Ahile în acţiunea Iliadei

Pentru a ajunge la o judecată şi un sens, se cuvin întâij enumerate, ca văzute dinafară, actele lui Ahile, acelea care constituie Ahilada şi care determină întreaga acţiune a epopeii.

Când e să înceapă a zecea zi de molimă, Ahile cheamă la adunare căpeteniile şi cere să fie întrebat un prezicător, ca să se afle originea răului. Calhas se oferă, dar îl roagă pe Ahile să-1 apere de mâma lui Agamemnon, ceea ce Ahile îi garantează. Calhas arată că răul, molima, se datorează sacrilegiului comis de Agamemnon faţă de Apolon. Agamemnon promite că o dă pe Briseis înapoi dacă primeşte altă captivă în schimb, Ahile răspunde că lucrul e cu neputinţă, Agamemnon rezistă, Ahile se simte vizat şi protestează, amemnţând că pleacă acasă, iar Agamemnon spune că nu-i pasă şi că o va lua pe Briseis. Ahile, furios, se stăpâneşte totuşi şi cedează. După ce Briseis îi este luată, o cheamă pe Tetis şi o roagă să intervină pe lângă Zeus, ca acesta să-i ajute pe troieni, dându-le o mare biruinţă împotriva aheilor. Tetis îi făgăduieşte că aşa va face şi îl sfătuieşte să nu mai ia parte la lupte. Ceea ce Ahile, din momentul acela şi face, atât el cât şi, la porunca lui, mirmidonii. Apoi, dat fund că Zeus î-a dat ascultare lui Tetis, ahen ajung într-o situaţie critică şi se hotărăsc să trimită la Ahile o solie care să-i făgăduiască restituirea lui Briseis şi daruri bogate. Ahile însă refuză şi rămâne mai departe în sălaşul lui, urmărind de acolo desfăşurarea luptelor. Când vede dezastrul aheilor îl trimite pe Patroclu la Nestor să întrebe cine e războinicul pe care 1-a adus, rănit, din luptă. Patroclu, văzând de aproape că situaţia e deznădăjduită, se întoarce la Ahile şi îl roagă stăruitor să-1 lase pe el să vină în ajutorul armatei pe cale de a fi înfrântă. Ahile acceptă, îi înmânează armele lui şi dă ordine de luptă mirmidonilor, punându-i sub comanda lui Patroclu. Patroclu îi respinge pe troieni până la zidurile lor, dar este omorât de Hector. Aflând, Ahile o cheamă din nou pe Tetis şi îi spune că se întoarce la luptă, ca să-1 răzbune pe Patroclu, omorându-1 pe Hector. Ahile nu mai avea însă arme, pe ale lui le luase Hector, despumdu-1 pe Patroclu. Tetis îi spune că îi aduce altele noi, făcute de Hefaistos. Intre timp, Ahile se duce până la şanţul de apărare aheean şi scoate trei strigăte cumplite, care îi înspăimântă pe troieni şi le îngăduie aheilor să ia din învălmăşeală trupul lui Patroclu. Ahile îl plânge amarnic, apoi porunceşte să fie spălat leşul, să fie uns cu untdelemn, să fie aşezat pe un pat, acoperit cu pânză albă. În dimineaţa următoare Tetis îi aduce noua armură şi scutul (pe care Hefaistos a reprezentat cerul, pământul, viaţa oamenilor în împrejurările ei esenţiale); Ahile le primeşte, apoi merge în tabăra ahee, unde, în adunarea căpeteniilor, se împacă în sfârşit cu Agamemnon şi îşi anunţă reintrarea în luptă, cerându-le tuturor să-1 urmeze, refuză să primească pe loc darurile şi să ia parte la ospăţ. Totuşi darurile sunt date şi duse de mirmidoni în tabăra lui, împreună cu Briseis. Acolo Ahile reţine numai câteva dintre căpetenii şi pe Foinix, îl plânge din nou pe Patroclu, apoi îşi îmbracă armura, o încearcă, pune să-i fie pregătit carul, urcă în el, însoţit de Automedon, îşi îndeamnă caii nemuritori, care îi spun că de data aceasta îl vor aduce înapoi, dar 1 se apropie moartea, apoi, scoţând strigăte mari, porneşte lupta. După o înfruntare cu Eneea, care e salvat de Poseidon, începe greul măcel şi ajunge până la Scamandru, pe care îl umple cu cadavre de oameni şi de cai. Lângă râu îi omoară pe Licaon, fiul lui Priam, şi pe Asteropaios, un peonian din detaşamentele aliate, până când Scamandrul, mânios, îşi în-volburează apele, gata să-1 înece pe Ahile. Îl salvează, stârnit de Hefaistos, un foc care