Lumea Iliadei

Lumea epopeii este o întindere uriaşă de pământuri şi de mări împrejmuite de marele fluviu circular Ocean. Uscatul este, ca orice uscat, făcut din câmpii, din munţi şi din văi, brăzdat de râuri. În adâncul pământului se află regnul de umbră al lui Hades, Infernul, iar dedesubtul acestuia Tartarul. Mările, înspumatele şi adesea sumbrele mări, sunt pline de insule şi în adâncul lor sălăşluiesc zeu mării, în palatele mării. Deasupra e cerul, cu astrele lui. Cerul astrelor şi al luminii este numit aither, eterul, cerul de foc, dar între pământ şi eter se află aerul, cerul norilor şi al cetii. Într-un loc este vorba de un brad uriaş care străbate prin văzduhul norilor până în tăria luminii. În unele pasaje cerul, fără nici o distincţie, e socotit solid, de aramă, mai arareori de fier. Dintre constelaţii sunt pomenite Pleiadele, Hiadele, Orion, Carul Mare şi Boarul, iar dintre stele şi planete Câinele lui Orion sau Steaua Toamnei, care este Sirius, Luceafărul de seară şi cel de dimineaţă. Într-un loc se vorbeşte de o stea căzătoare. Ce se întâmplă cu soarele între apus şi răsărit Iliada nu ne lasă să bănuim. Iar anotimpurile nu se află legate de solstiţii şi de echinocţii, ci de ritmul vieţii vegetale ori animale (creşterea frunzelor sau a unor anumite flori, cântecul şi plecarea păsărilor), de lungimea zilelor şi de venirea ploilor, de apariţia unor astre sau constelaţii – Sirius pentru arşiţe, Hiadele pentru venirea ploilor. În epopee plouă, uşor sau greu, cade grindină, se aşterne promoroacă sau rouă, îngheaţă. Peste pământuri şi mări bat vântun viforoase sau line. Atât de viu este prezentat vântul în poem încât merită să se vorbească despre el ca despre unul dintre eroi şi ca despre una dintre ipostazele forţei cosmice. Într-adevăr, vântul homeric risipeşte norii deasupra munţilor sau, dimpotrivă, învăluie culmile lor într-o negură groasă, lăsând privirii loc în jur doar cât arunci o piatră; se apasă vuind în coamele înalte ale stejarilor, care, prinşi în puternice rădăcini, îl rabdă neînfrânţi; coboară în văi şi, bătând învrăjbit din mai multe părţi, izbeşte în codri fără capăt, iar crengile se bat zbuciumate şi se frâng cu trosnete crâncene; la suflarea lui aprigă se rup şi pomii din livezi, pe călători îi pleacă şi-i supune, loveşte dârz în ziduri bine încheiate de piatră sau de bârne. Primăvara adie cald, topind zăpezile din munţi, alunecă molcom peste locurile joase, trecând printre flori albe de măslin, umezeşte cu aburul mării insulele verzi, vara holdele se clatină în bătaia lui, plecându-şi spicele, iar mai târziu, la treieriş, vântul suflă pe arii, grăunţele cad dese, ţarina albeşte de pleavă, paiele uscate se spulberă pe câmp, tot aşa cum se spulberă în calea sa, ori se înalţă ca o ceaţă, şi pulberea îmbelşugată de pe drumuri; când se aprind, în uscăciune şi în arşiţă, pădurile necercetate de secure, năvăleşte vuind ascuţit, se contopeşte cu limbile de foc, le mână şi le-nvol-burează, iar copacii, izbiţi de iureşul fierbinte şi mistuitor, se prăbuşesc din rădăcină, frânţi; când ard aşezări omeneşti, suflă, gemând, prin văpaie, în jocul crud al luminii; când rugul şovăielnic tânjeşte şi pâlpâie, se năpusteşte în flăcări urlând, le bate să le înteţească şi să le aţâţe, pentru ca în zori, când, părăsite, se vor veşteji, trupul unui erou, jelit viforos de un altul, să rămână cenuşă; toamna, zbiceşte ţarinile cu o suflare uscată, poartă pe şesuri, încoace şi încolo, ghemuri de scaieţi şi, rânduri-rânduri, scutură din arbori la pământ frunzişurile moarte ale verii, aşa cum, iarna, scutură fulgi deşi din norii cenuşii şi biciuie tăios pe luptătorii ninşi, cu scuturile prinse în cercuri tari de gheaţă. Şi sunt locuri neliniştite unde se întoarce mereu, şi se află copaci şi piscuri şi văi şi cetăţi al căror nume se însoţeşte cu numele lui.

