe bogate. Dar nu s-a distins prin vreo faptă de arme: era un om străin de orice violenţă şi prietenia lui cu centaurul Chiron, o făptură atât de înţeleaptă, nu este întâm-plătoare. Şi era primitor şi generos: a găzduit în casa lui doi tineri veniţi de pe alte meleaguri să-i ceară ocrotire şi adăpost, întâi unul ceva mai vârstnic, Foinix, ajuns pribeag ca să nu devină fratricid, pe care Peleu 1-a luat în casă ca pe un fiu şi ca pe un moştenitor, răsfăţându-1 în averile lui şi făcându-1 rege peste neamul vecin al dolopilor. Apoi a sosit la curtea lui însuşi Patroclu, adus acolo încă de foarte tânăr de tatăl său, Menoitios: adolescentul, care săvârşise fără voia lui, într-o clipă de mânie, un omor, a fost luat în grija părintească a bătrânului rege, care a făcut din el scutier al şi mai tânărului Ahile. Cei doi au copilărit împreună, în cea mai mare apropiere, şi s-au legat pe viaţă.

Se pot aduna din Iliada ştiri despre copilăria lui Ahile. Tetis, mama lui divină, nu pare să-i fi lipsit cu totul şi, de-a lungul poemului, nereida spune în câteva rândun că 1-a crescut ca pe un arbore tânăr care se înalţă, ca pe o viţă de vie care urcă pe colina însorită a unui deal; iar într-un rând o vedem, după câte îşi amintea Ahile, povestind alor casei, la Ftia, cum, cu ajutorul gigantului Briareu, cel cu o sută de braţe, 1-a salvat pe Zeus de o primejdioasă uneltire a celorlalţi olimpieni. Dar Tetis locuieşte mai ales în palatul de sub mare al tatălui său Nereu, iar greul creşterii copilului şi adolescentului Ahile i-a revenit lui Foinix, pribeagul ocrotit de Peleu: prunc, Ahile nu mânca decât din mâna lui Foinix, care îl ţinea în braţe la ospeţe, îi tăia carnea şi i-o dădea în gură; îi dădea şi vin, pe care uneori copilul îl vărsa, pătându-i piepţii tunicii. Iar, mai târziu, Foinix e cel care 1-a învăţat pe Ahile tot ce trebuie să ştie un luptător, cum să vorbească şi să se poarte ca un om întreg. La educarea lui Ahile a mai contribuit şi centaurul Chiron care, în singurătăţile împădu-ritului munte Pelion, 1-a învăţat cum să se folosească de buruienile de leac, învăţătură pe care Ahile i-a transmis-o mai târziu şi lui Patroclu.

Au trecut nişte ani, şi peste Grecia s-a întins marea umbră a războiului cu Troia. A venit în Ftia Nestor, regele din Pylos din Elida, un bărbat pe atunci încă în puterea anilor, însoţit de Odiseu: umblau prin întreaga peninsulă ca să adune luptători împotriva cetăţii lui Priam. Când au sosit la curtea lui Peleu, bătrânul rege tocmai aducea o jertfă lui Zeus, ajutat de Ahile şi de Patroclu. Când i-a văzut pe Nestor şi pe Odiseu, Ahile, surprins, s-a repezit la ei, i-a luat de mână, i-a poftit, plin de curtenie, să şadă şi să se ospăteze, după care Nestor i-a îmbiat, pe Ahile şi pe Patroclu, să plece cu ei şi să se alăture războinicilor care urmau să atace bogata cetate de dincolo de mare. Cei doi tineri primesc de îndată, ispita gloriei era prea mare şi prilejul prea bun să iasă din acel colţ uitat al Greciei şi să fie părtaşi la o expediţie cum alta nu mai fusese. Peleu îi lasă să se ducă, n-ar fi putut să facă altfel, şi, din felul în care îl întreabă pe Nestor în amănunt despre neamurile greceşti, interesat mai ales de ce anume urmaşi au mai marii ahei, înţelegem că avea şi el mândria lui de tată. Şi îi dă fiului său, încă neştiutor de soartă, tot ce primise de la zei, armura, lancea, caii nemuritori. Precum şi, fireşte, un însemnat contingent de mirmidoni, cu comandanţii cei mai buni, iar, drept însoţitori, pe Foinix şi pe Automedon. La despărţire, Peleu, ştiind firea feciorului său, îl sfătuieşte să-şi stăpânească mânia şi să nu caute vrajbă, ci să se arate, spre mai marea lui cinstire, blând şi îngăduitor. Era ca şi cum ai fi sfătuit un puhoi năvalnic de munte să curgă ca o apă aşezată şi lină. La rândul său, Menoitios, părintele lui Patroclu, îşi îndeamnă fiul să se poarte cu Ahile ca un frate mai vârstnic, ajutându-1 cu sfatul şi cu chibzuinţă. Ahile nu şovăie să-1 asigure pe Menoitios, care îi era ca un unchi, că îi va aduce fiul înapoi acoperit de slava cuceririi Troiei şi încărcat de avuţii. Cei doi părinţi nu aveau să-şi mai vadă fiii niciodată.