seacă râul. Ahile trece mai depart< şi ajunge lângă Troia, unde luptă cu Agenor, fiu al căpetenii troiene Antenor. Ca şi la începutul luptei, când Eneea & salvat de Poseidon, Apolon îl salvează pe Antenor. Troienii, în derută, se retrag în cetate şi îi zăvorăsc porţile. Hector rămâne însă în afara zidurilor şi îl aşteaptă pe Ahile. Cuprins de spaimă, întâi fuge de el, iar Ahile îl urmăreşte, ocolesc de trei ori cetatea, apoi Hector se opreşte, îl înfruntă pe Ahile, care îl ucide, îl despoaie de arme (erau propriile lui arme), îi străpunge gleznele şi petrece o curea cu care îl leagă de car şi pleacă în galop, târând leşul, cu părul despletit, prin praful câmpiei. Ajuns în tabără, ordonă mirmidonilor să rămână în formaţie şi apoi cu toţii, în frunte cu el, îl plâng pe Patroclu. Leşul lui Hector, cu faţa în jos, zace în ţarină lângă leşul celuilalt. După aceea Ahile dă, în cinstea mortului său, un ospăţ. Căpeteniile aheene îl duc apoi la Agamem-non, sperând să-1 convingă să se spele, însă Ahile refuză, amânând până la funeraliile lui Patroclu, în vederea cărora îi cere lui Agamemnon să trimită oameni să aducă lemne. După ospăţul de seară, Ahile se duce, singur, şi se întinde pe nisipul ţărmului, unde adoarme, istovit, şi îl visează pe Patroclu. A doua zi are loc înmormântarea. Ahile ordonă mirmidonilor să se echipeze ca de luptă şi să urce în care şi îl duc pe Patroclu, căruia Ahile, în mers, îi sprijină capul. Procesiunea, la care iau parte toţi aheii, duce leşul la locul cuvenit. Ahile îşi taie pletele şi i le pune lui Patroclu în mâini, în mijlocul vaietelor. Are loc prânzul funerar, după care rămân acolo doar cei mai apropiaţi mortului. Este înălţat rugul, pe care aşază leşul. Ahile sacrifică oi, boi, cai şi doisprezece tineri troieni, pe care îi ucide cu mâna lui, aşază lângă rug amfore pline cu miere şi ulei. Apoi, plângând, încearcă să aprindă rugul, care însă nu ia foc, iar atunci invocă vântul de apus şi pe cel de miazănoapte, care vin, viforoase, şi înteţesc focul; focul arde noaptea întreagă, în cursul căreia Ahile invocă, tânguindu-se, sufletul lui Patroclu, până răsare steaua dimineţii. Cenuşa e pusă în urnă şi urna aşezată în mormântul înălţat atunci. Când vor să se împrăştie, Ahile îi reţine şi le propune să participe la jocurile funebre în cinstea lui Patroclu (întreceri de care, pugilat, luptă corp la corp, alergări, aruncări cu discul, trageri la ţintă cu arcul). După fiecare întrecere, Ahile oferă numeroase premii de mare preţ. După jocuri se lasă noaptea. Ahile nu poate să doarmă şi plânge, copleşit de amintiri, se zvârcoleşte în pat, se ridică şi se plimbă pe ţărmul mării. In zori îşi înhamă caii la car, de care leagă leşul lui Hector, şi îl târăşte de trei ori în jurul mormântului lui Patroclu. Şi face asta zi de zi, timp de douăsprezece zile. Văzând asta, Zeus o cheamă pe Tetis şi îi spune să ducă poruncă din parte-i lui Ahile să dea leşul lui Hector lui Priam, care va veni chiar el să-1 răscumpere. Priam soseşte în noaptea următoare, iar Ahile îl tratează cu mare reverenţă şi îndurare, vorbesc îndelung, îi dă leşul, aşezându-1 chiar el în carul cu care venise Priam, ia din celălalt car răscumpărarea, mănâncă împreună, îl pofteşte pe bătrân să doarmă acolo şi, luându-şi rămas bun, îi promite că nu vor mai fi lupte timp de douăsprezece zile, răgaz pentru înmormântarea lui Hector. Este ultima apariţie a lui Ahile în Iliada, unde nimic din faptele lui ulterioare nu este înfăţişat. Şi nici moartea lui, doar prevestită de Hector, murind: de mâna lui Paris, lângă poarta Schee (poarta dinspre nord a Troiei). Abia din Odiseea mai aflăm că în jurul trupului său uriaş şi frumos, întins în praf, cu părul răvăşit, aheii s-au luptat o zi întreagă, cu înverşunare, până în amurg, când a izbucnit o furtună cumplită.