Din toată întinderea lumii, spaţiul Iliadei se limitează la un câmp de bătălie, o câmpie. Se află la ţărmul mării, mărgi-nindu-se cu apele ei către nord şi apus. Tabăra aheilor e pe ţărmul de nord, unde îşi au, trase pe uscat, corăbiile, între râul Scamandru (sau Xantos), care se varsă în mare chiar în stânga ei, spre apus, şi, către răsărit, nişte înălţimi. Pe una dintre ele aveau să fie mormântul lui Patroclu şi al lui Ahile. Privind spre miazăzi, dincolo de uşoara curbă pe care o face Scamandrul, se vede Troia, cu citadela ei, Pergamul, aşezată pe una dintre ultimele înălţimi ale marelui munte Ida. Câm-pia este aluvionară şi solul ei e nisipos, prăfos şi arid la suprafaţă, cu părţi mai umede şi mai înverzite de-a lungul luncii râului. Cresc pe ea arbori răzleţi, un smochin sălbatic bătut de vânt, un tamarisc, un stejar înalt, lângă poarta de nord a cetăţii. Undeva înspre Troia, sunt şi câteva morminte vechi. Iar într-un alt loc, lângă una din porţile Troiei, ţâşnesc două izvoare, unul cu apă fierbinte, altul cu apă foarte rece, lângă care se află câteva albii frumoase de piatră unde, pe când era pace şi corăbiile aheene nu trăseseră încă la ţărm, femeile cetăţii veneau să spele rufe. Pe atunci câmpia avea nopţi tăcute, şi în întuneric erau doar foşnet de vânt în frunze, cântec de păsări.

Substratul sau substanţa sau esenţa lumii homerice, prezentă pretutindeni, umplând cu puterea ei timpul păcii şi timpul războiului, văzutul şi nevăzutul, este un principiu cosmic şi vital care nu poate fi numit decât Forţa, Sufletul puternic al lumii şi voinţa ei de viaţă arzând până în stingerea morţii. Lumea Iliadei face parte dintre acele lumi în care tot ce este cu putinţă este şi existent, a cărei realitate cuprinde toate potenţiahtăţile sale. Prin lucrarea ei din adânc şi din necuprins forţa dă forţă şi formă deplină tuturor ce sunt, în clipa lor şi în veşnicia lor. Soarele arde, pământul este rodnic şi mănos, marea geme de peşti, plantele sunt pline de sevă şi animalele vânjoase, râurile curg reci şi înspumate izbindu-se de stânci, focul este năprasnic, iar ce piere renaşte şi se primeneşte mereu. Până şi în perindarea zilelor şi a nopţilor, a luminilor şi umbrelor se simte respiraţia puterii care stăpâneşte lumea, fiind lumea. Iar ce iese din mâinile oamenilor – case, corăbii, cetăţi, arme, veşminte – durează statornic în timp, mereu bine încheiat, bine cioplit, bine ţesut. Şi este întotdeauna ca un prisos al forţei, frumos, făurit de mâini puternice şi pricepute. Se simte că lumea care înconjoară eposul este foarte veche, dar e aceeaşi mereu, şi proaspătă mereu, neobosită de timp, neprimejduită în esenţa ei, nebântuită de părăginire, cum nu e bântuită de uitare sau de lenta agonie a amurgului. In ea nimic nu este palid, stins sau mohorât. O lume şi un timp fără alte relicve decât câteva morminte de eroi. Cercul strâns al epopeii este plin de durere şi de moarte, dar acestea, oricât ne-ar spune despre omenesc, sunt întâmplare trecătoare şi sunt împrejmuite de statornicia fără soroc a lumii care le cuprinde şi le tăgăduieşte. Unul dintre cele mai războinice şi crude poeme, Iliada este, într-un fel esenţial şi latent, un imn adus bucuriei. Bucuria însăşi a manifestării puterii şi agerimii în luptă. Chiar în miezul măcelului şi al cruzimii, viaţa pulsează cu patimă, ca un flux nestăvilit care bate în ţărmul de piatră al Soartei. Până şi războiul, ca prilej de desfăşurare a forţei, apare preferabil lâncezelii şi inacţiunii. Câtă vreme nu luptă, mirmidonii lui Ahile tânjesc de urât şi, când nu umblă de ici-colo, îşi omoară plictisul aruncând cu lancea sau cu discul, trăgând cu arcul. Iar când Ahile îi trimite iarăşi la război, le spune că vor merge să facă ceea ce le este drag să facă (hees toprin gerâasthe): să se avânte în luptă ca nişte lupi flămânzi asupra unui mare cerb. Să se umple de forţa războinică, de menos, de thymos, de alke, care nu e turbare iraţională şi oarbă, ci triumf al puterii vitale care aprinde inima, mlădiază muşchii, dă paşilor zbor, marea putere antagonică şi ago-nistică: de aici vigoarea şi clocotul întregului poem. În genere, Iliada atestă înflorirea prezenţei vitale, dragostea de viaţă în sine, care se manifestă ca exuberanţă a forţei şi ca bucurie. O bucurie ca aceea a lui Menelau, a cărui inimă este, într-o clipă anume, asemeni unui lan de grâu ce freamătă acoperit cu rouă în puterea verii. Paris coboară din Troia spre câmpie râzând fericit, simţindu-se ca un armăsar prea mult stătut care scapă din grajd şi aleargă, cu coama în vânt, către pajişti şi iepe. Iar anotimpurile vin şi trec râzând.