Peleu a rămas singur, un bătrân fără sprijinul urmaşului său, neavând prilejul să-i găsească soţie şi să aibă nepoţi de la el. Iar soarta hotărâse că nu avea să-1 mai vadă întorcân-du-se acasă, să-i taie părul în cinstea Sperheului, râul tutelar al regatului său, nici să-i aducă jertfă o sută de boi şi cincizeci de berbeci, aşa cum făgăduise, nădăjduind. I-au rămas doar lacrimile. Mai târziu, Ahile, în ţinutul umbrelor, se teme că tatăl său, slăbit de bătrâneţe şi de aşteptare, nu mai este ţinut în mare cinste şi este poate pradă samavolniciilor celor din ţinuturile vecine, lipsit de braţul său care să-1 apere, înspăimântându-i vrăjmaşii. Se teme, dar nu ştie nimic de soarta părintelui său, şi nici Odiseu, întrebat, nu are ce să-i spună, cum nu are ce ne spune eposul întreg despre ultimii ani şi despre moartea acestui om părăsit.

Iar Tetis, de câte ori e pomenită în Iliada, se află în adâncul mării, la tatăl ei, printre surorile sale, nereidele nemuritoare, sau alături de Ahile lângă Troia, sau pe Olimp, la zeii ceilalţi, tot în folosul copilului ei. Din viaţa sa de dinainte de războiul troian, tot ce aflăm din epopee, în afară de faptul că fusese crescută şi răsfăţată de Hera şi dată de soţie muritorului Peleu, se mărgineşte la două acte de bunătate, faţă de doi zei. Dionysos, copil, e prigonit de regele trac Licurg, care, pe când Dionysos se afla pe muntele Nisa în grija doicilor sale (Hiadele, care au devenit apoi o constelaţie), vrea să le omoare pe acestea; copilul, înspăimântat de strigătele lui Licurg, se azvârle tremurând în apele mării, unde Tetis îl ia, ocrotitoare, în braţele ei. Iar Hefaistos, fiul lui Zeus şi al Herei, încă un băieţandru, este azvârlit de tatăl său de pe Olimp pentru că luase partea mamei sale şi, năucit şi rănit de cădere, este primit şi el în braţele lui Tetis şi ale unei oceanide, Eurinome, şi ascuns de ele într-o peşteră din adâncul marelui fluviu Ocean care înconjoară pământul, curgând jur-împrejurul lui, fără izvor şi liman; acolo, sub vuietul de valuri fără capăt şi sub spuma lor albă, a stat Hefaistos ascuns timp de nouă ani, de nimeni ştiut, făurind giuvaeruri. Şi astfel doi zei de rang înalt ajung, prin violenţă, în lumea ei şi găsesc la ea ocrotire şi adăpost. Lui Peleu însă, fiica Bătrânului mării nu i-a adus nici o mângâiere vreodată, deşi aveau aceeaşi durere: singurul lor fiu; şi deşi ştia bine că e trist şi bătrân, Tetis, singura dintre toate surorile ei, zeiţele mării, fusese silită de stăpânii cerului, de Zeus şi de Hera, să-i fie soţie unui muritor pe care nu-1 voia, oricine ar fi fost. Şi, cum se întâmplă de obicei, întreaga sa putere de dragoste se îndreaptă către singurul ei fiu, o fiinţă fără seamăn în toate privinţele şi totodată sortită unei morţi timpurii. Toată Iliada e străbătută de tandreţea, de îngrijorarea şi de durerea acestei maternităţi.

Se află din poem chiar amănuntul, mişcător, că, la plecarea lui Ahile în război, Tetis i-a pus în corabie, să-1 ducă acolo, departe, un cufăr frumos, împodobit cu lucrături, în care i-a îngrămădit straie de tot felul, să-i ţină de frig şi de vânt lângă Troia, adăugând şi o cupă măiestrită, pentru libaţiuni (pe care Ahile o foloseşte când pleacă Patroclu la luptă).