Trupul a fost adus în tabără, spălat şi uns. Aheii plângeau, îşi tăiau pletele în semn de doliu. Tetis, împreună cu toate zeiţele mării, a ieşit din valuri cu un ţipăt care i-a înspăi-mântat şi s-ar fi împrăştiat cu toţii dacă nu i-ar fi liniştit Nestor. Tetis şi nereidele, plângând şi scoţând ţipete de jale, i-au îmbrăcat trupul în veşminte divine. Cântecul funebru a fost cântat de Muze. A fost plâns, de oameni şi zeiţe, 17 zile şi 17 nopţi. Într-a 18-a a fost ars pe rug, împreună cu jertfe, miere şi miresme. În jurul lor, războinicii înălţau zarva armelor. Cenuşa i-a fost pusă într-o urnă de aur (dar al lid Dionysos şi operă a lui Hefaistos), împreună cu cenuşa lui Patroclu, şi le-au ridicat un mormânt la marginea mării, pe un promontoriu înalt.

Când a coborât în Infern, Odiseu s-a întâlmt şi cu umbra înlăcrimată a lui Ahile, care îl întreabă cum de-a ajuns acolo, în tărâmul morţilor, năluci nesimţitoare ale muritorilor istoviţi şi stinşi. Apoi îl întreabă dacă ştie ceva despre Peleu şi despre fiul lui, Neoptolem. Ulise nu ştie să-i spună nimic despre foarte bătrânul lui părinte, doar că pe Neoptolem 1-a adus el însuşi din Sciros lângă Troia, unde s-a dovedit bun la sfat şi viteaz în lupte, şi unde s-a aflat şi el, împreună cu toate căpeteniile, în calul de lemn care a adus pieirea Troiei. A plecat de acolo teafăr şi încărcat cu prăzi. Ahile îl ascultă şi, fără un cuvânt, se îndepărtează.

Comparaţiile.

Orice s-ar mai şti despre el, se ştie din alte părţi, nu din marea poezie homerică. Din ea fac însă parte şi comparaţiile legate de Ahile, a căror analiză adâncită nu poate lipsi aici. Prin ele, Ahile apare descris într-un alt limbaj, care vorbeşte despre o altă lume, fără loc şi timp şi ale cărei existenţe şi mişcări conţin ceva din esenţa lui şi totodată o transcend şi o transfigurează.

Nici un alt erou homeric nu este obiectul unui număr atât de mare de comparaţii. Sunt treizeci.

