Capitolul II.

Ora zece. David îşi luă şapca din cui, se strecură afară şi porni agale pe caldarâmul desfundat al uliţei Inkerman. Toate uliţele minerilor din Sleescale erau botezate după glorioasele victorii din războiul Crimeii. Uliţa cea mai de sus, pe care locuia David, se numea Inkerman; a doua Alma; mai la vale era uliţa Sevastopol', iar ceva mai jos, unde locuia Joe, era uliţa Balaclava. David se ducea la Joe să vadă dacă nu vine „să facă un tur”.

Vântul se mai muiase, şi pe neaşteptate se ivi soarele dintre nori. Revărsarea abundentă de lumină îl incintă pe David, deşi ii lua ochii, nedeprinşi cu ea. Înainte de grevă, de multe ori i se întâmpla ca iarna să nu vadă soarele zile în şir. Dimineaţa, când cobora în puţ, era întuneric; seara, când ieşea, tot întuneric.

Dar acum era o zi frumoasă, deşi cam rece. Îi umplea toată făptura de o lumină ciudată. Strălucirea asta îi evoca, într-un fel neînţeles, rarele zile când îl lua taică-su Ia pescuit, pe Wansbeck în sus. Departe de bezna şi murdăria din mină… Crângurile verzi de aluni… Bolborosiri de apă cristalină…

— Priveşte, tată, priveşte! Exclama el emoţionat când dădea cu ochii de vreun smoc de ciuboţica-cucului.

Coti pe uliţa Balaclava. Ca şi celelalte uliţe din mahala, Balaclava se întindea pe vreo jumătate de kilometru. Era o adunătură de case murdare de piatră, mai toate negre de funingine, dar mânjite şi tărcate strâmb cu câteva bidinele de var, acolo pe unde oamenii încercaseră să tencuiască crăpăturile mai noi şi mai mari.

Hornurile pătrate păreau ameţite de băutură, atât erau de hâite şi dărâmate; din pricina lăsării terenului, şirul lung de acoperişuri, altădată ordonat, unduia acum ca o mare cu valuri. Drept garduri, curţile aveau împrejmuiri din traverse de cale ferată putrezite, din buturugi despicate şi bucăţi ruginite de tablă ondulată – toate astea proptite cu mormane de zgură şi sterilde la mină. Fiecare curte avea closetul ei, şi fiecare closet căldarea lui de tinichea. Closetele apăreau ca nişte gherete de santinelă printre şirurile de case, la capătul cărora se aflau nişte cocioabe ridicate de mâini nedibace pe maidanul plin de hârtoape, alături de şine. Cam pe la mijloc era gura puţului Neptun 17, şi îndărătul ei se întindea monotonia bărăganului Snook, puţin în pantă şi văluros pe alocuri. Era o pârioagă plină de băltoace şi şanţuri, brăzdată de fostele exploatări la zi ale minei Neptun, de acum un veac. În mijlocul pârloagei se căsca Groapa Scursorilor. De altfel, tot bărăganul Snook era legat de puţuri. Peste tot se înălţau răsuflătorile puţurilor, se revărsa sterilul din puţuri, se ridicau turnurile de extracţie de la gura puţurilor, totul vorbea numai de puţuri. Pe acest fundal, o frânghie cu rufe spălate te izbea ca un afront. Şirul acesta de rufe în culori vii – care albastre, care roşii – contrasta puternic cu posomorita monotonie a bărăganului sordid, dind întregului tablou o frumuseţe brutală, perversă.

Lui David îi erau toate prea bine cunoscute şi nu-l încântau.

Acum îi plăceau parcă şi mai puţin. Tot şiragul de case mohorâte, construite spate în spate, era învăluit într-un aer de apatie şi înfrângere. Câţiva cărbunari – Leeming Boxerul, Keeker Howe, Bob Ogle şi încă vreo doi care în vremuri bune alcătuiau „cenaclul cartoforilor” – şedeau cu spatele rezemat de zid. Acuma nu jucau, pentru că le lipseau bănuţii, dar şedeau pe vine, ca şi cum ar fi jucat.