Între plecarea lui Ahile din Ftia şi începutul acţiunii Iliadei au trecut ani mulţi şi s-au petrecut multe, dintre care pe unele le putem reconstitui cu ajutorul poemului. O primă perioadă este aceea a strângerii trupelor confederate sub comanda lui Agamemnon, traversarea Egeei şi statornicirea aheilor pe ţărmul din apropierea Troiei, unde aveau să ră-mână timp de zece ani, cu corăbiile trase pe ţărm, trăind într-o tabără de barăci apărate de o fortificaţie şi de un şanţ. Între ei şi înalta cetate enomoenta, mereu bătută de vânturi, se afla o câmpie străbătută de râul Scamandru. Spre sud-est, în ţara muntoasă a Dardaniei peste care stăpâneşte Troia, se află muntele Ida, bogat în izvoare şi fiare, din al cărui pisc se vede, în depărtare, Troia; spre sud, în coasta Anatoliei, se deschide un golf adânc, pe al cărui ţărm de nord, sau în imediata lui apropiere, se înşiră cetăţile Pedasos, Lirnesos şi Teba; urmate, pe coasta de vest a Dardaniei, de Crise şi de Larisa, între care se varsă râul Santiois; după ce, la capul Lutos, ţărmul se îndreaptă spre nord, la intrarea în golf se află marea insulă Lesbos, urmată, spre nord, în apropierea coastei, de insula Tenedos şi de stâncoasa Imbros. Tabăra grecilor se afla chiar la intrarea în strâmtoarea Helespontului (astăzi Dardanele), pe al cărei ţărm asiatic, de la sud-vest spre nord-est, se află Abidos, având în faţă, peste apă, în Propontida, Sestos, apoi Arisbe şi Percote. Toate aceste locuri se află pomenite în Iliada şi, o parte dintre ele, în legătură cu Ahile.

Câtăva vreme adunarea trupelor greceşti a aşteptat la Aulis. Ahile soseşte în fruntea mirmidonilor săi, însoţit de Foinix, de Patroclu, de Automedon şi de restul trupelor sale (Ahile a participat la campanie cu cincizeci de corăbii; contingentele oscilau între 30 şi 100 de vase având fiecare câte cincizeci de vâslaşi-luptători; corăbiile erau grupate câte zece, în frunte cu câte un comandant: Menestios, Eudor, Pisandru, Foinix şi Alchidamas). Urmează debarcarea la capul Sigeu, lângă Troia. În acest răstimp Ahile este menţionat doar cu prilejul debarcării în două insule. Întâi în Schiros, unde Ahile cucereşte cetatea stăpânită de Enieus şi stă o vreme acolo, având de la una dintre fetele casei regeşti un fiu, Neoptolem, care urma să crească în Schiros până către sfâr-şitul războiului; tot acolo Ahile îi dăruieşte lui Patroclu pe tânăra Ifis, care îl însoţeşte pe acesta la Troia şi trăieşte alături de el până la moartea lui. Apoi, în drumul spre nord-est, în Tenedos, grecii îl părăsesc pe marele arcaş Filoctet, greu rănit. Ahile cucereşte cetatea şi dobândeşte, printre altele, pe Hecamede care, la împărţeală, îi revine bătrânului Nestor. Pe urmă, după ce grecii au debarcat lângă Troia şi au început să se statornicească şi să-şi înalţe locuinţe de lemn, aflăm că cea construită de mirmidoni pentru Ahile, aşezată lângă cea a lui Odiseu şi la două case de cea a lui Aias, este înaltă, făcută din bârne mari de brad, acoperită cu trestie, îngrădită în jurul curţii cu un gard trainic de pari, a cărui poartă se închidea cu o bârnă grea de brad, atât de grea că, singur, n-o putea ridica şi lăsa decât Ahile, altfel fiind nevoie de câte trei oameni.

Ceea ce pare să fi fost marea îndeletnicire a aheilor în timpul primilor nouă ani de asediu, câtă vreme, de teama lui Ahile, troienii n-au ieşit din cetatea lor la luptă, sunt expediţiile de jaf – raziile, cum li se spune – prin insulele de prin preajmă şi prin cetăţile de pe coastă sau din interiorul muntos al Troadei, plin de păşuni păscute de turme şi cirezi. Era ca un fel de a merge la vânătoare, dar nu de fiare, chiar dacă tot atât de crudă şi de prădalnică. Aheii devastau fără milă cetăţi şi întinderi, se încărcau cu pradă, hrană, bunuri de tot soiul, femei de orice rang, dar mai ales de neam înalt şi mai ales frumoase, pricepute şi harnice, pe care apoi le tratau, deşi sclave, fără cea mai mică urmă de brutalitate, uneori ca pe nişte soţii legitime. Iar pe bărbaţi îi omorau sau, dacă le era mai bine aşa, îi vindeau sau luau pentru ei preţuri bune de răscumpărare. Legea lor era aceea, nescrisă, a celui mai puternic şi mai iute. Scăpa cine era în stare să se apere. Erau plini de viaţă şi pustiitori ca vikingii. Iar în primii nouă ani ai împresurării Troiei în fruntea acestor jafuri şi devastări a stat Ahile, cum spune chiar el. Mereu însoţit de Patroclu. Îşi părăseau locuinţa lor mare de lemn, rânduită ca acasă, şi porneau cu corăbiile pe mare, atacând insule sau cetăţi de pe ţărmuri sau, uneori, pe jos, căutând pradă prin văile şi pe coastele Dardaniei, dominate de muntele Ida. Troienii, încercuiţi de ahei şi înfricoşaţi de Ahile, nu cutezau să iasă din cetate, iar oamenii aceştia puternici, în floarea vieţii, făceau ce voiau pe acele meleaguri bogate şi neocrotite. Şi apoi aduceau totul în tabăra lor şi se făcea împărţeala, mai mult sau mai puţin după cum hotăra Agamemnon. Ahile se plânge că a îndurat atâtea, că şi-a primejduit zilnic viaţa în luptă, că a petrecut nopţi după nopţi fără somn şi nenumărate zile însângerate prădând, spune el, cu corăbiile douăsprezece oraşe şi, pe uscat, unsprezece. Marile bogăţii adunate astfel le-a încredinţat, pe toate, lui Agamemnon. Acesta, care nu participa la nici o expediţie, lua, din prada ce i se aducea, mult şi dădea puţin, oricum nu cât i s-ar fi cuvenit lui Ahile. O parte din aceste razii devastatoare săvârşite toate la hotărârea lui Ahile sunt pomenite în epopee, fără însă ca, înlăntrul acelui aproape un deceniu de jafuri, să putem institui o cronologie'. Cele mai importante