Dintre acestea numai trei nu îl au în vedere pe Ahile ca războinic şi, dintre acestea, două sunt analogii ale durerii lui pentru Patroclu. In prima, Ahile, care îşi ţine mâinile pe pieptul prietenului şi se tânguie în puterea nopţii, visând răzbunare, este comparat cu un leu căruia i s-au luat puii şi geme şi îi caută prin văi îndurerat şi mânios şi nu-i găseşt Ahile geme după omul pe care îl iubise cel mai mult înt oameni şi îl caută printre amintiri şi zadarnice vise. Iar î alt loc, în timp ce vânturile înteţesc flăcările rugului lui Patroclu, Ahile, care ocoleşte focul cu paşi lenţi, este asemuit cu un tată în ceasul în care trebuie să-şi ardă pe rug fiul iubit, mort înainte de vreme, înainte de nuntă. Cum murise şi Patroclu, tânăr şi fără a ajunge să vadă Troia căzând. Troia căreia Ahile voia ca, împreună cu Patroclu, doar ei doi, să-i desfacă sfânta diademă de mireasă.

A treia comparaţie din acest grup este ca un ecou târziu al tinereţii timpurii a lui Ahile. Când, în puterea nopţii, regele Priam intră în lăcaşul lui din tabăra ahee, îngenunchează, cuprinde genunchii lui Ahile şi îi sărută, Ahile îl priveşte cu uimire ca pe un muritor care, „după ce a săvârşit un omor în ţara lui, se arată pe neaşteptate în casa unui om avut” ca să ceară adăpost şi ocrotire. Gazda şi toţi cei de acolo îl privesc uluiţi. Aşa va fi sosit în Ftia, cu mulţi am în urmă, Fomix şi, mai târziu, Patroclu, însoţit de tatăl său. Doar că aici Homer, poate în chip deliberat, sugerează o inversiune patetică: ucigaşul este tocmai gazda, cel care vine să-1 implore este tocmai victima.

Celelalte comparaţii ţin de luptă. Ahile se năpusteşte asupra duşmanului ca un leu hăituit de săteni, aţâţat, gata să sară, cu gura înspumată, bătându-şi coastele cu coada; ca un delfin uriaş de care peştii fug să se ascundă în ungherele mării; ca un vultur care fugăreşte porumbei şi-i ajunge din urmă, ţipând; ca un foc năvalnic ale cărui flăcări, bătute de vânt, se zbuciumă şi se învârtejesc în arborii pădurilor; sau, tot ca un pârjol care goneşte lăcustele înspăimântate în ape de râu şi caii lui zdrobesc sub copite scuturi şi leşuri, aşa cum boii calcă, mugind, spicele de grâu pe arie, la treieriş.

Printre scenele de luptă de lângă Troia nu puţine sunt scene de fugă, fugă după cineva la care vrei să ajungi sau rugă de cineva de care vrei să scapi. Cum Ahile este cel mai rapid şi mai rezistent războinic din epopee, este firesc ca şi comparaţiile să ilustreze această însuşire a lui, ca în aceea m care apare ca armăsar biruitor în multe întreceri, care aleargă în galop peste câmpie. Dar cea mai cumplită împrejurare de acest fel este urmărirea lui Hector de către Ahile. Ahile aleargă după Hector înspăimântat, amândoi sunt asemeni unor armăsari care gonesc la jocuri funerare, să câştige un premiu. Dar premiul de la capătul acestei întreceri este viaţa sau moartea. Ahile aleargă ca un câine de vânătoare care urmăreşte un căprior şi, când acesta se adăposteşte într-un desiş, câinele îl urmăreşte neabătut, adulmecând, iar până la urmă îl găseşte. Şi mai aleargă Ahile şi Hector într-un fel: ca atunci când visezi că urmăreşti pe cineva şi, oricât de iute ai alerga, parcă ai sta pe loc, nici tu nu poţi să-1 ajungi, nici celălalt nu scapă, amândoi cuprinşi în coşmarul unei goane imobile. Pe de altă parte vine ceasul când răul te ajunge din urmă: Ahile însuşi, cu câteva ceasuri înainte, oricât de iute alerga, era ajuns de apele Scamandrului mânios, aşa cum un om care sapă un şanţ de irigaţie şi dă drumul apelor la vale este întrecut de curgerea lor, care târăşte, cu zgomot mare, pietriş. Ciudata comparaţie este de fapt o miniaturizare a referentului ei din naraţiune, dar, curgerea apei pe un şanţ neavând nimic înfricoşător, cum este năvala Scamandrului îndârjit împotriva eroului, accentul cade pe scăparea de sub control a unei forţe, indiferent dacă mare sau mică, pe care tot tu ai provocat-o.