Şedeau fără să schimbe o vorbă. Bob Ogle, care era tovarăş cu David în schimbul întâi de la sectorul Paradis, îl salută în timp ce-şi mângâia căţeluşa pe cap.

— Cum o mai duci, Davey? I se adresă Leeming Boxerul.

— Cum o mai duci tu, Boxerule? Zise David.

Ceilalţi mineri îl priveau pe David cu un fel de curiozitate, identificându-l în mintea lor cu taică-su, Robert, care-i făcuse să părăsească lucrul. Dar în faţa lor stătea un băiat palid, îmbrăcat într-un costum ponosit, care pe deasupra îi rămăsese şi prea mic, legat la gât cu un fular de bumbac şi încălţat cu galanţii grei de la mină, ghetele fiindu-i amanetate. Nu-şi tunsese părul de multă vreme, şi încheieturile slabe ale mâinilor contrastau cu palmele umflate de muncă.

Le simţea privirea iscoditoare şi o înfrunta liniştit, îndreptându-se, cu o poză puţin sfidătoare, către casa cu numărul 19 – unde stătea Joe Gowlan.

Deasupra uşii era o firmă, pe care scria cu litere strâmbe: „închiriem biciclete. Pompe funebre. Pensiune”. David intră.

Joe şi cu taică-su, Charley Gowlan, tocmai îşi luau gustarea de dimineaţă. Pe masa de lemn se afla un castron cu plăcintă cu carne, alături un ceainic mare, o cutie de lapte condensat începută şi o franzelă, din care rupseseră vreo două halci. Pe masă era o dezordine de necrezut; aceeaşi dezordine domnea în toată casa – două odăi unite de o scară perpendiculară. Murdărie, răvăşeală, mâncare din abundenţă, un foc care duduia în sobă, haine răspândite peste tot, vase nespălate, miros de lenjerie murdară, de bere, prăjit, sudoare.

Din toate se degaja senzaţia unei promiscuităţi confortabila.

— A, bună, băiete! Cum te mai simţi azi? Îl întrebă Charley Gowlan înfundând o bucată mare de carne în gura lui cât o şură.

Avea cămaşa de noapte băgată în pantaloni, bretelele îi atârnau peste burta proeminentă, în picioare îşi pusese papucii de casă, tăiaţi dintr-un covor vechi. Gesticulând cu pumnul roşu, uriaş, în care ţinea cuţitul, îl salută amabil din cap pe David. Charley era întotdeauna amabil. Charley Gowlan Mătăhălosul, pontatorul de la Neptun, era tare prietenos. Păcătosul ăsta se bătea pe burtă cu toată lumea; se avea bine şi cu muncitorii, şi cu Barras. Îi plăcea să facă de toate, de la gospodărie – dat fiind că rămăsese de trei ani văduv – şi până la vânătoarea de iepuri sau braconajul de somoni pe Coquet în sus.

David se aşeză, privindu-i pe Joe şi pe Charley cum mănâncă.' Aveau o poftă grozavă: fălcile tinere ale lui Joe clefăiau metodic.

Charley plescăia din, buzele groase, întinzând pe pâine sosul sleit al plăcintei. Oricât de tare se ţinea David, simţi că dinţii i se strâng şi-i lasă gura apă. Deodată, când erau pe sfârşite, Charley încetă brusc curăţirea rămăşiţelor din castron şi i se adresă de parcă atunci i-ar fi dat prin gând:

— Nu vrei să razi ce-a rămas pe fund, băiete?

David clatină din cap: un imbold ascuns îl făcu să refuze.

— Am luat gustarea de dimineaţă, zâmbi el.

— Ah, bine, dacă ai mâncat, desigur…

Ochii mici ca de porc, împlântaţi în obrazul lui rotund şi mare cât un obroc, clipiră şiret. Când termină masa, întrebă:

— Şi ce mai zice taică-tu, acum, când e mai mult ca sigur. Că suntem bătuţi?