Timpul Iliadei curge măreţ şi lent ca fluviul Ocean şi este un timp plin, fără lacune, fără destrămări, în marele poem nu există somnolenţă a timpului. Uneori doar se precipită, ca atunci când forţa cosmică se concentrează undeva şi se dezlănţuie, ca în război.

Unele dintre manifestările forţei sunt năvalnice şi orb nimicitoare, ca vijeliile, incendiile, puhoaiele, furtunile mării, în unele fiare ea este forţă lacomă de pradă: în lei, în lupi, în mistreţi, în marile păsări rapace. Iar pe oameni îi împinge, cu însuşi preţul vieţii ca putere de viaţă, să ia jnapoi ce este al lor sau să prade ce este al altora. Într-adevăr, până la un punct, războiul este o înfruntare de forţe în vederea unei posesiuni, legea lui este legea celui mai puternic, în esenţa lui se află înscrise suferinţa, moartea şi nimicirea. Iar ce ră-mâne suntem noi, biruitorii, şi ce am dobândit în lumina flăcărilor şi în umbra morţii. Iliada e plină de avântul acestei forţe şi cuvintele care o numesc apar aproape pretutindeni în cele aproape şaisprezece mii de versuri ale epopeii. Ele desemnează uneori doar puterea de luptă a unui războinic, capacitatea lui fizică de a lovi cu putere, de a arunca departe, de a ridica bolovani grei, de a alerga mai iute decât alţii (e mai ales o însuşire a lui Ahile). Vin însă apoi, ca o revărsare a forţei, neînfricarea, curajul şi avântul, apoi agresivitatea ca ardoare năvalnică, pofta de luptă şi înverşunarea în luptă, care pot deveni furie ucigaşă, nebunie şi turbare: războinicii se năpustesc în luptă crânceni şi nemiloşi, cruzi, lacomi de sânge şi de nimicire, lei pustiitori, vulturi prădalnici. Forţa nu mai apare astfel ca putere de viaţă, ci ca stihie a morţii. Conturul forţei homerice se desluşeşte şi mai bine prin faptul că îi sunt enunţate (şi regretate) limitele. Paris spune într-un loc că, oricât de aprig la luptă ai fi, nu poţi să lupţi dincolo de puterile tale. Iar marginea lor este dată ori de natura ta, ori de mai marea putere a adversarului tău, ori de scăderile vârstei, ori de istovirea prea grelei şi îndelungatei lupte. Iar când eşti istovit sau copleşit, te cuprinde teama cumplită de moarte. Iliada e plină de spaime şi de deznădejde, chiar ale celor mai puternici şi mai greu de înfrânt, Aias, Hector, Ahile.