* Ar fi păcat să pierdem acest prilej pentru a adăuga ceva la dosarul grec, altfel destul de sărac, al ideologiei celor trei funcţiuni, propusă de Georges Dumezil începând din 1938 şi aproape unanim acceptată de la o vreme încoace. Punctul de vedere pe care îl propun aici nu apare nici în scrierile lui Dumezil, nici în bibliografiile de sinteză publicate în urma lucrărilor sale sau ale altor cercetători ai domeniului grec. În ce priveşte expediţii de acest fel par să fi avut drept ţintă ţărmul de sud al Troadei. Cetăţile Lirnesos, Teba şi Pedasos, Ahile le-a atacat, dinspre uscat, din acelaşi avânt, la puţin timp una după alta. Umblând să fure vite, a dat peste Eneea, nepot de văr al lui Priam şi văr de-al doilea al lui Hector, care le păstorea. S-a repezit asupra lui şi 1-a pus pe fugă, silindu-1 să-şi lase cirezile la cheremul lui. Eneea a scăpat de moarte, adăpostindu-se în Lirnesos, dar a trebuit să fugă şi de acolo, pentru că Ahile şi Patroclu (însoţiţi de bună seamă de un număr de mirmidoni) au nimicit oraşul, au făcut prăpăd între lelegi, şi au luat pradă bogată, mai ales femei. Printre ele se afla şi Briseis, care avea să joace un rol important în desfăşurarea Iliadei. Briseis era măritată. Ahile i-a ucis nu situaţia respectivă a celor două tabere duşmane din Iliada, ultimul cuvânt al lui Dumezil este cel din L'oubli de l'homme et l'honneur des dieux, pp. 18-19: „Troia, societate normală şi completă, este cea care furnizează această triadă umană [„ un suveran, un războinic, un voluptuos „], în persoanele regelui Priam [.]; a lui Hector, căpetenia războinică recunoscută ca atare de cele două armate; a lui Paris, un manechin în mâinile zeiţei [Afrodita, reprezentantă a celei de a treia funcţiuni]. Grecii sunt altceva: o armată în campanie, nu o societate; armată care nu pune aşadar în valoare, prin comandantul suprem şi prin războinici, decât cele două funcţiuni mai înalte, a treia rămânând neîntrebuinţată – atât în formele sale „ agricultură „ (inexistentă) şi „ bogăţie „ (redusă la pradă), cât şi în forma „ plăcere „ (Criseis, Briseis nu sunt decât nişte capricii sau nişte mize) – şi nu este prezentă decât în departamentul „ sănătate „ (prin medicii Machaon şi Podaleiros).” Ahile ar fi deci reprezentantul celei de a doua funcţiuni „ mai înalte „, cea războinică. Şi, fireşte, chiar aşa şi este. Numai că, timp de zece ani, prestigiul său militar a avut drept efect, în fond paradoxal, transformarea războiului troian într-un asediu static, cu forţele în conflict neutralizate. Zidurile Troiei (clădite de mâinile divine ale lui Poseidon şi Apolon) erau inexpugnabile. Iar Troia nu se putea despresura, măturând în mare tabăra ahee, din pricină că împrejurimile opulentei cetăţi erau bântuite, până departe, şi când te aşteptai mai puţin, de Ahile. Dar Ahile nu funcţionează în această perioadă ca războinic efectiv. Nici Hector nu se angajează într-o luptă decisivă cu el, lângă porţile Schee, renunţă. Alţii şi mai puţin. În toată această lungă perioadă Ahile nu funcţionează ca forţă militară activă, ci doar potenţială. Iar virtualitatea invincibilităţii sale operează ca deterent. De altfel nu după lupte a umblat Ahile prin Troada, în lungul şi în latul ei, ci după pradă. Pradă pe care o aduce, pe toată, în tabăra ahee, numai soţul ci şi pe cei trei fraţi ai ei. Patroclu i-a făgăduit că o să i-o dea de soţie legitimă lui Ahile, s-o ducă, după război, în Ftia. Apoi cei doi au atacat şi au cucerit, tot de pe coastă, spre apus, Pedasos (de unde se trăgea Laotoe, una dintre soţiile lui Priam şi mama lui Licaon). A venit la rând Teba, cetate aşezată mai spre răsărit, în umbra împăduritului munte Placos, stăpânită de Eetion, regele cilicienilor din această parte a Asiei Mici. Pe Eetion Ahile 1-a ucis, dar a avut îndurarea să nu-i necinstească leşul, ci 1-a ars, împreună cu armele, şi i-a înălţat un mormânt în jurul căruia nimfele munţilor au făcut să crească mai târziu ulmi. Era însuşi tatăl Andromacăi, care era, încă mai de mult, nevasta lui Hector, luată de la părintele ei în schimbul unor daruri bogate.

