Portretul interior: Ahile ca erou homeric atipic

Am vrea să ştim cum arăta. Dar Homer, mai mult decât alţi poeţi, nu ne spune, aşa cum nu spune despre niciuna dintre închipuirile lui. N-o să ştim niciodată cum anume li se însufleţea sau li se umbrea chipul, care a putut fi linia umerilor Andromacăi sau surâsul Elenei, nici cum păşeau, fiecare în felul lui, Hector, Ahile sau Aias. Simţim doar, din tot nespusul, că nu erau la fel, că îi diferenţiază ceva irepre-zentabil şi totuşi intens specific. Nu ni-i putem închipui şi poate nici nu vrem, şi totuşi, dacă am coborî între umbre, i-am recunoaşte chiar şi aşa, necuprinşi în amintire altfel decât din plăsmuiri de vorbe fără moarte. Puţinul pe care îl ştim despre Ahile este destul de generic şi totuşi ajunge unei cunoaşteri mai adânci, de dincolo de reprezentare. Era foarte înalt şi foarte puternic (nu-1 încăpea armura nimănui), blond (dar ochii?) şi, în bărbăţia şi în tinereţea lui, frumos, cum frumoşi erau, de altfel, şi Hector, cu pletele lui negre, sau Paris, cu părul lui buclat. Priam, în noaptea aceea, la lumina făcliilor, îl privea cu uimire, văzându-1 atât de mare şi atât de frumos. Glasul, fireşte, îi era puternic şi limpede, dar, după spusele lui cu un prilej sau altul, ni-1 putem imagina şi în atâtea alte chipuri decât stngând, putem auzi inflexiunile şi cadenţele unei voci adânc şi bogat omeneşti. Mhnile lui puternice şi ucigaşe sunt în stare să îmbrăţişeze şi să mângâie. După cum se poartă, pasul lui nu putea fi decât hotărât şi nobil, chiar dacă Iliada stăruie numai asupra acelei manifestări a puterii vitale care este mobilitatea, iuţeala, neîntrecuta şi înfricoşătoarea iuţeală a acestui om sub paşii căruia răsuna greu câmpia slavei, a neîndurării şi a morţii. Ştia cine este. In chipul cel mai limpede, retragerea lui din luptă este întemeiată pe convingerea că, fără el, ahen se vor vedea înfrânţi. Îşi ştie valoarea şi măreţia şi le spune cu mare glas, adesea. Fund însă tocmai ce ştia că este, niciodată, când îşi afirmă excelenţa, vorbele lui nu sună a fanfaronadă, nici măcar atunci când, vorbind despre sine, îşi spune – ca despre altul – „Ahile” şi proclamă că, de când s-a retras el, llionul întreg s-a încumetat la luptă doar pentru că nu vede venind împotnvă-i strălucirea coifului său. Şi nici chiar când 11 spune lui Licaon „nu vezi cât sunt de mare şi cât sunt de şi îi aminteşte lui Asteropeu că Zeus îi este străbun şi mamă o zeiţă a mării. Nu, hotărât lucru, Ahile nu coboară în ochii noştri înălţându-se pe sine în felul acesta. Şi nu numai pentru că ce spune el este adevărat, ci şi din alte câteva pricini. Îşi alesese o viaţă scurtă, iar singurul ei conţinut era măreţia şi gloria. Şi n-ar spune atât de des cine este dacă această singură mândne a lui n-ar fi fost rănită de raptul şi de ofensa lui Agamemnon. De aceea, în aserţiunile lui de excelenţă străbate un accent care le face mişcătoare. Pe de altă parte, Ahile, trufaşul Ahile, nu este o întrupare a nemă-surării (hybris) pentru bunul motiv că îşi cunoaşte limitele. Nu numai pe acelea ca sfetnic al aheilor (un ascendent dintre cele mai onorate), recunoscând că mai sunt şi alţii cel puţin deopotrivă cu el (Nestor, Odiseu). Dar chiar limitele forţei lui de războinic fără pereche de vreme ce, în timpul unui atac, le cere aheilor să lupte şi ei, pentru că, oricât de puternic ar fi, nu poate lupta cu atâta mulţime de duşmani. (E drept, adaugă el, că n-ar putea-o face nici măcar Ares sau Palas Atena.) Sau mărturiseşte că sunt lucruri pe care nu le-ar putea duce la capăt fără ajutorul unui zeu, recunoscându-le zeilor, în mai multe rândun, preeminenţa. Şi sunt lucruri pe care nu le încalcă: se supune lui Agamemnon şi i-o cedează pe Bnseis pentru că, oricât l-ar irita, trebuie să-i recunoască ascendentul ierarhic şi, pe de altă parte, pentru că, spre deosebire de Diomede, care cutează să-i înfrunte pe zei (pe Afrodita, pe Ares, lovindu-i, rănindu-i), Ahile, orice ar zice uneori, pune voinţa lor hotar între sine şi orice exces ne-îngăduit de ei, acceptând până şi să dea înapoi al or săi leşul lui Hector. Supunerea lui nu este mai mică faţă de evidenţa adevărului, când e vorba de cineva detestat, ca Agamemnon, căruia îi recunoaşte meritul de a fi fortificat bine tabăra ahee, chiar dacă nici parapetul nici şanţul nu pot opri, în absenţa lui, a lui Ahile, avântul lui Hector. Hector despre care tot el spune, într-o clipă de deznădejde, că este cel mai viteaz dintre vitejii pe care i-a hrănit pământul Troiei şi că, decât să piară înecat de ape, ar prefera să fie omorât, în luptă, de el. Ştie să cedeze evidenţei şi să-şi recunoască greşeala: când îl vede pe Eneea salvat de Poseidon îşi dă seama că celălalt nu se lăudase în zadar cu protecţia divină şi îşi spune: „Nu se lăuda în vânt, aşa cum credeam.” Mai mult, Ahile, aşa cum, despnnzându-se de clipa feroce, ştie să vadă lumea ca spectacol senin, din înalt, ştie să se vadă şi pe sine ca forţă des-tructivă. Îl întreabă pe Priam, admirându-1, cum de a cutezat să vină tocmai la el, omul care i-a ucis atâţia fii viteji, şi chiar pe Hector, tocmai la el care a adus, în preajma unei cetăţi străine, doar lupte şi măceluri. Şi care, în loc să şadă acasă, să aibă grijă de bătrâneţele părintelui său, stă aici, lângă Troia, spre paguba ei.

Şi merge chiar mai departe. Tocmai el şi numai el. Numai el, în întregul poem, contestă validitatea idealului eroic. Îşi dă seama că a venit la Troia în virtutea acestui ideal, dar că de fapt nu poate avea nici o ură faţă de oamenii Troiei, care nu i-au făcut vreun rău, nu i-au pustiit recoltele, nu i-au furat nici boii şi nici caii. Şi că vieţii îi sunt prescrise alte ţeluri, străine de război şi străine de slavă.

Aici apare în lumină marele paradox al situării lui Ahile în lume. El, care reprezintă cea mai înaltă valoare războinică şi totodată absolutul luptei ucigaşe şi prădalnice, el, care a ales gloria (şi răzbunarea) cu preţul de a muri tânăr şi departe de casă, el, care seamănă cu focul, impetuos şi violent şi mistuindu-se curând o dată cu ce-a ars, tocmai el este singurul, dintre toţi cei care s-au năpustit asupra acelei vechi cetăţi, opulente şi paşnice, singurul care afirmă existenţa şi valoarea unui alt ideal: al acelei vieţi care, în poem, se vede numai în amintire sau prin ferestrele către altă durată ale comparaţiilor. Acela al vieţii acasă, în Ftia, în casa părinţilor săi. A fost sortit să trebuiască să aleagă între a rămâne lângă Troia, luptând mai departe şi murind, dobândind în schimb o glorie fără moarte, şi a se întoarce acasă, trăind acolo ani mulţi şi fără slavă. Şi, sub imperiul mâniei provocate de ofensă, este la un moment dat gata să se întoarcă în Ftia, greu de prăzi bogate, şi să îmbătrânească acolo. Şi alege până la urmă să rămână lângă Troia. Dar nu pentru glorie, ci ca să-1