— Nu ştiu.

Charley linse cuţitul şi oftă de mulţumire.

— Eh, am avut multe necazuri. Eu unul nu le-am dorit. Şi nici Heddon nu îe-a dorit. Nu e niciunul printre noi care să le fi dorit.

Auzi vorbă, să stârneşti o furtună pentru nişte echipament de protecţie, şi pentru un spor de salariu – o jumătate de penny la tonă!

Eu am zis din capul locului că-i o prostie.

David se uită la el. Charley pontatorul măsura producţia cărbunarilor; va să zică era şef acolo la gura puţului. Lucra mână-n mâna cu Heddon, agentul sindical de la Tynecastle. Ştia el bine că nu e vorba numai de echipamentul de protecţie şi de sporul de o jumătate de penny la tonă. David rosti gânditor:

— Dar e multă apă în sectorul de la Băltoacă.

— Ha! Apă!

Charley zâmbi atotştiutor, cu gura lăţită. Munca pe care o îndeplinea nu-l silea niciodată să intre în adâncuri; el ponta vagoneţele la suprafaţă, când ajungeau scârţâind la rampa de la gura puţului, îi dădea mâna să facă pe atotştiutorul. Continuă:

— Sectorul Paradis a fost dintotdeauna o groapă umedă. Apa nu-i acolo doar de ieri, de-alaltăieri şi nu cred să fie mai rău la Băltoacă decât în altă parte. Doar nu s-o fi speriind tat-tu de-o picătură de apă, ce naiba?!

Conştient de rinjetul batjocoritor al lui Charley, David îşi înghiţi cu un efort indignarea.

— Munceşte în apă de douăzeci şi cinci de ani, aşa că nu văd cum s-ar putea speria, spuse eJ indiferent.

— Da, asta aşa e, ştiu şi eu prea bine. Bravo băiete, că ţii cu tat-tu! Dacă nici tu n-oi ţine, Dumnezeu ştie cine ar mai face-o. Şi să nu crezi că eu îţi găsesc vreo vină din asta. Eşti băiat cu cap, zău!

Charley rigâi zgomotos, se ridică, apoi se trânti greoi pe scaunul de lingă foc, căscă, se întinse şi începu să-şi umple pipa de lut, tare afumată.

Joe şi cu David ieşiră.

— Lui ce-i pasă, că doar nu-l obligă nici dracu să coboare în sectorul Paradis! Comentă Joe obraznic de îndată ce închise uşa în urma lor. Nu i-ar strica de loc boşorogului să tot stea prin băltoace, cum sunt eu siiit s-o fac.

— Nu-i vorba numai de umezeala, Joe, insistă David. Tu ştii ce zice taicâ-meu.

— Ştiu, ştiu! M-am săturat de când tot aud, şi pot să-ţi spun, Davey, că s-au săturat şi ceilalţi băieţi. Taică-tu are tot felul de idei în privinţa Băltoacei. El crede că ştie toate celea de-a fir a păr!

— În orice caz, ştie foarte multe, ascultă-mă pe mine, spuse David cu multă însufleţire. N-a pornit el la grevă doar aşa, ca să se distreze.

— El nu! Dar unii dintre băieţi, da, răspunse Joe. Se plictisiseră să mai muncească în apă şi li s-a părut că ar fi plăcut să mai schimbe puţin. Acuma, că le-a ieşit pe nas, şi-ar da şi capul, numai să poată începe iar lucrul. Oho, şi încă cum! Chiar dacă-n Băltoacă ar fi apă până-n tavan!

— Mă rog! N-au decât să înceapă:

— Păi chiar asta or să şi facă, poţi să fii sigur, îi răspunse Joe cu acreală. Aşteaptă numai până Ig trei, când au mitingul. Dar nu te propti tu pe picioarele dindărăt. Poti să mă crezi că mi s-a urât şi mie, ca şi ţie. Cu prima ocazie, o şterg de-aici. N-o să-mi putrezească mie oasele în gaura asta păcătoasă. Vreau să fac rost de ceva biştari şi plec în lumea largă.