Lăsând pentru a fi împărţită la bunul plac al regelui Agamemnon. De a cărui lăcomie se vaită, însă la sfârşitul poemului constatăm că îşi păstrase sau că îi reveniseră şi lui destule bunuri, de toate felurile: arme, obiecte de preţ, lucrate cu artă, aur şi bronz brut, cai şi vite, sclave, ţesături, de toate. Ne aflăm aşadar în faţa unui Ahile care, tocmai în virtutea înzestrărilor sale războinice, exercită timp de zece ani un rol care revine funcţiei a treia, cea care ţine de vitalitatea, prosperitatea şi echilibrul paşnic al unei societăţi. Ahile, în fond, aprovizionează tabăra ahee, iar spiritul lui economic se vădeşte şi în faptul că, îndurare sau nu, nu îi omoară pe cei surprinşi de el prin împrejurimile Troiei sau mai departe, ci îi ia prizonieri şi îi vinde pe bani buni. Desigur, luptător rămâne, însă nu nimicitor şi biruitor, ci prădalnic, chivermsitor. Fără raziile sale, cei din tabăra aheeană ar fi dus-o mult mai rău, mai ales că, în afară de Ahile, nu prea întâlnim eroi citaţi ca eroi ai aprovizionării unei tabere. Dacă adăugăm la aceasta ştiinţa medicală a lui Ahile (dobândită de la centaurul Chiron şi transmisă şi lui Patroclu), farmecul cântărilor sale, marea lui frumuseţe, integrarea lui, parţială şi provizorie cum este, în funcţiunea a treia pare greu de contestat. Dar trebuie să adăugăm la asta că sufletul lui a oscilat mereu între idealul militar şi eroic şi cel al vieţii tihnite, pe domeniile lui, întors din luptă, împreună cu Patroclu, grei de prăzi. Se crede tot timpul şi de multă lume că Ahile a ales între o viaţă lungă şi obscură şi una scurtă însă fulgerând de slavă. Singura lui mare glorie a fost, hotărându-şi astfel moartea, omorârea lui Hector. Pe care nu 1-a omorât pentru faimă, ci ca să-1 răzbune pe Patroclu, care i-a fost mai drag, până la urmă, şi decât gloria şi decât orice înlesnită tihnă în Ftia, lângă Sperheu, în umbra Pelionului, lângă tatăl lui bătrân şi fără putere. E bine ca toate acestea să fie luate în socoteală atunci când, mai târziu, voi vorbi despre caracterul atipic al lui Ahile ca erou homeric.

Atunci când a cucerit Lirnesos Ahile i-a omorât Andromacăi toţi fraţii, şapte la număr, care păzeau, în preajma cetăţii, vitele şi oile regeşti. Pe mama prinţesei a adus-o la Troia, pentru ca mai apoi să-i dea drumul în schimbul unei mari răscumpărări plătite de tatăl ei, bunicul Andromacăi (dar mama ei a murit curând, de inimă rea). Pradă bogată au luat de acolo, cu corabia: pe Criseis (fiica preotului Crises din Crise, de pe coasta de apus), care se întâmplase să se afle în vizită la una dintre surorile lui Eetion şi care i-a revenit lui Agamemnon; un disc greu de fier brut, pentru aruncat la întreceri, care fusese al lui Eetion; un cal puternic şi bun alergător, pe care mai apoi Ahile 1-a folosit drept mărginaş, alături de cei doi armăsari nepieritori ai săi; o liră frumoasă, cu traversa de argint, pe care Ahile s-a deprins să cânte cân-tece epice despre eroi.