IL răzbune pe Patroclu, ştiind bine, pentru că aşa îi era sortit, că moartea lui Hector înseamnă curând şi moartea sa. Este adevărat că hotărârea de a nu pleca este anterioară morţii lui Patroclu şi că intră în asta împlinirea proiectului său de a dovedi că, fără el, aheii sunt pierduţi. După moartea lui Patroclu nu-i mai pasă însă de asta, şi chiar îi spune Tetidei că reuşita planului său în ce-i priveşte pe ahei, şi pe Aga-memnon îndeosebi, nu-i mai aduce nici o bucurie de vreme ce Patroclu este mort acum şi pierdut, şi că nu mai simte dorinţa de a trăi câtă vreme Hector nu va plăti această moarte, şi apoi nu-i mai pasă de moarte. Dar până atunci îi pasase ca nimănui altuia, şi spune asta limpede nu o dată. Se simte bine că războiul, pentru care era făcut, i se pare crâncen şi zadarnic: truda atâtor zile şi a atâtor nopţi ca să răpună oameni viteji şi să le ia femeile, atâtea suferinţe aduse unor oameni care nu i-au făcut rău. În schimb, spusele lui, de-a lungul întregii epopei, abundă în preţuirea vieţii ca bine în sine şi a vieţii trăite în pace, acasă la tine şi printre ai tăi. Într-adevăr, în întregul epos, tocmai Ahile este acela care laudă viaţa. Pentru că ne este dată o singură oară şi, pierdută, nimic nu ţi-o poate da înapoi, viaţa 1 se pare lui Ahile mai de preţ decât toate averile lumii. Iar după ce a pierdut-o, iar Odiseu îi vede umbra printre umbrele morţilor şi îl crede rege al lor, Ahile îi spune: „Odiseu, nu-mi mai preamări moartea: Aş vrea mai degrabă să fiu un pălmaş, slugă la un plugar amărât şi sărac, decât rege peste neamul acesta de morţi fără vlagă.” De fapt, viu fiind, dorea ceva din ordinea firească a lucrurilor: să lase războiul, căruia îi trăise de ajuns truda zadarnică, ororile şi nedreptăţile, şi să se întoarcă acasă, cu Patroclu. Nu fără prada adunată, timp de aproape zece ani, lângă Troia. Şi s-o adauge acolo averilor sale, nu puţine nici ele. Să trăiască în tihnă ani după ani, luându-şi nevastă, dând neamului său un urmaş. Soţie i-ar fi putut fi, într-unui din gândurile sale, chiar Briseis, căreia Patroclu, când a fost luată ca pradă, chiar i-a făgăduit nuntă în Ftia. Sau, cum se gândea mai de mult, o soţie pe care s-o aleagă din câte îi va fi găsit Peleu printre fetele de neam bun de prin preajmă. Şi să aibă grijă de bătrân, să-i sprijine bătrâneţele, să-1 apere de vecini răi (gândul acesta avea să-1 urmărească şi în umbra morţii) pe bătrânul acela, acum singur şi îngrijorat şi slăbit, care îl aştepta, care făgăduise râului-zeu Sperheu că, dacă îşi va vedea feciorul întors cu bine acasă, îi va aduce o jertfă nespus de bogată în sanctuarul de acolo, plin de bune miresme, pe al cărui altar Ahile îşi va tăia pletele, în cinstea zeului lor de acasă. Şi, chiar ştiind că toate acestea nu vor fi, nădăjduia că măcar Patroclu, supravieţuindu7i, se va întoarce acasă, ducându-1 acolo cu el pe fiul său, Neoptolem, rămas în insula Sciros, şi îi va arăta domeniul şi locuitorii acestuia, pământul rodnic, hergheliile, cirezile şi turmele, oamenii de acolo, casa cea mare şi înaltă. Dar n-a fost să fie aşa. Iar Ahile a aflat de timpuriu care îi este soarta, însă prea timpuriul soroc nu părea să-1 mâhnească în sine (în fond şi-1 alesese singur), cât faptul că niciodată nu se va mai întoarce acasă, să-1 primească acolo părinţii, că trebuie să moară departe de tot ce-i al lui, pe un pământ străin.

Dar paradoxul lui Ahile nu rezidă numai într-atât. El, ca erou al unui poem clădit pe marea şi funesta lui mânie, ştie, oricât de îndelung şi de stăruitor l-ar fi chinuit ofensa îndurată, că vine o zi când trebuie să te lepezi de ea. Mai mult, că mânia este ca un fum care îţi umple pieptul cu o exaltare deşartă, că omul cumpănit nu trebuie să i se lase pradă fără să-i pară cândva rău. Mai mult, tânărul acesta impulsiv ştie să se stăpânească până şi în focul mâniei. Când vin crainicii lui Agamemnon s-o ia pe Briseis, văzându-i ruşinaţi şi speriaţi, se poartă prevenitor cu ei, îi linişteşte, spunându-le că n-au nici o vină. Când vin la el, din partea lui Agamemnon, Odiseu şi Aias, îi primeşte cu prietenie şi le spune că, deşi e mânios, ei doi îi sunt cei mai dragi dintre toţi aheii. Şi apoi îndeplineşte, magnanim, toate îndatoririle de politeţe şi de ospitalitate. Socotind că au zăbovit destul, nu le spune să plece, ci îi face semn lui Patroclu să-i pregătească aşternut lui Foinix, dându-le astfel de înţeles că e târziu. Iar după împăcarea cu Agamemnon îi dă, în două rândun, toată cinstirea cuvenită rangului său. În timpul jocurilor funerare în cinstea lui Patroclu nu numai că se poartă extrem de ceremonios, cu nobleţea şi cu generozitatea unui mare senior, ci se dovedeşte delicat şi conciliant, sfătuindu-i şi pe alţii să se poarte la fel, intervenind, împăciuitor, într-o dispută dintre Idomeneu şi Aias care îşi spuneau vorbe grele. Iar acest om impulsiv şi lipsit de răbdare ascultă până la capăt lunga, bătrâneasca depanare de amintiri rostită de Priam la sfârşitul întrecerilor de care.

Această latură a firii lui Ahile, străină de imaginea omului violent şi crud când era stârnit de durere, de mânie şi de ofensă, poate fi adâncită şi în alte direcţii. Este în el o plenitudine şi un prisos de viaţă care se cheltuieşte şi altfel decât în sfera discordiei şi a nimicirii. În anumite naturi, forţa vitală ia forma generozităţii. Ahile, bucuros fiind să-şi sporească averea adunând prăzi (obiecte de preţ, animale şi femei), şi care fusese, timp de aproape zece ani, cel mai activ pe tărâmul acesta, este totodată (spre deosebire de Agamemnon) de o generozitate magnifică. Când e gazdă, oferă ospeţe bogate. Când patronează jocurile funerare, premiile pe care le propune şi apoi le acordă sunt fastuoase: femei, cai, catâri şi boi, vase cu două toarte, căldări şi trepiede, aur şi fier, discuri, armuri, coifuri, scuturi, lănci, junghere, securi şi duble securi. Obiectele sunt lucrări de artă aleasă. Unele au o provenienţă ilustră, prăzi luate de la Sarpedon, fiu al lui Zeus, de la Eetion, tatăl Andromacăi, de la Asteropaios. Pe de altă parte, atunci când are de primit el, ca de pildă darurile de împăcare de la Agamemnon, le primeşte cu o nobilă detaşare, fără nici o grabă. Şi, chiar în închipuire, refuză, în numele unor valori mai înalte, cele mai fabuloase daruri şi răscumpărări.