În acelaşi context Ahile, îngrozit, iese din apele înverşunate ale râului şi caută să se îndepărteze, alergând: părea că e mai iute decât vulturul negru, care este, între păsări, cel mai puternic şi cu cel mai iute zbor. Era atât de înfricoşat încât i se părea că-1 hăituiesc toţi zeii cerului nemărginit.

Cele mai numeroase comparaţii legate de Ahile sunt cele care ilustrează strălucirea. Ele instituie, în felul lor specific, o relaţie între Ahile şi fenomenele luminoase produse de combustie. Când Ahile trece de parapet şi se arată, încă neînarmat, lângă şanţul aheu de apărare, ca să-1 vadă troienii şi să se înspăimânte, fruntea lui este încununată de un nimb, din ea ţâşneşte o flacără strălucitoare. Ţâşneşte până la cer, ca flăcările focurilor aprinse noaptea pe o insulă, într-o cetate asediată, pentru ca cineva să-i vină într-ajutor de pe mare. Nu lipseşte de aici o trimitere la asediul Troiei şi, într-o altă comparaţie, prevestind funestul foc care va mistui nu peste multă vreme cetatea, este vorba chiar de un oraş cuprins de flăcări mânioase şi înalte până la cer: incendiul este însuşi Ahile. Iar armele lui sclipesc orbitor în câmpie: casca lui e ca un astru scânteietor şi vârful lăncii ca luceafărul de seară, cea mai frumoasă stea, strălucind tot mai tare în adâncul nopţii; armura e ca o lucire de flacără sau ca steaua Câinelui lui Orion, care arde, rău prevestitoare, în cerul verii; iar scutul i se vede de departe, luminând ca luna, sau, într-alt loc, ca o flacără aprinsă undeva la o stână singuratică din munţi, văzută din larg de corăbiern pe care furtuna îi târăşte pe mare, departe de ai lor. Străbate aici, fără o relaţie nemijlocită cu contextul, toată durerea acelor oameni răzleţiţi de atâţia ani de casele lor, şi mai ales a lui Ahile, căruia îi este cel mai dor.

Este vremea acum ca, cercetându-i faptele şi vorbele, să năzuim către o înţelegere cât mai întreagă şi cât mai adâncă a acestei deloc simple plăsmuiri homerice care este Ahile. Şi e bine să începem, pentru a duce apoi analiza mai departe, cu felul în care vorbeşte Ahile încercarea de a adânci caracterul lui Ahile nu poate ocoli analiza felului în care vorbeşte el şi a specificităţii discursului său. Ahile nu-şi ascunde niciodată gândul după vorbe şi chiar declară că detestă duplicitatea, pe cel care una gândeşte şi alta spune, tot pe atât cât îi este urât de porţile Ţinutului morţii. Lucrul acesta i-1 spune lui Odiseu, şi nu întâmplător. S-ar putea crede că întregul fel de a vorbi al lui Ahile este deductibil din francheţea lui. Şi, într-o măsură, chiar aşa şi este. Dar acest lucru e departe de a duce la un stil frust şi rudimentar. Dimpotrivă, vorbirea lui Ahile abundă în particularităţi specifice, dintre care unele sunt mai degrabă surprinzătoare.