Este vrednic de constatat că toate referirile la această perioadă îl au în vedere pe Ahile, iar cele pomenite despre el se înscriu într-un cerc grăitor pentru acţiunea epopeii: Criseis, din pricina căreia s-a stârnit molima cu care începe Iliada, Briseis, pricina vrajbei dintre Ahile şi Agamemnon, şi ca atare a retragerii lui Ahile din luptă, cum se va vedea, Andromaca, cea căreia Ahile i-a ucis tatăl, toţi fraţii şi, la sfârşitul poemului, pe Hector, bărbatul ei şi tatăl fiului ei. Referirile sunt cu totul risipite în text şi par accidentale, dar, însumate, capătă un sens. Mai sunt şi alte câteva, care completează imaginea acţiunilor lui Ahile din perioada aceasta, dar nu au aceeaşi pondere, deşi au şi ele însemnătatea lor. Ahile a cucerit şi prădat şi insula Lesbos, de unde a adus ca pradă şapte femei preţioase, care i-au revenit lui Agamemnon şi pe care acesta vrea să i le dăruiască lui Ahile, ca să-1 îmbuneze, şi tot de acolo Ahile a adus-o pe Diomeda, fiica lui Phorbas, cu care şi-a împărţit patul cât a lipsit de la el Briseis.

Şi mai există două texte de invocat aici, care leagă, cronologic, evenimentele anterioare acţiunii epopeii cu ceva care se petrece înlăuntrul ei. În ambele cazuri e vorba de răpiri săvârşite de Ahile lângă Troia, asupra unor fii ai lui Priam. Întâi Isos şi Antiphos, pe care Ahile îi găseşte într-o zi păscându-şi oile într-o vale a Idei, îi prinde, apoi îi dă înapoi în schimbul unei răscumpărări. Mai târziu ei se întorc în luptă şi sunt ucişi de Agamemnon. Prezenţa lor în afara cetăţii era o imprudenţă. Către sfârşitul poemului, pentru ca troienii să poată strânge de pe Ida lemne pentru rugul lui Patroclu, Priam îi cere lui Ahile un armistiţiu de câteva zile. La fel de neprevăzător a fost şi un alt fiu al lui Priam, deja pomenitul Licaon, fiul Laotoei. Acesta, într-o noapte, lucra în livada părintelui său, tăind ramuri de smochin, ca să facă o loitră de car, când Ahile, care bântuia pe acolo, a dat peste el şi 1-a luat prizonier, apoi 1-a dus cu corabia în insula Lemnos, unde 1-a vândut cu preţ bun: un crater de argint, mare şi frumos, lucrat de meşteri fenicieni din Sidon, pe care Euneus 1-a înmânat lui Patroclu. Mai târziu Licaon a fost cumpărat de la Euneus de Eetion din Imbros, care 1-a dus în Arisbe, pe ţărmul Helespontului; de acolo a izbutit să fugă şi să se întoarcă la Troia, unde s-a bucurat de ai săi timp de unsprezece zile, pentru ca într-a douăsprezecea, ziua când Ahile, renunţând la supărarea lui, a reintrat în luptă, să cada din nou în mâinile acestuia, care acum nu-1 mai cruţă: era frate al lui Hector, de a cărui mână murise Patroclu.

Ahile apare aici în dublu rol, acela de arhitâlhar, pe care 1-a avut înainte de retragerea lui din luptă, şi acela de războinic crâncen pe câmpia unde se desfăşoară cele patru zile de luptă înfăţişate în lliada.

Dar, pentru a înţelege mai bine pe Ahile şi totodată ce se petrece în poem, sunt de invocat aici câteva pasaje privitoare la relaţia dintre Ahile şi Patroclu. Cum s-a spus, după ce Patroclu a ajuns la curtea lui Peleu şi a fost primit cu drag de acesta, cei doi, Ahile şi Patroclu, au crescut împreună. Patroclu fiind cel mai vârstnic. Împreună au plecat ei la război şi nedespărţiţi au rămas. Se află în această legătură o încărcătură emoţională care face ca lliada să fie ceea ce este: un mare poem al prieteniei între doi bărbaţi. În ciuda a ce s-a crezut mai târziu, prietenia aceasta nu avea nici o trăsătură erotică. Cei care au mterpretat-o aşa au trăit mai târziu, într-alt veac, cu alte moravuri, un veac în care relaţia erotică dintre un bărbat mai în vârstă şi un tânăr în prima lui tinereţe devenise un fapt curent şi o trăsătură importantă a societăţii greceşti. Dar timpul epopeii este cu totul gol de asemenea lucru. Ahile şi Patroclu, după copilăria şi adolescenţa petrecute în casa lui Peleu, s-au văzut aruncaţi în clocotul unor mari evenimente, care l-au format şi l-au format împreună. Lângă Troia locuiau la un loc, aveau grijă unul de celălalt în toate chipurile, până la gătitul mâncării, dormeau în aceeaşi încăpere, fiecare cu femeia lui. Deosebirea lor de rang nu se face simţită niciodată, cel mult micul ascendent de vârstă al lui Patroclu. După moartea acestuia, Ahile îşi amintea cum obişnuiau să stea la sfat doar ei singuri, departe de tovarăşii lor, şi cum ei, cei mai neaşezaţi dintre ahei, mereu împreună au bântuit prin atâtea cetăţi şi atâtea ţinuturi, luptând cu lăncile lor lungi, pustiind şi prădând, simţindu-se cu nimic mai vinovaţi decât nişte vânători.