Iar cu adevărat îndurători nu sunt decât aceia a căror mare putere îi face neîndurători. Cum spune chiar el, Ahile, câtă vreme nu 1-a schimbat moartea lui Patroclu, nu s-a arătat bucuros să ucidă din simplă cruzime. Ani lungi s-a mulţumit să-şi vândă prizonierii sau să ceară şi să primească o răscumpărare (în unele cazuri nu mică) pentru a-i lăsa apoi în viaţă şi liberi să se întoarcă la ai lor. Cazul lui Licaon, fiu al lui Priam, este grăitor: ajunge în puterea lui de două ori, dar nu-1 ucide decât după ce durerea 1-a făcut să se dezlănţuie cu o forţă atotnimicitoare. Este adevărat că, atunci când cucerea un oraş, omora în luptă bărbaţii, cum a făcut cu cei din familia Andromacăi şi a Criseidei. Dar Andromaca însăşi recunoaşte că Ahile, ucigaşul tatălui ei, Eetion, 1-a cruţat pe acesta de un lucru care era, în lumea aceea, aproape mai crâncen decât moartea – lipsa onorurilor funerare: i-a lăsat armele cu care regele a ars pe rug, şi i-a înălţat, după cuviinţă, mormânt. Priam însuşi, când a venit la el, i-a simţit îndurarea. Este adevărat că Ahile îi restituie leşul lui Hector (primind o strălucită răscumpărare) din supunere faţă de porunca adusă de Tetis din partea lui Zeus, ceea ce Ahile, fără ascunziş cum îi era firea, îi chiar spune lui Priam, nearogându-şi un merit pe care nu-1 avea. Insă în împrejurarea aceasta Ahile face câteva lucruri care se situează dincolo de ordinul ceresc şi chiar dincolo de îndatoririle de ospitalitate. Nu mai vede în Priam pe tatăl celui care-1 omorâse pe Patroclu, ci pe un bătrân, care îi amintea de tatăl său, şi pe un om ale cărui nenorociri, în bună măsură pricinuite de el, le deplânge din perspectiva mai înaltă a destinului omenesc îndeobşte. Apoi iese să îşi ţină făgădu-îala şi o face regeşte: pune femeile să spele şi să ungă leşul lui Hector, pe care până atunci îl pângărise atât de sălbatic, şi să-1 îmbrace după rangul lui, cu veşminte pe care le primise chiar din răscumpărarea care î se cuvenea, apoi îl ia el însuşi în braţe şi îl întinde în carul lui Priam. După aceea îl ospătează pe bătrânul istovit de suferinţă şi pune să i se aştearnă un pat cu perne de purpură şi cu pături groase. Şi, înainte de a se despărţi, ca să doarmă, îi făgăduieşte, nerugat şi fără poruncă de la zei, un armistiţiu. Era chiar necesar, pentru că aheii, nerăbdători să exploateze dispariţia lui Hector, se pregăteau să atace Troia chiar în zorii zilei următoare, Llucru pe care Ahile îl ştia. Dar purtarea lui Ahile cu acest prilej e mai complexă decât pare. A vrut să-1 apere pe Priam de două primejdii: îl roagă să doarmă afară (era vară) pentru ca nu cumva, găzduindu-1 în casă, să dea peste el vreuna dintre căpeteniile care veneau mereu pe acolo să se sfătuiască cu Ahile, desigur în vederea ofensivei din dimineaţa următoare. Ar fi aflat Agamemnon şi restituirea leşului ar fi fost întârziată. A doua primejdie de care a vrut să-1 ferească pe Priam era el însuşi. Îl roagă să nu se tânguie prea mult pentru ca durerea lui să nu stârnească propria lui durere, pentru Patroclu, şi astfel, amintindu-şi, nu cumva să-1 cuprindă vreun acces de mânie ucigaşă. Şi tocmai de aceea pregăteşte leşul de plecare pe ascuns de bătrân, ca să nu-i stârnească suferinţa şi mânia şi astfel să le stârnească pe ale lui, cu riscul ştiut. Ahile se ştia impulsiv şi ia măsurile necesare să nu cadă pradă vreunei nestăpâniri. Fireşte, dacă i-ar fi făcut vreun rău lui Priam, ar fi violat porunca lui Zeus. Dar, judecând după tot ce se petrecuse între el şi bătrân, nu putea să fie numai atât, acea scenă de neuitat şi-ar pierde cu totul coerenţa şi adâncimea poetică. Iar Ahile nu ar mai fi ceea ce este şi rezultă din tot ce spune despre el epopeea. Şi nu mai puţin deja înfăţişatele comparaţii folosite de el şi în care străbate atâta îndurare pentru cei slabi şi neapăraţi.

Fireşte, nu trebuie să cădem în excesul de a vedea în Ahile un om de blândeţea lui Patroclu. Patroclu însuşi îi spune lui Nestor, care voia să-1 ţină de vorbă, că nu are timp să zăbovească: „Puternic şi de temut este cel care m-a trimis la tine. ştii ce fel de om e şi cât ne temem de el, este în stare să găsească vină şi unor oameni nevinovaţi.” Şi cu atât mai mult când i se părea că cineva dovedeşte, lucru mai grav decât nesupunere promptă la ordinele sale, înclinarea de a ţine partea unui duşman al său. Foinix, venit cu Odiseu şi cu Aias în solie, încearcă şi el să-1 împace cu Agamemnon, evocând amintiri dragi amândurora şi folosind argumente dintre cele mai convingătoare. Ahile însă îi răspunde, iritat: „Bagă-ţi bine în cap: nu mă mai tulbura cu lacrimile şi cu gemetele tale, ca să-i faci pe plac Atridului. Nu trebuie să-1 iubeşti, altfel eu, care te iubesc, te voi urî. Tu eşti dator să nu faci un bine celui care mi-a făcut mie rău.” Foinix îi era ca şi tată, îl crescuse, îl învăţase aproape tot ce ştia, acum însă Ahile, obsedat, vede în vorbele lui, izvorâte din grija pentru soarta aheilor primejduiţi, şi chiar din grijă pentru bunul său nume, o părtinire faţă de Agamemnon. Era un om drag al lui şi îl vrea de partea sa şi în clipa aceea de îndărătnicie iraţională şi păgubitoare pentru toţi.

La irascibilitatea aceasta se adaugă şi o mare impulsivitate, pripă, nerăbdare, tendinţa ca, o data pornit, să nu se mai oprească din avântul său. O dată hotărât să reia lupta, să-i respingă pe troieni şi să-1 înfrunte pe Hector, nu are răbdare nici să-şi primească darurile de împăcare, nici să lase trupele să se odihnească şi să mănânce, iar orice zăbavă la vorbă 1 se pare timp pierdut câtă vreme atâţia războinici zac pe câmpie, răpuşi. Dar nu era vorba de o imperioasă urgenţă militară, ci de nerăbdarea lui de a-1 ucide pe Hector, de flacăra care îl mistuia. Mai târziu, când, înaintând impetuos în fruntea aheilor, ajunge printre cadavre chiar la porţile Troiei, prin care troienii înspăimântaţi, istoviţi, morţi de sete, plini de praf, se retrăgeau în cetate, pierde ocazia unui atac decisiv pentru că, îndârjit să-1 omoare pe Agenor (chip sub care se ascundea Apolon însuşi) şi absorbit de urmărirea lui, se îndepărtează în câmpie, de-a lungul Scamandrului. În timpul acesta fugarii izbutesc să intre cu toţii la adăpost şi să închidă porţile. E drept că, după ce nu peste mult, îl omoară pe Hector, aşa obosit cum era, arde de nerăbdare să atace în forţă cetatea şi s-o cucerească. Dar se opreşte, îşi aminteşte un lucru pe care nu s-ar fi căzut să-1 uite nici măcar o clipă şi totuşi era gata să-1 uite de atâta avânt: că leşul lui Patroclu zăcea încă neîngropat. Şi atunci se întoarce în tabără târându-1 pe Hector după carul lui.

Nemăsurată era puterea de mânie a acestui om. Iar mânia îl făcea să sufere în adânc şi îndelung, ca de o rană. Şi îl determina să facă lucruri excesive şi pustiitoare şi, de la o intensitate în sus a durerii, să fie crud ca o fiară rănită.

Ofensa adusă lui Agamemnon prin luarea unei părţi din ce i se cuvenea, o parte în fond neînsemnată, o captivă, îl împinge la săvârşirea unui lucru de neînchipuit: nu numai că nu mai vrea să ia parte la lupte, ştiind bine ce putea să însemne asta pentru ahei, pe care îi lipsea astfel de războinicul lor cel mai însemnat, cu un rol hotărâtor în soarta asediului, dar, prin mijlocirea mamei sale, obţine de la Zeus ca acesta să-i favorizeze pe troieni până la înfrângerea armatei aheene, dovedind astfel că, fără el, Agamemnon e neputincios. Fără să-i pese, multă vreme, nici de grava ne-leahtate a purtării lui, nici, mai ales, de nenumăraţii ahei care aveau să moară şi chiar au murit în timpul crâncenei ofensive troiene.

Iar după moartea lui Patroclu, când reintră în luptă, tocmai la timp ca să-i salveze pe ahei, dar nu în primul rând din pricina asta, actele lui de pe câmpul de bătălie întrec cu mult combativitatea inerentă unui războinic şi se transformă într-o nebunească sete de sânge, într-un delir năprasnic şi nimicitor, ca acela al elementelor dezlănţuite.