Toate acestea se dezlănţuie pe câmpia de sub Troia bătută | de vânturi, iar vânturile vin să-i răscolească pulberea şi s-o înalţe în vârtejuri până dincolo de nori, pulberea şi aşa răscolită de zbuciumul luptei, îmbelşugat udată de sânge. Eroii mor căzuţi în praf, orbiţi de umbră. Praful câmpiei e o prefigurare a pulberii în care toate se întorc, şi cele mai mân-dre cetăţi, în frunte cu Troia. Străluceşte, câmpia aceasta, până la cer de, scânteierile coifurilor, armurilor, săbiilor, lăncilor şi adesea pare bântuita de flăcări, care sunt flăcările forţei, sub cerul senin, forţa care trăieşte şi vrea să rămână sub soare. Când Zeus umple câmpul de luptă de o negură deasă, eroii se simt pierduţi şi Aias strigă: „Zeus, părinte, dă-ne un cer curat, să vedem; apoi, dacă aşa vrei, nimiceşte-ne în plină lumină!” Tristeţea, durerea şi moartea îi învăluie pe eroi ca într-un nor întunecat. Şi mai este zarva, vuietul, vacarmul câmpiei cotropite de luptă. Se aud până în eter strigăte de războinici şi de zei, strigăte de luptă, de ameninţare şi de spaimă, de chemare, de încurajare şi de îndemn, de biruinţă sau de deznădejde, sau de furie oarbă, sau ţipete, urlete, gemete. Pământul însuşi geme sub povara paşilor, a copitelor şi a carelor, a trupurilor grele care cad. E o zarvă uriaşă şi cumplită de arme şi de care ce se izbesc, de tropăit şi nechezat de cai, de zăngănit de armuri, de vâjâitul şi de şuierul săgeţilor. Se aud şi mari ecouri de glasuri care se izbesc, bubuind, de corăbiile de pe ţărm.

Dar ce se petrece pe câmpia războiului nu este doar înfăţişat nemijlocit, este supus unui vast proces analogic în care întâmplările de acolo sunt comparate cu fapte străine de orice război şi ca atare proiectate pe fondul atotcuprinzător şi veşnic acelaşi al lumii. E drept că multe dintre comparaţii trimit în chip firesc la scene de violenţă, de agresiune şi de înfruntare, ilustrate îndeosebi de fiare puternice şi crude. Dar câmpia aceea, închisă în imaginile şi în timpul ei, răsuflă larg sub cer prin alte analogii, acelea cu libera viaţă a elementelor sau a muritorilor care îi dublează imaginea într-un joc secund dintr-un alt timp, în care Forţa, aceeaşi, ia alte forme, analoage dar neînsângerate. Dintr-o altă lume unde zarva şi vuietul luptei ucigaşe nu străbat nici măcar ca amintire sau spaimă.

Lumea păcii, prin comparaţii imanente textului, trans-cende cercul închis al războiului, şi aceasta este singura transcendenţă din poem. Zeii în nici un fel: ei sunt însăşi imanenţa în uman a unui omenesc care nu este decât expresia a cât de mărunţi şi de inconsistenţi am fi, despovăraţi de moarte şi de adâncimea durerii. Şi nici Soarta: ea este numai imanenţa Forţei şi a legilor ei.

Cum scânteiază în soare bronzul armelor pe câmpia morţii, înălţându-se până mai sus de eter? Ca un foc pustiitor care se vede de departe, mistuind pădurile de pe un munte. Iar vuietul luptei este acela al furtunii, al vijeliei şi al ploii grele, care umflă puhoaiele şi râurile: se năpustesc în râpe şi văi şi curg asurzitor, măturând tot în calea lor până ajung să se verse în mare, unde se înfruntă zgomotos cu izbirea valurilor de apele lor şi de ţărmuri; sau al vânturilor care se năpustesc peste o pădure, vuiesc în coroanele arborilor şi le rup cu trosnete mari crengile zbuciumate, sau care, când ard păduri şi oraşe, le aţâţă şi le înteţesc flăcările, arborii şi casele se prăbuşesc tunând, iar vântul trece şi răscoleşte marea, izbind-o cu tunete de ţărmuri; iar ciocnirea armelor între ele pare ca, auzit de departe, zgomotul de securi când se doboară copacii unei păduri; apoi, în alt registru, strigătele de chemare şi de îndemn ale aheilor sunt ca ţipetele pe care le scot cocorii când pleacă, toamna, departe, spre marginile lumii. Uneori nu e vorba tocmai de zgomot, ci de o înfiorare a masei de războinici, un freamăt neauzit care seamănă cu al valurilor pe care le înnegreşte îj larg vântul aspru care bate dinspre apus.

Şi pulberea câmpiei: se înalţă deasă ca o negură de muntd sau îi albeşte pe luptători ca pleava risipită de vânt peste arie, într-o zi de seceriş.