Au fost, în acei ani atât de grei, şi destule vrajbe. In Odiseea se găseşte, fugar, amintirea uneia faimoase, dintre Ahile şi Odiseu, care a avut loc la un ospăţ funebru. Cei doi s-au înfruntat cumplit, fiecare, potrivit unei tradiţii nemenţionate în poemele homerice, susţinându-şi părerea, unul, Ahile, că Troia trebuie cucerită prin luptă, celălalt – prin viclenie. lliada este poemul care dovedeşte că Ahile greşea.

Într-adevăr, în lliada, un poem al luptelor, se vede cum înfruntarea dintre ahei şi troieni nu se poate hotărî pe câmpul de luptă. Ruperea de echilibru pe care o produce inactivitatea de numai trei zile a lui Ahile era gata să le aducă troienilor biruinţa. Dar Ahile se întoarce, crâncen, în luptă şi îl răpune pe Hector. Din acest moment soarta Ilionului pare hotărâtă. Însă n-a fost scris aşa. Mai târziu, în afara poemului, Troia va fi cucerită de Odiseu, printr-o stratagemă, în această lumină sinistră, lliada apare ca un poem tragic şi totodată ironic: atâţia am zadarnici şi atâta sânge vărsat. Considerată însă ca o Ahileidă ea este altceva, poemul unor pasiuni nemăsurate şi fatale, şi aceasta este ceea ce aş vrea să arăt aici în oarecare amănunt.

Iliada – încă Aristotel a văzut asta, în Poetica – este o operă în care desfăşurarea epică se converteşte, prin structură şi tensiune internă, în poem tragic. Voi încerca să prezint acţiunea şi structura Iliadei în această lumină.

Aheii se află, când începe poemul, în al zecelea an al campaniei lor împotriva Troiei. Ani atât de mulţi pentru că prezenţa lui Ahile pe câmpul de luptă şi spaima pe care o inspiră îi ţine pe troieni între zidurile lor, astfel că nu poate avea loc nici o confruntare hotărâtoare şi lucrurile stagnează. S-ar putea zice că o împresurare severă a cetăţii ar fi putut duce la înfometarea ei şi ca atare la un deznodământ. Se pare însă că aheii nu dispuneau de forţa militară necesară unui asediu în toată regula. Troienii reuşesc să se aprovizioneze şi chiar să aducă întăriri furnizate de aliaţii lor de prin preajmă. Nu însă prea uşor, pentru că aheii bântuie prin toată regiunea, mai ales Ahile şi ai săi, cărora, cum s-a văzut, imprudenţii le cădeau pradă. De punea lor, aheii, al căror efectiv rămâne constant, recurgeau, pentru a subzista şi chiar a se îmbogăţi, la expediţii de jaf în ţinuturile limitrofe şi în insulele mai apropiate de tabăra lor. Protagonistul acestor razii este tot Ahile, cum am spus deja, cu toate amănuntele pe care le furnizează, retrospectiv, poemul. El este cel care aduce în tabăra ahee grosul prăzii, care, după anumite reguli, se împarte între toţi, sau măcar între toate căpeteniile. Iar acţiunea Iliadei tocmai cu aceasta începe: cu o ceartă pentru pradă. Mai exact cu două.

În urma împărţelii, lui Agamemnon, căpetenia tuturor aheilor de lângă Troia, îi revenise o captivă, Criseis, fiica preotului lui Apolon, Crises, din cetatea de ţărm Crise (prădată tot de Ahile). Sacerdotul Crises vine s-o răscumpere, Agamemnon refuză cu vehemenţă şi urmează un flagel: Apolon, zeul tutelar al Crisei, dezlănţuie în tabăra ahee o molimă cumplită, care durează zece zile.