Aşadar, înlăuntrul Iliadei, întreaga comportare a lui Ahile este controlată de reacţia lui faţă de oameni: faţă de Agamemnon din tabăra ahee, după ofensa adusă de acesta, şi faţă de Hector din cea troiană, după ce Hector îl ucide pe Patroclu. In primul caz este vorba de onoarea lui rănită, care aduce dezastru în tabăra aheeană, într-al doilea de dragostea lui rănită pentru omul care îi fusese cel mai drag, iar reacţia lui aduce dezastru în tabăra troiană. Înainte de aceste două evenimente şi după ce se potoleşte, împăcându-se cu Agamemnon şi restituind leşul lui Hector, Ahile se comportă aşa cum am arătat până aici, în temeiul unor trăsături de caracter şi al unor convingeri străine de violenţă şi chiar de idealul vieţii eroice şi de întreaga tradiţie eroică.

Când vine la el ca sol de împăciuire, Aias chiar îi spune: „Sălbatică a devenit mărinimoasa inimă a lui Ahile. Om crud ce eşti! Mânia ta este înspăimântătoare, fără capăt, din pricina unei femei, a uneia singure!” Iar Poseidon: „De bună seamă în clipa aceasta cumplita inimă a lui Ahile este plină de bucurie văzându-i pe ahei măcelăriţi şi puşi pe fugă.” Patroclu îi spune, cum am arătat în altă parte, că e un om fără milă, că nu este fiul bunilor lui părinţi, că s-a născut din crân-cene valuri şi din stânci tot atât de dure ca inima lui.

Pasiunile acestui om sunt tot atât de nemăsurate cât şi puterea lui. Dacă poezia homerică nu ar vorbi şi despre celălalt Ahile, nici nu l-am putea judeca după măsura omenească. Aşa, este singular în amândouă privinţele: pe de o parte are cu totul altă mentalitate decât toţi ceilalţi, pe de altă parte comportarea lui pe câmpul de luptă este excesivă în raport cu toţi ceilalţi şi cu atât mai mult cu sine însuşi.

Este excesiv de crudă. O sete de nimicire care însă nu pare a fi ură, ci numai reacţia faţă de cei care i-au pricinuit o atât de mare durere. Pentru Patroclu, dar şi pentru aheii morţi în cele trei zile cât a durat retragerea lui, uitând că cei mai mulţi n-ar fi murit dacă ar fi fost alături de ei şi în fruntea lor. Trebuie însă că în cruzimea lui nu se află nici o urmă de sadism, ucide însă nu chinuieşte şi, când, chiar implorat, ucide şi nu cruţă, cum făcea mai demult, spune aproape de fiecare dată că o face pentru Patroclu şi pentru ahei. Dar singur spune că nu visează decât omoruri, sânge, gemete de durere (chiar ale neamurilor celor omorâţi de el), că vrea să-i sature de război pe troieni cu lancea lui flămândă de carne omenească. Se bucură de moartea altora în umbra propriei lui morţi înainte de vreme şi chiar spune asta: „O să vină ceasul – oare în asfinţit, în miez de zi, în zori? – când cineva, în luptă, o să-mi smulgă viaţa şi mie.” Şi îl aruncă în valurile râului pe Licaon, pradă peştilor, care-or să-i lingă în bună pace sângele din rană până când, dus de ape, îl vor sfâşia mai cruzii peşti ai mării. Şi apoi exultă deasupra altui cadavru, mândru de neamul lui coborâtor din Zeus. Şi umple Scamandrul cu leşuri până când apele îi ies din albie. Iar el, cuprins de turbare, ucide mereu. Iar când Hector îi cere să jure că o să-i dea alor săi leşul, să-1 înmormânteze după datină, Ahile refuză brutal, spunându-i că între ei nu poate fi vreun legământ, cum nu poate fi între oi şi lupi, între oameni şi lei. Adăugind că o să-i dea leşul câinilor să-1 sfâr-tece, şi că acum ar vrea să-i mănânce bucată cu bucată carnea crudă. Iar apoi, mort, îl batjocoreşte şi-1 târâie prin praf şi, după funeraliile lui Patroclu, timp de douăsprezece zile la ceasul când răsare soarele pe mare, îl târăşte, legat de car, în jurul mormântului, de câte trei ori. Tot el jertfise pe rugul lui Patroclu, tăindu-le el însuşi beregata, pe cei doisprezece tineri troieni pe care în ajun îi capturase, în timp ce tremurau ca nişte căpriori. Sufletul lui nu mai găsea plăcere decât în lucrările morţii. Cum spune Apolon, inima lui sălbăticită nu mai ştia ce e blândeţea şi măsura. Iar moartea lui Hector nu î-a fost de ajuns ca să-şi găsească pacea: mai trebuia să insulte, îndelung, şi nişte biete rămăşiţe. Oare să fi văzut că zeii l-au păstrat pe Hector intact şi nepângărit, mereu frumos şi tânăr chiar în moarte? Şi oare să se fi putut vedea în gând aşa cum visase să-1 vadă, cât 1-a avut, o clipă, în puterea sa, acela care îl urâse cel mai mult pentru cruzimea lui, râul Scamandru plin de leşuri secerate? Căzut şi tăvălit în mâl, adânc îngropat sub prundişuri şi pietre de râu, să nu-1 mai poată nimeni găsi niciodată.

Dar este în Ahile şi puterea de a se rupe de trecut prin-tr-o bruscă hotărâre, de a nu mai plânge, de a se dezmetici, trecând mai departe, dincolo de mâme şi durere. Şi, când vine ceasul, chiar spune acest lucru. Şi trebuie să înţelegem că puterea aceasta este pe măsura violenţelor şi nemăsuratelor lui pasiuni. Lacrimile încetează să-i curgă şi marile hohote se potolesc după ce plânge cum numai el o face în toată Iliada, care răsună, ca şi ţărmurile mării, de ecoul tânguinlor lui, aprige până la istovire. Un plâns şi un zbucium întreg, atotcuprinzător de suflet, în care lumea lui se preface toată în lacrimi. Ahile se află întreg în toate pasiunile lui. Iar detaşarea lui de trecut este a singurului erou homeric care are amintiri, ale cărui acte se proiectează pe trecutul lui interior, ca întoarcere a sufletului către chipul unei fericiri pierdute, ca nostalgie, ca durere pentru ceea ce, petrecut sau numai dorit, n-o să mai fie niciodată. Relaţia lui cu trecutul este atât de intensă încât, tot numai el, ar vrea ca anumite lucruri să nu fi fost: ca Briseis să fi murit pe corabia care-o aducea din ţara ei; ca Patroclu să nu fi murit; ca el, Ahile, cel sortit acelei soarte, să nu se fi născut. Peste acestea toate puterea frumoasă şi vie şi crâncenă care trăieşte în Ahile şi este Ahile, peste tot ce a fost şi nu va mai fi sau nu a fost să fie sau mai bine să nu fi fost, trece mai departe, aşa cum cresc la loc pădurile arse şi, când puhoaiele smulg şi târăsc stânci către mare, alte stânci rămân. Vorbele lui, de fiecare dată, sunt: „Dar să lăsăm ce-a fost, oricât de mare ne-ar fi durerea.” Nu ne putem păstra veşnic mânia. „Inimii să-i punem frâu, căci altfel nu se poate.” „Vine şi vremea să ne saturăm de-atâta plâns.” „Priam, la ce bun prea multele lacrimi, care ne răscolesc inima, aşază-te şi, oricât am suferi, să lăsăm chinul să se domolească în noi. Împacă-te cu soarta, nu-ţi mai lăsa inima veşnic pradă mâhnirii.”

Ahile e făcut din uri şi iubiri. Câtorva dintre ele li se dăruie pe deplin. Dintre cei pe care i-a iubit, doar lui Patroclu: el dă măsura şi nemăsura puterii sale de iubire. Celorlalţi – atâta cât dăruie în chip firesc orice om.

Pentru Peleu, de care se află departe, este plin de îngrijorare, pentru slăbiciunea în care îl vor fi adus anii, pentru singurătatea lui, pentru neliniştea cu care îl aşteaptă pe el, cel care ar fi trebuit şi-ar fi putut să-i fie sprijin şi să-1 apere de vrăjmăşii. Visează să se întoarcă la el, biruitor şi încărcat de prăzi, se teme să nu cumva s-audă că s-a stins. Când îl vede pe Priam începe să plângă, pentru că îi amintea de tatăl său. II pune pe Foinix, prieten vechi al lui Peleu, să supravegheze întrecerea de care şi să ţină minte tot, în amănunt, iar când se va întoarce să-i spună bătrânului rege de acasă tot ce-a văzut. Peleu este în Iliada şi în raport cu Ahile simbolul vieţii trăite ca viaţă, într-un şir de generaţii care se urmează, legate prin dragostea firească dintre părinţi şi copii şi prin dăinuirea aceleiaşi lumi: casa, avuţiile, pământul, muntele (Pelion, în cazul lui Ahile, muntele împădurit unde se ducea adesea să-1 vadă pe centaurul Chiron, să înveţe de la el rosturile buruienilor de leac), poveştile, trecutul.