David rămase tăcut. Se simţea indignat şi chinuit de gândul că viaţa îi era potrivnică în toate privinţele. Şi el ar fi vrut să scape de la Neptun, dar nu în acelaşi chip ca Joe. Îşi amintea că Joe mai fugise o dată de acasă, şi-l adusese înapoi Roddam, subofiţerul de poliţie.

Plângea în hohote, dar taică-su tot l-a croit cu cureaua.

Conâinuară drumul în tăcere. Joe mergea fudul, cu mâinile în buzunare, făcând paradă de forţa lui şi legănându-se ca un boxer. Era un flăcău bine făcut, cu doi ani mai în vârsta decât David. Avea umerii 'laţi şi voinici, spinarea dreaptă, părul negru, cârlionţat, şi ochii negri, vioi. Joe avea un fizic foarte plăcut şi era pe deplin conştient de acest lucru. Privirea îl arăta sigur de sine, chiar felul în care-şi punea şapca, şmechereşte, intr-o parte, trăda îngâmfare, tupeu, agresivitate.

Curând, reluă vorba:

— În viaţă, dacă vrei să te distrezi trebuie să ai bani nu glumă!

Şi – te întreb eu: ce, în mină poţi să faci bani? Pe dracu! În orice caz, bani serioşi nu poţi scoate. Ei, şi eu unul vreau să mă distrez.

Pentru asta am nevoie de loz. Eu vreau să văd lumea, să-mi trăiesc viaţa. Tu da, ai noroc. Probabil c-ai să mergi la Tynecastle. Taică-tu vrea să te trimită la colegiu. Mi se pare că şi asta-i o idee fixă pe care şi-a băgat-o-n cap. Eu însă trebuie să-mi port singur de grijă. Şi să vezi tu dacă n-o să-mi port, zău aşa! Ştii care-i şmecheria? Să ajungi primul la potou, că de nu, ţi-o ia altul înainte.

Brusc, puse capăt trăncănelii şi-l bătu pe David zdravăn pe umăr. Îi zâmbi, şi zâmbetul lui era prietenos, simpatic. Când voia, Joe ştia să fie prietenos şi simpatic ca nimeni altul. Ochii lui negri frumoşi radiau o prietenie care-ţi încălzea inima şi ţi-l înfăţişau ca pe omul cel mai apropiat, regele băieţilor de treabă.

— Hai, Davey, mergem la bărci. Punem o undiţă la mal, şi pe urmă vâslim în larg, să vedem ce putem prinde.

O luară pe jos pe strada Cheiului, apoi săriră de pe faleză pe malul nisipos, înapoia lor se întindeau nişte dune înalte formate din nisip amestecat cu bălăriile şi păpurişul din Sărătură. Lui David îi plăceau dunele, în timpul verii, uneo sâmbăta, după ce ieşeau din schimb şi taică-su se ducea la circiuma Bun găsit, să bea un rând cu ortacii, David se afunda în păpuriş. Stătea de unul singur şi asculta cântecul ciocârliei. Lăsa cartea din mână şi scruta bolta azurie, în căutarea punctuleţului care se înălţa în văzduh. Şi acum îi dădea inima ghes să se culce în păpuriş. Îl apucase iar ameţeala, îi căzuse ca un bolovan la stomac felia groasă de pâine caldă înfulecată cu lăcomie. Dar Joe ajunsese la dig. Urcară pe dig şi se duseră In port.