În această situaţie Agamemnon cedează, pentru a-1 îmbuna pe zeu, şi acceptă s-o restituie pe Criseis tatălui ei, dar, ca o compensaţie, ia de la Ahile o altă captivă, Briseis. Mânia lui Ahile din asta s-a stârnit, cumplită, şi, ca urmare, el, cel mai temut dintre luptătorii ahei, refuză să mai ia parte la lupte. Totodată, cu ajutorul mamei sale, Tetis, atrage asupra întregului corp expediţionar aheean urgia lui Zeus, care, pe de o parte, amăgindu-1 într-un vis, îl determină pe Agamemnon să reia luptele în absenţa lui Ahile, şi, de pe alta, potriveşte astfel lucrurile ca troienii să atace şi să fie, timp de trei zile, biruitori. Chiar dacă soarta bătăliei oscilează, ea oscilează în favoarea lor, astfel că, pe la mijlocul celei de a treia zile de luptă, troienii izbutesc să treacă de zidul aheean de apărare şi încep să pună foc corăbiilor trase la ţărm. Intre timp, în noaptea dintre a doua şi a treia zi a ostilităţilor, căpeteniile trimiseseră o delegaţie la Ahile, ca să-1 determine, în schimbul restituirii lui Briseis şi a multor altor daruri, să reintre în luptă, dar Ahile rămâne neclintit în hotărârea lui. Acum însă, văzând dezastrul, se lasă înduplecat de Patroclu şi îl trimite, în locul lui, şi îmbrăcat în armura lui, să întoarcă soarta războiului. Dar Patroclu moare de mâna lui Hector iar Ahile se hotărăşte în sfârşit să intervină, nu înainte însă de a dobândi altă armură în locul celei de care Hector îl despuiase pe Patroclu, o armură făcută de Hefaistos însuşi la rugămintea Tetidei. Apoi Ahile se împacă cu Agamemnon şi, în a patra zi de la redeschiderea ostilităţilor, se năpusteşte pe câmpul de luptă, adu-când nimicire în oastea troiană şi omorându-1 pe Hector. Apoi se întoarce în tabără şi, în ziua următoare, îl înmor-mântează pe Patroclu şi ţine, în cinstea lui, jocuri funerare, pentru ca apoi, timp de douăsprezece zile, dimineaţă de dimineaţă, să târască leşul lui Hector, legat de car, în jurul mormântului. Totuşi, la porunca lui Zeus, Ahile consimte, în schimbul unei răscumpărări, să-i dea lui Priam, venit în tabăra ahee, leşul lui Hector şi îi acordă, nerugat, douăsprezece zile de armistiţiu, timp în care troienii strâng lemnele de trebuinţă pentru rug, apoi îl înmormântează pe Hector.

Astfel că, din cei zece ani cât au luptat grecii ca să nimicească Troia, Iliada (care are 24 de cânturi) nu înfăţişează decât 52 de zile, dintre care pe primele 24 în cânturile I-II şi pe ultimele 24 în cânturile XXIII-XXIV, restul de 4 zile, zilele de luptă, fiind cuprinse în restul de 20 de cânturi (III-XXII). Structură simetrică, evident voită de poet, şi care se regăseşte chiar şi în cele doua intervale de câte 24 de zile cu care se deschide şi se închide Iliada, zile care, la rândul lor, pot fi împărţite în două intervale de câte 12 zile: în cântul I atâta durează absenţa zeilor din Olimp, iar în cântul XIV tot atâta durează târârea de către Ahile a leşului lui Hector în jurul mormântului lui Patroclu şi, de asemenea, armistiţiul acordat de Ahile troienilor. Iar în cântul I molima trimisă de Apolo cuprinde 9 zile şi tot 9, în cântul XXIV, strângerea de pe muntele Ida a lemnelor pentru rugul lui Hector.

Mai trebuie adăugat că întreaga acţiune a epopeii stă sub semnul lui Ahile, dar că el este nemijlocit prezent doar în cânturile I, IX şi XVI-XXIV, adică în 11 cânturi din 24, deci cu un cânt mai puţin decât jumătate din întregul lor, asimetrie irelevantă câtă vreme nu ştim dacă împărţirea în cânturi îi poate fi atribuită chiar lui Homer.

Redusă la esenţial, acţiunea Iliadei, precum şi antecedentele şi urmările ei, se desfăşoară în patru timpi, în funcţie de comportamentul lui Ahile:

1. Câtă vreme Ahile a participat la asediu şi i-a fost principala forţă activă, troienii n-au îndrăznit să atace masiv, mărginindu-se la ieşiri sporadice şi ducând existenţa unor asediaţi.

2. Retragerea lui Ahile determină succesele troienilor, care ajung să pătrundă în tabăra ahee şi dau foc câtorva corăbii; intervenţia lui Patroclu, delegat de Ahile, schimbă timp de o zi echilibrul de forţe, dar moartea lui îl restabileşte în favoarea troienilor.

3. Reintrarea lui Ahile în luptă îi respinge din nou pe troieni, silindu-i să se închidă în cetate. Hector, rămas în afara zidurilor, este ucis de Ahile. Troienii rămân fără cel mai important războinic al lor.

4. Moartea lui Hector duce, pe de o parte, la moartea lui Ahile (potrivit soartei lui prescrise) şi, pe de alta, la căderea Troiei. Nici moartea lui Ahile, nici căderea Troiei nu fac parte din structura tragică a Iliadei. Amândouă evenimentele sunt narate, succint, în Odiseea.