Tetis abia apare în această lume: amintirea câtorva poveşti cu zei auzite pe când era copil, gândul că ar fi şi ea acolo, în Ftia, să-1 primească la imposibila lui întoarcere acasă. Tetis apare însă îndeajuns în acţiunea Iliadei ca mama unui singur fiu sortit să moară tânăr, ale cărui dureri le ascultă, mângâin-du-1, şi ale cărui rugăminţi le îndeplineşte fără şovăială şi chiar le previne, cum face când, chiar nerugată de Ahile, se duce la Hefaistos, pentru arme. Sau când face ca leşul lui Patroclu să nu cadă pradă înjosirilor morţii. Iar Ahile cere şi primeşte toate acestea nu altfel decât ca un copil răsfăţat. Când se hotărăşte să reintre în luptă, ca să-1 răzbune pe Patroclu, pare să nu fi înţeles cât de absolută era supunerea Tetidei la dorinţele lui şi îi spune: „Oricât m-ai iubi, nu căuta să mă ţii departe de luptă: n-o să mă supun.” Dar Tetis era de mult resemnată. Doar că răspunsul ei conţine ceva imperceptibil diferit de gândul lui Ahile, un fel de răscumpărare târzie a neîndurării lui Ahile faţă de ahei: „Da, copilaşul meu, e bine să-i scapi de prăpastia morţii pe tovarăşii tăi istoviţi.” Ea însăşi îi spusese, încă de mult, înainte de caii lui şi înainte de Hector murind, care îi va fi soarta şi cât de aproape îi este sfârşitul. Ştie că, ducându-se să-1 ucidă pe Hector, se apropie de propriul lui sfârşit. Ahile înţelesese că va muri de o moarte pe măsura lui, iar, în clipa de spaimă când crede că va pieri înecat şi umilit de apele Scamandrului, se răzvrăteşte mânios, împotriva Tetidei, spunând: „Toţi zeii cerului sunt mai puţin vinovaţi decât mama mea, care m-a amăgit cu vorbe mincinoase, lăsându-mă să cred că voi muri în faţa meterezelor Troiei, săgetat de Apolon.” Ca un copil răsfăţat plângându-se că nu primeşte darul făgăduit. Darul fiind aici un chip anume de a muri. Celelalte afecţiuni ale lui Ahile, statornice şi calde cum sunt, nu ies totuşi din marginile fireşti ale unui suflet omenesc, chiar dacă sunt mai puţin de aşteptat de la un om ca el sau, mai bine zis, de la un om care umple cele câteva zile ale Iliadei cu tumultul violenţei şi al nemăsurii şi este ţinut minte mai ales aşa. Dar, în afara acestei năprasnice crize, Ahile este un principe care, oricât de autoritar, ştie să se lege de oameni, de ai lui (Foinix, Automedon, Alchimos), de prietenii din tabăra ahee (Odi-seu, Aias, Antiloh, câţiva alţii), şi a cărui inimă, când nu e stârnită de patimi, este în stare de o mare cuprindere, de căldură şi de îndurare. E drept că atunci când se împacă cu Agamemnon vorbeşte ca şi când ar fi vrut ca Briseis să nu fi existat şi să nu fi stat între ei ca pricină de vrajbă. Dar tot el lasă, în alte împrejurări, să se vadă că îi era mai aproape de suflet decât o captivă oarecare. Planurile matrimoniale ale lui Patroclu nu puteau fi o simplă iniţiativă a lui sau un fel mincinos de a alina o durere. Ahile spune desluşit: „Numai Atrizii, care au venit s-o ia pe Elena înapoi, îşi iubesc soţiile? Orice om vrednic de numele acesta îşi iubeşte şi îşi apără soţia. Briseis nu era decât o biată captivă şi totuşi o iubeam din adâncul inimii.” Mânia lui Ahile nu venea numai din onoare rănită.

Toate aceste afecţiuni sunt grăitoare pentru natura lui Ahile: îi pun în lumină deplinătatea omenească şi puterile fireşti ale unui suflet încă neieşit din făgaşul lui. Şi-a ieşit, întâi, când i-au luat-o pe Briseis, şi apoi când i-a murit Patroclu. Pentru a înţelege mai bine cum s-au întâmplat toate acestea, trebuie să vedem mai în adânc ce anume a determinat violenţa reacţiilor lui.

În primul caz putem ţine seamă de durerea de a pierde pe cineva drag şi de care se legase în ani. Dar este departe de a fi numai atât. Cel vizat mai presus decât oricine de mânia lui Ahile este Agamemnon.

Criza dintre Ahile şi Agamemnon pare să fi izbucnit pe un fond mai vechi de tensiuni şi resentimente. Agamemnon era, prin rangul lui în ierarhia lumii aheene, căpetenia de nimeni contestată a întregii armate, care se adunase lângă Troia la chemarea lui, cu scopul ştiut. Veniseră acolo îmbarcaţi în peste o mie de corăbii, dintre care Ahile comanda cincizeci, deci un contingent de forţă mijlocie. Iar Ahile, locuitor al Ftiei, în sudul Tesaliei, era faţă de lumea grecească de atunci un principe de la marginile ei. Lângă Troia Ahile trăieşte tensiunea dintre poziţia lui militară, cea mai înaltă, şi poziţia lui ierarhică în cadrul armatei şi al sfatului căpeteniilor, unde primatul era al lui Agamemnon. La aceasta se adaugă o altă tensiune, derivată. Ahile a fost timp de aproape zece ani, prin frecventele şi izbutitele lui expediţii de jaf, principalul furnizor de pradă al aheilor statorniciţi acolo. Dar prada era împărţită după alte criterii, şi ele ierarhice, iar lui Agamemnon îi revenea partea cea mai importantă, deşi nu se ilustrase deloc, din câte spune Ahile, ca participant la vreo asemenea expediţie. De aici, la Ahile, o supunere formală a cărei nedreptate a simţit-o violent la primul abuz, acela al deposedării lui de o captivă. Prilej care lasă să se vadă că suportă cu greu şi poziţia lui subordonată faţă de Atrid. Dacă adăugăm la acestea, pe de o parte, ataşamentul lui faţă de Briseis şi, pe de alta, faptul că privarea de ea însemna privarea de gheras, „partea lui de onoare”, cota care îi revenea din avutul comun al acelei comunităţi războinice. Ahile s-a văzut astfel deposedat de un bun pe care îl preţuia şi în sine şi ca indice al statutului său, lovit deci atât în afecţiunea cât şi în onoarea lui. E greu de ştiut cât cântărea dragostea lui pentru Briseis în declanşarea acelei teribile mânii, dar este limpede că nici criteriul de onoare n-ar fi dus la o reacţie atât de disproporţionată dacă n-ar fi avut o încărcătură mai veche de animozităţi. La care trebuie adăugată şi aceea provocată de faptul că Ahile se simţea nu numai umilit de poziţia lui faţă de un om pe care nu-1 respecta nici ca războinic, nici altfel („om fără ruşine, hrăpăreţ, trufaş şi fricos” şi, pe deasupra, „ochi de câine şi burduf de vin” „care se mândreşte că este întâiul în rang printre noi”), ci şi a cărui purtare o socotea ca un semn de ingratitudine faţă de cineva ca el, cel dintâi războinic şi venit acolo fără vreo vrajbă personală a lui şi numai în folosul Atnzilor: dintre care pe Agamemnon 1-a mai umplut şi de belşugul prăzilor dobân-dite de el.

Dar reacţia eroului, „mânia lui Ahile”, care este subiectul Iliadei, trebuie cunoscută în întreaga ei desfăşurare, de la izbucnire până la stingere. Altfel se înţelege mai puţin din Ahile.