Singulanzându-1 printre toţi erou prin tot ce este şi cet face, Homer i-a dat lui Ahile un stil al expresiei care este numai al lui. În chip deliberat, dovadă că în însuşi cuprinsul poemului există consideraţii privitoare la diferenţele dintre felurile de a vorbi. Astfel Antenor, una dintre căpeteniile troiene, povestindu-i lui Pnam o mai veche vizită la Troia, a lui Menelau şi a lui Odiseu, veniţi în solie acolo pentru a negocia, îi spune că Menelau vorbea cu uşurinţă, limpede, fără şovăieli şi fără cuvinte de prisos, însă că Odiseu i-a uluit pe toţi cu bogăţia, cu forţa şi cu farmecul vorbim lui.

Ahile, până la un punct, vorbeşte cum ne-am aştepta: vehement, pătimaş, abrupt. Adesea anunţurile lui sunt scurte şi sacadate. Într-un loc, supărat pe Agamemnon, foloseşte, în cinci versuri, zece propoziţii independente: „N-o să-1 mai ajut nici cu vorba, nici cu forţa. M-a înşelat şi m-a jignit. N-o să mă mai amăgească, ajunge o dată. Din parte-mi, ducă-se pe pustii. I-a luat Zeus minţile. Mi-e silă de darurile lui. Nici că-mi pasă de el.” Asemenea stil asindetic ar fi de negândit în cuvântările îmbelşugate şi agale curgătoare ale lui Nestor. Totuşi sunt momente în care curgerea discursului îi este întreruptă de paranteze pătimaşe, ca atunci când, după moartea lui Patroclu, vrea să spună că pleacă să-1 răzbune, dar îşi taie în două rânduri vorba, punând la mijloc gândul că nu se va mai întoarce acasă, că n-a fost alături de Patroclu, să-1 salveze, că doar a stat lângă corăbii, zadarnică povară pământului, el, cel fără de pereche în luptă şi ca puţini alţii la sfat; şi, din acelaşi suflu, deplânge pornirile zănatice ale mâniei, întorcându-se în sfârşit la „Acum, aşadar.”

Nu există în Iliada stil mai încărcat de emotivitate decât al lui, cum se vede, printre atâtea altele, din adresările prin vocative extinse, din folosirea, frecventă şi specifică lui, a unor particule cu valoare emoţională, din violenţa insultelor şi a injuriilor. Şi nu în ultimul rând din numărul şi anvergura hiperbolelor, asociate cu formulări ipotetice, ca şi când marginile realului şi măsurile lui nu i-ar fi fost de ajuns: „n-am să mă împac cu Agamemnon nici dacă mi-ar da de zece sau de douăzeci de ori tot ce are acum şi va avea vreodată, toate comorile celor mai bogate cetăţi, bunuri câte sunt în lume fire de nisip„ sau (către Hector): „n-o să-ţi dau leşul alor tăi nici dacă mi-ar da o răscumpărare uriaşă şi greutatea ta în aur şi încă foarte mult pe deasupra.” Acestea sunt rostiri pătimaşe, ale unui om mai presus de măsura comună şi de ispita oricărei răscumpărări. Vorbeşte cu o închipuire excesivă şi într-alte prilejuri: revăzându-1 pe câmpul de luptă pe unul dintre fiii lui Priam, Licaon, pe care îl prinsese şi-1 vânduse mai demult în Lesbos, îşi zice, uimit ca de-o minune, că, dacă lucrurile merg aşa, dacă nici necuprinsa întindere albă de spume a mării nu-i mai ţine departe pe oameni, se va întâmpla ca şi aceia pe care i-a ucis să învie şi să se întoarcă pe pământ din negurile Ţinutului morţii. Dar respiraţia aceasta largă produce un cu totul alt efect atunci când Ahile se desprinde de îngrădirile unui loc anume şi vede lumea mai departe şi mai larg şi mai de sus decât oricare om. In câteva rânduri vorbirea lui trece brusc de la violenţă şi cruzime la o ciudată detaşare de contextul clipei, la o viziune cuprinzătoare cât vederea din înalt a unui vultur. Şi de la îngustimea acelei câmpii însângerate la spaţii îndepărtate şi vaste, a căror calmă existenţă e cu totul străină de înfruntările de lângă Troia. În asemenea clipe nu mai vorbeşte scurt şi tăios, versurile, încetinindu-şi ritmul, devin grave, foloseşte nume care trezesc mari ecouri, epitete solemne în lungimea lor şi aşezate simetric, evocând întinderile deschise şi îndepărtate ale pământului rodnic, cu păduri pline de umbră şi râuri înspumate, ale mării cu insulele ei, numind râun, lacuri şi munţi, ţinuturi (Fngia) şi insule (Lesbos), cetăţi vestite şi pline de aur (Orhomenos şi Teba Egiptului) şi sfinte sanctuare (Delfi, Dodona) care durează într-un alt timp, statornic, ca acela al comparaţiilor din poem şi al marilor clipe în care tragica Iliadă se înalţă deasupra ei însăşi. Ahile găseşte cuvinte impunătoare, care descriu, în densitatea lor, marile trăsături ale vieţii lumii şi cu deosebire, pentru acest fiu al unei zeiţe a mării, marea cu întinderea ei, căreia îi simte talazurile, şi cu adâncul de sub negrele înfiorări; şi toate apele pământului, de la izvoare şi fântâni adânci, până la marile râuri care curg puternic spre mare cu ape bogate şi vârteje de argint şi până la marele fluviu de obârşie, Oceanul, care împrejmuie lumea şi curge sub stele, cu ape adânci. In asemenea viziuni violenţa îşi găseşte pentru o clipă înseninare şi odihnă, departe de zbucium. Cuvântul „departe” (telothi, telothen) e rostit de Ahile mai adesea decât de toţi ceilalţi şi cu un ecou din adânc şi din necuprins pe care în nici un alt glas din Iliada nu-1 are.