Câţiva băieţi din mahalaua Teraselor căutau cărbuni în apa murdară, scăzută acum, înaintea fluxului. Legaseră de o prăjină o căldare veche, ciuruită. Scormoneau fundul după bucăţelele de cărbune căzute de pe şlepuri în vremea când activitatea era în toi. În lipsa alocaţiei distribuite de mină de două ori pe lună, râcâiau acum mâlul să găsească resturi de care altădată nici nu s-ar fi sinchisit. Joe se uita la ei, dispreţuindu-i în taină. Rămăsese locului, cu mâinile înfipte în buzunare, cu picioarele larg desfăcute, îi privea de sus. Pivniţa lui era plină de'cărbuni ca lumea, furaţi de la gura puţului, îi furase chiar el, alegând bucăţile cele mai bune din morman. Pântecele îi era plin de mâncare, şi încă de mâncare bună. De asta avusese grijă taică-su, Charley. Există o singură cale s-o scoţi la capăt: să pui mâna pe lucrurile care-ţi trebuie, să le cauţi, să le înşfaci, nu să stai tremurând de frig, leşinat de foame, şi să dai din colţ în colţ, cu slaba nădejde că o să se îndure ceva să-ţi pice de la sine în căldare.

— Bună, Joe băiatule! Strigă linguşitor Ned Softley. Era prostovanul care supraveghea ventilatorul sectorului Paradis. Nasul lung i se înroşise de ger, şi trupul puţintel îi era scuturat de frisoane. Râse îmbietor. N-ai o ţigară, frate Joe? Mor să trag şi eu un fum.

— Îmi pare al naibii de rău, exclamă Joe înţelegător şi pe dată mărinimos, dar asta-i ultima, frate Ned!

Scoase o ţigară de după ureche, o privi trist şi o aprinse cu cel mai amabil regret. Dar cum se întoarse Ned cu spatele, Joe rânji.

Bineînţeles că avea un pachet întreg de Woodbine în buzunar. Dar ce era prost să-i spună lui Ned? Ferit-a sfintul! Rânjind încă, îşi reluă plimbarea alături de David, când un strigăt îl făcu să se întoarcă brusc.

Era strigătul lui Ned, un geamăt ascuţit, de protest: după trei ceasuri de trudă sub şfichiuirile vântului, izbutise aproape să-şi umple sacul şi tocmai dădea să-î încarce în spinare şi să pornească spre casă. Dar Jake Wicks fusese mai iute de mină. Jake, o huidumă de vreo şaptesprezece ani, aşteptase liniştit să pună mâna pe cărbunele lui Ned. Ridică sacul de jos şi, sfidându-i pe băieţi cu priviri bătăioase, porni nepăsător spre capătul portului.

Ceata flăcăilor se porni pe un cumplit hohot de ris. Zău dacă s-a pomenit mai mare comedie! Auzi, să ia Jake bucăţelele strinse de Ned Softley şi să plece cu ele aşa, ca nimic, în timp ce Ned ţipa şi scâncea în urma lui ca un apucat! Mai mare haz nici că se putea! Şi cel mai tare dintre toţi râdea Joe.

Lui David însă nu-î venea să râdă. Se făcuse alb ca varul la faţă.

— Nu-i drept să ia cărbunii ăia, murmură el. Sunt ai lui Softley, care a muncit pentru ei.

— Aş vrea să văd şi eu cui i-ar da mâna să-l oprească, răspunse Joe înecindu-se de ris. Doamne, ia uită-te la mutra lui Softley, uită-te numai niţel…

Tânărul Wicks înainta de-a lungul debarcaderului, cărând cu uşurinţă sacul. Softley se ţinea plângând după el, urmat de o gloată de zdrenţăroşi care se tăvăleau de râs.

— E cărbunele meu, se smiorcăia Softley într-una, cu lacrimile prelingându-i-se pe obraji. Eu l-am cules din noroi, zău că da, ca să aibă mama foc în vatră…

David îşi încleşta pumnii şi făcând un pas într-o parte îi tăie calea lui Jake Wicks. Acesta se opri brusc.

— Ce-i mai fi vrând şi tu? Întrebă el băţos.

David scrâşni din dinţi.

— Îs cărbunii lui Ned. Nu poţi să-i iei aşa. Nu-i frumos. Şi nici drept.

— Ei, nu mă-nnebuni! „făcu Wicks netulburat. Şi cine mă opreşte?