Agamemnon, silit s-o înapoieze pe Criseis, se gândeşte să ia o compensaţie din partea de pradă a uneia dintre celelalte căpetenii, nu neapărat a lui Ahile (poate a lui, poate a lui Aias sau a lui Odiseu), însă lui Ahile îi ajunge atâta ca să se înfurie şi, ca şi când Agamemnon l-ar fi vizat numai pe el, îl insultă grav şi îl ameninţă că părăseşte cauza aheilor şi se întoarce acasă. Abia atunci Agamemnon se fixează asu-pră-i şi îl ameninţă că i-o va lua pe Briseis. Tonul lui Ahile îl alarmase şi voia să dea un exemplu, pentru a curma la alţii orice veleitate de insubordonare. Ahile se gândeşte o clipă să-1 omoare, apoi îl calmează Atena, se gândeşte bine şi el, şi renunţă, băgând la loc în teacă sabia pe jumătate trasă. În schimb acum, pentru întâia oară, îl ameninţă cu represalii: „Cândva tuturor aheilor le va părea rău după Ahile. Atunci, lovit de Hector, durerea ta va fi neputincioasă.” Dar fără să spună limpede ce are de gând şi fără să-şi reia ameninţarea că va pleca de la Troia. Fapt este că o cedează, supus, pe Briseis, adăugind că, dacă Agamemnon o să vrea mai mult decât atât, o să plătească cu viaţa. Iar ca răzbunare pentru Briseis se pare că-i încolţise deja în gând un plan, de vreme ce o cheamă din adâncul mării pe mama lui şi o roagă să-1 convingă pe Zeus să-i avantajeze pe troieni în aşa fel încât lui Agamemnon să-i pară foarte rău. Dar nu spune, explicit, că nu mai vrea să ia parte la lupte. Tetis însă îi ghiceşte gândul şi îi spune să facă aşa: să-şi păstreze mânia şi să rămână lângă corăbiile lui, făgăduindu-i că îl va îndupleca pe Zeus să-i împlinească dorinţa. Şi Ahile rămâne, înfierbântat de mânie. Ne-am aştepta ca Homer să spună că din cauza ofensei. Dar el spune doar atât: „din pricina unei femei cu cingătoare frumoasă, care, spre părerea lui de rău, i-a fost luată cu sila.” Ceea ce, poate, revine la acelaşi lucru.

Apoi, cu voia lui Zeus, şi în absenţa lui Ahile, începe dezastrul armatei aheene. Şi lunga îndărătnicie a eroului, al cărei capăt nu-1 ştia nici el. Voia doar să se bucure, privind de pe corabia lui cum mor aheii, copleşiţi de troienii duşi la luptă de Hector, care ajung până la fortificaţiile taberei aheene şi sunt pe punctul să atace corăbiile. Apoi vine la el solia lui Agamemnon, care îi propune împăcarea în schimbul restituirii Briseidei, rămasa neatinsă de către Atrid, şi, în plus, în schimbul unor daruri bogate: şapte trepiede care n-au văzut focul, zece talanţi de aur, douăzeci de vase de argint, doisprezece cai dintre cei mai buni şi şapte femei frumoase şi cu mâini pricepute (pe care chiar Ahile le luase, ca pradă, din Lesbos); iar, după cucerirea Troiei, aur şi bronz cât să-şi umple corăbiile, şi douăzeci de troiene, cele mai frumoase după Elena; şi, mai târziu, după întoarcerea acasă, una dintre fetele lui Agamemnon de nevastă, s-o ia fără a plăti în schimb vreun dar, dimpotrivă, având să primească el, drept zestre, şapte oraşe bogate de la marginea mării, de la care va avea de câştigat bogate dijme. Dar Ahile rămâne neînduplecat, deşi asemenea bunuri astfel date l-ar fi spălat cu prisosinţă onoarea. Se consideră în continuare jignit, lăsând impresia că n-a auzit, ori ca nu crede în asemenea făgăduinţă, ori că, mari cum erau, nu le-ar primi nici dacă ar fi ca Agamemnon să-i dea toate averile pământului. Se încăpăţânează ca un om obsedat, neînstare să iasă din cercul orb al obsesiei lui. Şi totuşi, cu gradaţii aproape imperceptibile, ceva se schimbă în el. Întâi spune din nou că va pleca acasă, chiar a doua zi, în zori, sfătuindu-i pe toţi ahen să facă la fel pentru că „n-o să vadă sfârşitul Troiei niciodată, este prea târziu.” Totuşi, după ce încearcă şi Foinix să-1 convingă să renunţe la mânie, îi spune să înnopteze la el şi că „mâine, la răsăritul soarelui, vom vedea ce e mai bine de făcut, să plecăm acasă sau să rămânem”. Dar, foarte cu-rând după aceea, în urma cuvântării lui Aias, care mai apelează încă o dată la el, ca prieten, în numele tuturor aheilor, Ahile, stăruind încă o dată asupra mâniei care îl stăpâneşte

(ca şi când ar fi vorbit de o boală care îl roade) la gândul că a fost tratat „ca un surghiunit vrednic de dispreţ”, declară pe neaşteptate că va redeveni activ îndată ce Hector va ataca tabăra mirmidonilor şi le va incendia corăbiile. Urmează apoi, pe măsură ce pericolul atacului sporeşte, o nouă stăruinţă, aceea a lui Patroclu însuşi. Ahile continuă să-i răspundă în aceiaşi termeni, reafirmându-şi nevindecata mânie, dar spune totodată că e vremea să renunţe la ea şi îi îngăduie lui Patroclu să vină, împreună cu mirmidonii, în ajutorul aheilor, şi anume chiar înainte ca troienii să ajungă la corăbiile lui. Vedea bine că aheilor nu le mai rămânea decât o îngustă fâşie de teren, că aproape toate căpeteniile, rănite, sunt scoase din luptă şi că întreaga campanie riscă să se încheie nu doar cu un eşec, ci cu o catastrofă a lor, a tuturor. Pe de altă parte simte că răzbunarea lui şi demonstraţia consecinţelor retragerii sale sunt un fapt împlinit. Astfel că îi prescrie lui Patroclu sarcina de a le asigura „dulceaţa întoarcerii”, interzicându-i însă să meargă prea departe şi să atace chiar cetatea Troiei şi eventual s-o cucerească, micşo-rându-i astfel şansele de glorie. El însuşi se grăbeşte să-şi mobilizeze trupele, care, cât durase inactivitatea lui Ahile, murmuraseră împotnvă-i, a relei mânh şi a neîndurărn sale, şi ar fi preferat să se întoarcă acasă decât să rămână acolo şi să vadă ce se petrece din vina unui om căruia „mama lui î-a dat să sugă fiere”. De fapt, mirmidonii ardeau să reintre în luptă şi erau bucuroşi s-o facă sub comanda lui Patroclu, a cărui mare valoare de războinic o cunoşteau şi o preţuiau. Ahile însă, fără să ştie, îl trimitea astfel pe Patroclu la moarte. Şi, după moartea lui, teribila mânie a lui Ahile se stinge, iar mamei lui îi spune că nu mai simte nici o bucurie pentru tot ce s-a întâmplat, oricât de mult s-ar fi dovedit că fără el aheii nu sunt în stare să le reziste troienilor şi lui Hector. Iar ceva mai târziu, când se împacă cu Agamemnon, spune din toată inima cât de rău îi pare de vrajba dintre ei, cât de neînsemnată i se pare pricina faţă de câţi ahei „au muşcat pământul” în urma acestei zănatice gâlceve. Şi de aici încolo, la funeraliile lui Patroclu, la jocurile funerare în cinstea lui, îi arată lui Agamemnon toată reverenţa cuvenită statutului său de comandant suprem, vădindu-şi din nou până în amănunte chipul lui de mare senior şi întreaga nobleţe a naturii sale. Dar pentru asta fusese nevoie să-1 piardă pe Patroclu.

Acest lucru mai rămâne de cercetat şi de înfăţişat acum: ce anume, şi cum, şi cât îl lega de tânărul acela, a cărui moarte prefigurează propria lui moarte şi pe care îl socoate ca pe un alt el însuşi. E drept că, în acest sens, s-au spus până acum destule, dar au fost înfăţişate din afară, povestite ca nişte fapte şi întâmplări. Trebuie văzute acum dinlăuntrul lui Ahile, ca proiecţii ale unei iubiri, cea mai mare şi mai intensă iubire din cuprinsul Iliadei. Şi cea mai desprinsă de orice alte determinări, pentru că nu vine nici din sânge, nici din eros, nici din vreun interes oarecare. Nici măcar din vechea lor familiaritate de copii care au crescut împreună. Patroclu era un copilandru de pripas, un străin, un venetic rămas în Ftia din bunătatea lui Peleu. Ar fi putut să nu-1 accepte, sau, deşi era mai mare, să-1 trateze ca pe un inferior (îi era scutier), dominându-1. Dar n-a fost aşa. În fond fusese crescut, de mic, tot de un străin, de Foinix. Şi apoi pentru că, aşa cum am arătat, Patroclu era un om vrednic de iubire. Pe de altă parte, pentru că trebuie să fi existat în Ahile o anume disponibilitate, iraţională ca toate înclinările de acest fel. Imaginarul grec nu este lipsit de asemenea adânci şi statornice legături, Teseu şi Peiritous, mai târziu, după moartea lui Ahile şi a lui Patroclu, Oreste şi Pilade. În visul lui Ahile, expediţia de la Troia ar fi trebuit să rămână, pentru oamenii de mai târziu, o Ahileidă şi Patrocliadă, povestea unei fapte mai pline de glorie decât oricare alta, săvârşită de doi prieteni, cei mai viteji războinici ai timpului lor. Şi ar fi putut să fie aşa, dar n-a fost. Când a căzut Ilionul vântul bătea de-o vreme peste mormântul lor de lângă mare, privelişte pentru călătorii din larg şi semn peste vremi.