Tot ce se petrece, se petrece, asemănător, şi în lume: ataculJ năvala şi iureşul, înfruntarea, împotrivirea dârză, străbaterea, ' oprirea din avânt, retragerea. Armata, numeroasă ca frunzele şi florile primăverii, înaintează ca un foc care cuprinde totul în flăcările lui; ca un puhoi care târăşte spre mare trunchiuri] şi mâl; sau ca acele năvalnice lucruri pe care le stârneşte şi le mână vântul: un nor negru şi furtunos adus dinspre apus peste întinderea mării, departe întâi, apoi mereu mai aproape; sau valurile nenumărate ale mării, izbite de vifor şi care vin, tot vin, dese, înspumate şi cotropitoare, să se spargă, tunând şi împroşcând, de promontorii şi de stânci. Iar marele avânt poate rupe totul în cale-i ca un râu umflat de ploi, dar şi scădea până la urmă, ca elanul unui bolovan uriaş rupt de torente dintr-o stâncă şi rostogolindu-se năprasnic până când, pierzându-şi avântul, se opreşte în câmpie. Iar războinicul întâmpină uneori o putere mai mare ca a lui şi se opreşte, ca în faţa unui râu ieşit din albie, înspumat şi crâncen, peste care nu poate trece şi trebuie chiar să dea înapoi şi, de spaimă, să fugă. În schimb, când ai putere, înduri şi rămâi neclintit: ca norii grei şi nebătuţi de vânt, ca un stejar înalt cu rădăcini vânjoase şi adânci, ca un pinten de deal care abate apele puhoaielor sălbatice către câmpie, ca o stâncă izbită de nesfârşite valuri; sau ca un măgar îndărătnic scăpat în lanul de grâu pe care-1 lovesc zadarnic cu bâtele nişte copii; iar cei doi Aias se împotrivesc dârz iureşului troian şi chiar, cât pot, îl înfruntă, înaintând încet ca o pereche de boi înjugaţi la un plug şi ţinând brazdă dreaptă. Până şi concentrarea bătăliei într-un singur punct e văzută ca un mare nor pe care furtuna îl înalţă din praful gros al drumurilor verii; iar din iarnă vine închipuirea căderii de fulgi deşi: sunt pietrele pe care le aruncă aheii asupra troienilor, de pe zidul de apărare al taberei lor. Numai că, la fel ca de atâtea alte ori, imaginea se desprinde de pura analogie şi se măreşte nemăsurat, cu-prinzând mult mai mult: ninge întruna şi greu într-o zi fără vânt şi, aşternându-se, zăpada năpădeşte munţii înalţi şi câmpii, porturi şi maluri; vrea să se aştearnă până şi peste marea înspumată, o stăvilesc doar valurile care se izbesc de ţărm. Însă, nestăviliţi, troienii trec prin zidul aheu ca un vâr-tej negru, ca un val uriaş care se abate pe puntea unei corăbii: le deschisese calea însuşi Apolon, care 1-a dărâmat într-un loc cu uşurinţa cu care un copil, jucându-se lângă mare, răstoarnă cu piciorul clădirile de nisip pe care le înălţase. Cu o noapte înainte, troienii aşezaseră tabără între Scamandru şi tabăra ahee şi aprinseseră focuri ce păreau astre arzând în cerul unei nopţi senine şi luminând întreaga lume.

Imaginile morţii sunt, aproape toate, trimiteri la lumea vegetală: un cap, sub casca grea, se pleacă întocmai ca o floare de mac sub povara ploilor primăverii; dar eroii cad mai ales ca nişte arbori; un măslin singuratic creşte adiat de vânturi, plin de sevă, se umple de flori albe, apoi o pală sălbatică de vânt îl smulge din rădăcină şi-1 trânteşte la pământ; stejari, plopi, pini şi frasini cresc înalţi, apoi se prăbuşesc, doborâţi de secure, de foc sau de trăsnet şi se usucă, cu frunzişul acum veşted, în ţărână.

Este dată, în poem, şi ora unei lupte, ora de amiază, când tăietorii de arbori din păduri, osteniţi şi flămânzi, poposesc să prânzească. Numai că ora înfruntării aceleia este o clipă anume a timpului: amiaza celei de a treia zi de luptă (din patru câte-au fost), din vara celui de al zecelea an al împre-surării Troiei. În timp ce tăietorii au tăiat şi vor tăia mari trunchiuri şi apoi îşi vor da un răgaz în veşnicia aceleiaşi ore a timpului.

Şi astfel, câmpia plină de mânie, de moarte şi de slavă, câmpia stearpă şi bătută de vânt de sub Troia, înainte să devină pustiu şi amintire, cenuşă şi tăcere, mai trăieşte încă o dată, şi apoi mereu, ca veşnice valuri, puhoaie, păduri şi stele, ogoare şi vânturi.