În schimb sunt cuvinte (101 la număr) pe care în Iliada nu le rosteşte decât el. Şi nu doar cuvinte, ci şi sensuri unice, întrebuinţări fără analog. Multe stau mărturie, şi ele, mani puteri de expresie a lui Ahile, care nu este altceva decât puterea naturii lui şi a facultăţilor sale, translaţia în verb a Forţei cosmice care îl însufleţeşte şi îl face unic.

Într-adevăr, iutele Ahile ştie să zăbovească îndelung asupra câte unei realităţi sau închipuiri, descriind, povestind, fie că vorbeşte de un sceptru (lemn retezat din trunchiul viu de secure şi acuma uscat, menit să nu mai aibă frunze şi ramuri), fie de jertfa cernită a pletelor sale (pe care ştie că nu le va mai reteza acasă la el, în Ftia depărtată, însoţindu-le cu o jertfă bogată de o sută de boi şi de cincizeci de berbeci, lângă râul copilăriei sale şi lângă templul plin de miresme de acolo). Când susţine că va pleca de lângă Troia, nu se mulţumeşte doar cu asta, spune că va aduce întâi o jertfă zeilor, apoi îşi va umple corăbiile cu bunurile dobândite, le va trage în mare şi apoi vor putea fi văzute brăzdând marea îmbelşugată în peşti, împinse în zori de puternice vâsle. Iar când îi aminteşte lui Eneea de ziua, mult mai veche, când acesta a fugit de lancea. lui, îl arată părăsindu-şi turmele şi luând-o la fugă cât îl ţineau puterile, la vale pe coastele muntelui, fără să arunce o privire înapoi. Este adevărat că mai întâlnim şi la alţi vorbitori din Iliada (Hector, Andromaca, Priam) desfăşurări asemănătoare de imagini. Numai că acestea sunt toate reprezentări amănunţite ale dezastrelor care îi pândesc, perindări de imagini cu care spaima devenită verb umple închipuirea. La Ahile totul are forţă, relief şi culoare. Hector, vorbind de avuţiile Troiei, spune că „cetatea ale cărei palate erau cândva bogate în aur şi în bronz este acum aproape golită de ele, vândute cum au fost în Frigia şi în Meonia”. Hector nu face de altfel, vorbind aşa, decât să enunţe un imperativ pragmatic, arătând că Troia, istovită şi sleită de zece ani de război, trebuie să-i pună grabnic capăt, biruind, în schimb Ahile, mai târziu, deplângându-1 pe Priam, îi spune „bătrâne rege, auzeam cândva cât erai de fericit, tu şi mulţii tăi copii, stăpân bogat al marilor întinderi dintre Lesbos, îndepărtata Frigie şi îndepărtatul Helespont. Iar acum în preajma cetăţii tale nu sunt decât lupte şi măceluri”. Este aici intuiţia cuprinzătoare a unui fost belşug şi totodată compasiune pentru irosirea lui. Aşa cum, într-alt loc, vorbind de Teba Egiptului, nu doar o pomeneşte, ci adastă asupra avuţiilor de care îi sunt pline toate casele, asupra celor o sută de porţi ale ei, prin care pot să treacă câte două sute de războinici cu carele şi caii lor cu tot.