O dată plecaţi spre Troia, apoi ajunşi şi rămaşi acolo, s-au despărţit o singură dată, iar atunci i-a despărţit moartea. Dar până atunci au trăit în cea mai deplină apropiere, şi Iliada e străbătută, difuz şi discret, de răsunetul faptelor de arme săvârşite împreună şi, în răgazurile luptelor, de calmul vieţii lor împărtăşite în lăcaşul lui Ahile de acolo, serile liniştite, Ahile cântând din liră, Patroclu ascultând în tăcere, statul de vorbă, doar între ei, înţelegerea din priviri, mesele pregătite de Patroclu, somnul, fiecare în patul lui din marea încăpere, fiecare alături de captiva aleasă de el. Trăiau cum trăiseră acasă şi cum au trăit de când se ştiau. Nu era nimic tulbure şi echivoc în prietenia lor şi ea a fost interpretată altfel doar secole mai târziu, în atmosfera altor moravuri de către oameni care nu i-au putut înţelege pura intensitate decât în termeni erotici, tocmai pentru că era atât de ardentă. Dar n-a fost cu nici un chip o relaţie erotică între doi tineri bărbaţi şi tocmai ceea ce pare în ea o tandreţe nemărginită şi o dăruire fără rezerve – fapt suspect pentru alţii – este pentru noi atât de mişcător. Ahile îi spunea, chiar în împrejurări de încordare şi de urgenţă, „prieten drag inimii mele”. Când Patroclu se întoarce de la Nestor, cu ştiri alarmante, plângând, îl întreabă cu gingăşie de ce plânge ca o fetiţă după mama ei, dacă nu cumva a primit veşti rele de acasă, de la părinţii lor (la ştirea morţii lui Menoitios, numit primul de Ahile, sau a lui Peleu, amândoi s-ar întrista foarte tare). Apoi, după admonestarea şi implorarea lui Patroclu, începe să cedeze, chiar dacă nu de tot: îl trimite pe el. In momentul acesta Ahile este cuprins pentru o clipă, sub forma unei rugi adresate lui Zeus, de o visare intensă şi atroce, de viziunea crâncenei apoteoze a unei prietenii: ei doi, Ahile şi Patroclu, doar ei singuri, cucerind Troia, după ce restul războinicilor, troieni şi ahei deopotrivă, vor fi pierit în luptă. Nici într-o altă parte sufletul excesiv al lui Ahile nu ajunge atât de departe în excesele lui ca în nălucirea această sinistră a unei glorii atotnimicitoare şi pustii. Dar clipa trece, Ahile înalţă către Zeus o altă rugă, să-1 ocrotească pe „LA.^

Patroclu şi să-i dea izbândă. Izbânzi a avut destule Patroclu, 1-a omorât şi pe Sarpedon, fiu al lui Zeus, dar zeii i-au vrut moartea, în plănuitul lor joc fără mimă cu patimile omeneşti. Când Antiloh vine să-i aducă vestea morţii lui Patroclu, omorât de Hector, Ahile era deja neliniştit. Stătea în faţa corăbiilor sale şi, văzând cum aheii se retrag din nou, în derută, îşi aminteşte de o mai veche prevestire a Tetidei potrivit căreia cel mai bun dintre toţi mirmidonii avea să piară în luptă înainte de propria lui moarte. Până atunci uitase, acum era prea târziu. Când află, pe Ahile îl cuprinde durerea, ca un nor întunecat. Îşi umple palmele cu cenuşă din vatră şi îşi mânjeşte cu ea capul şi obrajii, începe să-şi smulgă părul. Antiloh, plângând în mijlocul ţipetelor şi vaietelor înălţate de captive, îl ţine pe Ahile de mâini, de teamă să nu-şi reteze, cu sabia, gâtul. Ahile scoate un ţipăt cumplit, pe care Tetis îl aude din adâncul mării şi vine la fiul ei însoţită de toate nereidele. Lui Ahile nu-i mai pasă acum de bunul lui nume şi de slava sa. „Ce bucurie să mai am acum, când prietenul meu a murit, el pe care, între toţi, îl preţuiam ca pe un alt mine însumi? Acum l-am pierdut. inima mea nu mai simte nici o dorinţă de viaţă câtă vreme Hector nu va pieri de lancea mea, plătind pentru Patroclu.” Ştia bine că, răz-bunându-şi prietenul atât de mult iubit, se va întâlni, curând, cu propria lui moarte. Dar, cum spusese, nu mai avea în el dorinţă de viaţă. Ahile nu alege între două idealuri, acela al vieţii, al onoarei şi al gloriei eroice şi, celălalt, al unei lungi vieţi tihnite acasă, ca rege homeric. Alege între a trăi mai departe fără Patroclu şi a muri pentru că îl pierduse. Dintre eroii tragici, Alcesta vrea să moară în locul bărbatului ei. Ahile, singur în legendă, vrea să moară pentru că pierduse pe singurul om alături de care îi era drag să trăiască şi fără de care ar fi vrut, dacă nu l-ar fi ţinut gândul răzbunării, să moară pe loc. Îl durea cumplit că nu fusese alături de el, să-1 ocrotească şi să-1 apere, că se aflase în faţa morţii singur, în timp ce el, Ahile, stătea lângă corăbiile sale, „pământului zadarnică povară”. Nimeni nu-i poate refuza lui Ahile puterea

_ remuşcării, oricât de târzie a fost. Dar mai putea face ceva, să-i scape leşul din mâinile lui Hector, şi iese în faţa taberei, lângă şanţ, şi scoate trei strigăte cumplite care îi înspăimântă pe troieni şi îi pune în derută, astfel că aheii au răgazul să scoată trupul din vălmăşag. Ahile îl zăreşte de departe, străpuns, întins pe o targa şi, înainte de vreme, se lasă noaptea. In tabără, Ariile îl plânge pe mort, îl plânge amarnic, pierdut, ţinându-şi pe pieptul lui mâinile sale ucigaşe de războinici, şi-şi aminteşte cum odinioară îi făgăduise, zadarnic, lui Menoitios că se va întoarce cu fiul lui biruitor al Troiei. Acum ştia că amândoi, pe rând, fuseseră sortiţi să ude cu sângele lor câmpia aceea funestă şi îi făgăduieşte mortului crâncenă răzbunare. Până atunci îl lasă să fie jelit de captivele pe care le cuceriseră ei doi, demult, pe când pustiau împreună bogate cetăţi de departe. După o vreme, Tetis îi aduce noile, nemaivăzutele arme divine. Ahile le primeşte cu bucurie, le ţine în mână, ochii i se înflăcărează şi îi strălucesc cumplit: se aprinsese din nou mânia în el. Şi totuşi are un gând şi pentru leş, se teme să nu cadă pradă muştelor şi viermilor. Tetis însă îl linişteşte: va face în aşa fel încât Patroclu nu numai că nu va putrezi, chiar de-ar zăcea aşa un an, ci va fi încă şi mai frumos. Apoi, după ce Ahile se împacă cu Agamemnon, e cuprins de o aprigă nerăbdare, vrea să intre neîntârziat în luptă, spune că, până nu-1 va îngropa pe Patroclu, nu vrea nici mâncare, nici băutură. Şi se întoarce în tabără să-1 mai plângă o dată pe prietenul mort, să-şi aducă aminte, să-i spună hohotind că nu l-ar durea atâta nici vestea morţii tatălui său ori a fiului său. Şi, cu durerea aceasta implacabilă, devenită turbare, iese în câmpie şi începe măcelul, sfârşindu-1 cu Hector, şi acolo, cu răzbunarea împlinită, după o clipă de avânt, când vrea să pornească la atacul cetăţii, se întoarce cu gândul la Patroclu şi le spune aheilor că nu-1 va uita niciodată, atâta timp cât va sălăşlui pe pământul celor vii şi va avea încă putere. Apoi se întorc în tabără cu toţii, cântând peanul de biruinţă. Urma să-1 înmormânteze pe Patroclu. Împreună cu întreaga armată, îl plânge din nou, în timp ce războinicii înarmaţi, în care, ocolesc de trei ori leşul. Şi îi spune, din nou cu mâinile pe pieptul lui, că s-a ţinut de cuvânt, ca să fie fericit chiar în adâncul tărâmului lui Hades. Urmează un praznic, apoi căpeteniile îl roagă să se spele de sânge, dar el nu vrea. Vrea mai întâi să-1 aşeze pe rug, să-şi taie pletele. Pentru că asemenea durere n-o să mai simtă niciodată cât va mai fi printre cei vii. Trimite să se strângă lemne pentru rug, apoi, lăsându-se noaptea, se duce singur şi se întinde pe nisip, la marginea mării, unde, istovit de luptă, de durere şi de lacrimi, adoarme în sunet de valuri. Şi, în vis, cum am mai spus, i se arată Patroclu, umbra lui, care, nefiind el încă înmormântat, nu-şi găseşte odihna nici printre vii, nici printre morţi. Îl roagă, plângând, să-i grăbească arderea pe rug şi îngroparea şi, dacă vrea, să-i pună cenuşa într-o urnă care s-o primească mai târziu şi pe a lui. Ahile spune că aşa va face şi îl roagă să se apropie, să stea îmbrăţişaţi măcar o clipă şi să plângă. Dar umbra fuge, ţipând, şi piere înghiţită, ca un abur, de pământ. Ahile se trezeşte plângând. Funeraliile lui Patroclu se ştiu. Iar în ce priveşte cenuşa, Ahile s-a ţinut de cuvânt. După aceea ţine în cinstea lui Patroclu marile jocuri funerare, pomenindu-1 din când în când, acum fără lacrimi, iar când îi dă lui Nestor un vas de preţ cu două toarte îi spune că i-1 dă în amintirea lui Patroclu, pe care n-o să-1 revadă niciodată.