La toate acestea Ahile, cel mai puternic şi mai expresiv vorbitor al Iliadei, adaugă încă o particularitate. Comparaţiile homerice, atât de frecvente în părţile narative ale Iliadei, sunt foarte rare în părţile vorbite, cincisprezece cu totul, dintre care zece sunt rostite fiecare de câte un alt personaj (cu excepţia lui Apolon, care se foloseşte de câte o comparaţie în două rânduri), iar restul de o treime sunt rostite de către Ahile. Şi chiar dintre cele zece rostite de alţii, două se referă tot la el.

Cât despre cele folosite de el însuşi, mai atenta lor cercetare relevă ceva ciudat. Doar una ţine de partea crud antagonică din Ahile, cea în care, înainte de duelul final cu Hector, îi spune acestuia că între ei doi nu poate fi vreo înţelegere sau chezăşia vreunui jurământ, aşa cum nu pot fi intre oameni şi lei sau între oi şi lupi. Dar chiar aceasta stă m cumpănă cu alta, atât de ciudată în gura celui mai războinic dintre toţi acei războinici şi a cărui violentă şi îndărătnică mânie este însuşi subiectul Iliadei. Îi spune mamei sale, tocmai în clipa în care e gata să plece la luptă ca să-1 răzbune pe Patroclu omorându-1 pe Hector: „Piară vrajba sădită în zei şi oameni, piară mânia care-1 asmute şi îl îndârjeşte chiar şi pe omul cu mintea întreagă şi care ne varsă în suflet ceva cu mult mai dulce ca mierea, umplându-1 însă cu fum.” Doar Ahile putea să spună că mânia este ca mierea şi mierea ca fumul, pentru că numai el, dintre toţi erou Ihadei, este înzestrat cu această forţă de expresie, aici şi pretutindeni. Iar restul de trei comparaţii nu sânt cu nimic mai puţin surprinzătoare dacă ne gândim cine le rosteşte. In toate trei apar fiinţe neajutorate sau plăpânde: un copilandru porcar, luat de apele unui puhoi pe care vrea să-1 treacă într-o zi de furtună (Ahile este el însuşi gata să se înece în apele, încrân-cenate împotriva lui, ale Scamandrului); nişte pui de păsări încă fără aripi, cărora mama lor se căzneşte, răbdând de foame, să le-aducă tot ce poate s-adune din preajmă (este tot el Ahile, aducând aheilor prăzi cu greu dobândite); şi o fetiţă care aleargă după mama ei şi 1 se agaţă de poale, îm-piedicând-o din mers şi, cu ochii în lacrimi, se cere în braţe (este Patroclu pe care îl vede, înduioşat, venind către el şi vărsând amare lacrimi de mila aheilor înfrânţi). Toate acestea vădesc două lucruri: o arie de experienţă omenească pe care altfel nu i-am bănui-o şi, pe de altă parte, o capacitate emotivă şi o gingăşie neaşteptate la omul acesta violent şi de atâtea ori atât de nestăpânit şi de nemilos.

Este doar un contrast între altele. Cum anume se unesc ele într-o singură fiinţă ca Ahile, trebuie înţeles şi trebuie spus. Este ceea ce rămâne aici de făcut.