După jocuri, Ahile, rămas singur, începe iarăşi să plângă şi nu poate dormi, frământându-se, aducându-şi aminte, pe-rindându-şi în gând scene de luptă, cu Patroclu alături, călătorii pe marea zbuciumată. Se scoală şi rătăceşte pe ţărm, până târziu, în zori. Apoi se duce să insulte, fără saţiu, leşul lui Hector, dând iubirii gesturile urii.

Ultima înfăţişare a lui Ahile în poem se află în marea scenă de noapte cu Priam, pe care am înfăţişat-o. Când aşază leşul lui Hector în car, îi cere lui Patroclu iertare şi-i spune că va da dreapta lui parte din răscumpărare. Poate se gândea la ce vor duce corăbiile acasă după ce toate vor avea un sfârşit. Din Odiseea ştim că Odiseu 1-a întâlnit pe Ahile între morţi şi că era acolo împreună cu Patroclu.

Forţa cosmică întrupată în Ahile, în puterea, în frumuseţea, în pătimirea şi în singularitatea lui, a luat, prin el, o formă atipică. S-ar fi putut împlini în tiparele, dorite de Ahile, ale vieţii ca viaţă bună de trăit şi de trăit ani mulţi, în ritmul frumos al anotimpurilor şi al îndeletnicirilor şi ceremoniilor vieţii, naşteri, nunţi şi morţi, vânători, judecăţi, secerişuri şi jertfe. Dar n-a fost să fie aşa. Iar în partea gloriei, Ahile n-a ajuns să cucerească Troia, şi Troia n-a fost cucerită după legea lui de războinic crud şi curat, ci prin viclenia unei minţi.

În acest sens, şi dacă ne raportăm la enunţul potrivit căruia lumea Iliadei face parte dintre acele lumi în care tot ce este cu putinţă este şi existent, a cărei realitate cuprinde toate potenţialităţile sale, Ahile este atipic în raport cu sistemul de referinţă al Iliadei, pentru că existenţa lui contravine enunţului de mai sus: potenţialităţile lui nu se împlinesc: putea să se întoarcă acasă şi să trăiască fără glorie o anumită formă deplină a vieţii şi n-a făcut-o; putea să cucerească Troia şi n-a făcut-o. Singurele potenţialităţi raportabile la el care capătă existenţă sunt pierzania, zădărnicia şi moartea. Câtă putere şi câtă violenţă erau în el, şi trebuiau să se cheltuiască întocmai ca atare, erau prea nemăsurate şi prea greu de ţinut în frâu ca să ajungă la alt soroc decât moartea. Şi ca să împlinească altceva decât moartea, pentru ca lumea să-şi poată vedea de rosturile ei. Cumva ştia asta şi a ales să moară tânăr în numele unei iubiri, şi aceea pierdută. Ahile nu e un personaj tragic numai pentru că moare prea devreme, aşa cum au murit şi Patroclu şi Hector şi atâţia alţii acolo, pe câmpia aceea. Tristeţea care se înalţă din destinul său este de altă natură şi ţine de esenţa lui: în el murea o nemăsurată putere în adversitate şi în iubire. Şi totodată frumuseţea lui, care este o expresie privilegiată a Puterii din lume, şi visele lui, care erau prelungirea în himeră a ceea ce nu i-a fost dat. Este un destin neîmplinit, de aici tristeţea. Dar destinul lui mai spune ceva, dincolo de tristeţe. Prin el Forţa îşi dezminte caracterul linear şi inerţial, se întoarce asupra ei înseşi, trans-formând destinul prescris unei entităţi pieritoare în paradigmă a capacităţii ei eterne de a inventa forme atipice. Fără de care cele tipice, formele eterne ale vieţii, ar părea un simplu dat inert. Fără tragicul înscris în fiinţa lumii nu am avea măsura bucuriei cosmice de a fi. Trec prin cer stele călătoare care dau rotirii astrelor un spor de liniştită măreţie şi un sens august.

E greu de ştiut ce rost anume a vrut să-i dea Homer în poem descrierii amănunţite a scutului făcut pentru Ahile de Hefaistos. In poezia Iliadei există o relaţie între imaginile de pe Scut şi cele care se văd prin deschiderile comparaţiilor. Cu atât mai mult cu cât pe Scut sunt date ca figurând scene din care se înalţă sunete şi scene care se desfăşoară în timp, ca şi din comparaţii, lucru incompatibil cu reprezentarea plastică. Desigur, această relaţie este conformă cu relaţia caracteristic homerică dintre sfera nimicirii şi sfera duratei calme şi eterne a vieţii şi a lumii, în statornicia şi în primenirea ei, şi ca atare postularea ei nu poate fi arbitrară. Dar socotesc că tot atât de puţin arbitrară este punerea Scutului în relaţie cu însuşi Ahile. Cum am arătat, Ahile se situează, prin tot ce este el, simultan sau succesiv, şi în lumea războiului şi în aceea a păcii, chiar dacă aceste două lumi nu se împacă în el, iar opoziţia dintre ele, nerezolvată în destinul său, trăieşte în el ca durere şi, până la urmă, ca destin care se împlineşte în neîmplinire. Iar Scutul reprezintă întregul vieţii şi ar putea fi gândit ca ipostază a lui Ahile fără frângere interioară şi totodată ca simbol al împăcării lui cu soarta dincolo de propria lui soartă. Nevrând să forţez lucrurile, mă voi mulţumi, încheind, să descriu Scutul lui Ahile, în care unii au văzut, nu fără temei, o reprezentare trifuncţională.

Pe el sunt reprezentate următoarele lucruri: pământul şi cerul şi marea, soarele neostenit, luna plină, stelele şi constelaţiile: Orion, Hiadele şi Pleiadele, Carul mare. Într-o cetate se văd nunţi, ospeţe, alaiuri, dansatori, femei privind din pragul caselor, o judecată; alta este împresurată şi scapă printr-o luptă sângeroasă. Urmează o scenă de arat, un seceriş pe un domeniu regesc, prânzul stăpânului tăcut şi fericit şi al pălmaşilor osteniţi; culesul unei vii, în cântece şi dansuri; o turmă de vaci şi de boi ieşind la păscut de-a lungul unui râu, atacată de un leu care omoară un taur şi-1 mănâncă; o stână mare de oi, într-o vale, cu staule, pajişti şi colibe; o bătătură mare pe care dănţuiesc, meşteşugit, tineri şi tinere, când în cerc, când pe două rânduri, faţă în faţă. Totul mărginit de marele râu Ocean ce înconjoară Scutul şi lumea.