— Eu.

La toţi le pieri râsul. Jake lăsă cu grijă sacul jos.

— Tu, mă?

David încuviinţă scorţos din cap. Era atât de încordat, încât nici nu mai putea vorbi. Fierbea de mânie văzând nedreptatea pe care i-o făcea Jake lui Ned.

Jake Wicks era cogeamite flăcăul, cântărea pe puţin zece kilograme mai mult decât David şi era cu un cap mai înalt. Şi pe urmă, era aproape un bărbat, în orice caz fuma, înjura şi bea cot la cot cu bărbaţii. Dar lui David nu-i păsa. Nimic nu mai conta, absolut nimic, decât atât: să nu-l persecute Wicks pe Softley.

Adresându-i obişnuita provocare la bătaie, Wicks întinse pumnii, îi strânse unul peste altul şi-l pofti pe David să-i despartă dacă poate.

David iscodi faţa rotundă, buboasă a lui Jake, străjuită de o claie de păr câlţos. Îl vedea acum mai bine ca oricând. Prinţ re coşurile de pe pielea lui bolnavă, David distingea punctele negre, murdare.

Zări un ulcior care începea să-i umfle pleoapa stingă. Apoi, cu iuţeala fulgerului, desfăcu dintr-o lovitură pumnii lui Jake şi-l pocni drept în nas.

Straşnică lovitură! Toată lumea văzu cum pumnul drept îi turti nasul lui Jake, de-l podidi sângele. Gloata urlă, şi pe David îl trecu un fior de bucurie sălbatică.

Jake se dădu înapoi, scutură din cap cum face un câine ud, şi apoi se năpusti orbeşte, agitându-şi braţele ca o moară de vânt.

Tocmai atunci, cineva care stătea mai la o parte şi se uita îi preveni cu un strigăt:

— Păzea, băieţi!

Uite-l pe Plânsa!

David avu o clipă de şovăială, întoarse puţin capul, şi în clipa aceea pumnul lui Jake îl izbi drept în tâmplă. Deodată văzu totul ca printr-o ceaţă misterioasă, simţi că i se învârteşte capul; un moment i se păru că se prăbuşeşte în adâncul minei, atât de brusc îl învăluise întunericul, atât de tare îi vuiau urechile. Pe urmă leşină.

Băieţii ii mai aruncarş o privire lui David, apoi se împrăştiară în grabă. Şi Ned Softley se grăbi să plece, dar îşi luă cărbunii.

Între timp se apropie Plânsa. Se plimbase pe ţărm, privise la jocul valurilor pe nisip. Lui Iisus Plânsa îi era tare dragă marea, în fiecare an îşi lua de la mină zece zile concediu, pe care le petrecea la Whitley Bay, plimbându-se în sus şi-n jos pe mal. Purta în faţă şi-n spate câte o pancartă cu citatul lui preferat: „Iisus plâns-a pentru păcatele lumii”. Acelaşi citat stătea scris cu litere de aur şi pe frontispiciul casei lui. De aceea, deşi de fapt se numea Clem Dickery, oamenii îl ştiau de Iisus Plânsa, ori mai pe scurt Plânsa. Spre deosebire de ceilalţi mineri, Plânsa nu locuia în mahalaua Teraselor.

Nevastă-sa, Susan Dickery, făcea plăcintă cu carne de berbec şi o vindea într-o dugheană de la capătul străzii Lamb. Deasupra plăcintăriei locuiau ei. Susan îndrăgise un citat mai sever: „Pregăteştete, căci fi-vei chemat în faţa Domnului”, îl avea tipărit pe toate pungile în care ambala marfa. De aici se născuse la Sleescale şi zicala: „Mănincă plăcintă de la madam Dickery şi pregăteşte-tesă fii chemat în faţa Domnului”. Dar plăcintele erau foarte bune. Lui David îi plăceau. Şi-i plăcea şi Clem Dickery. Plânsa era un mic fanatic, dar liniştit de felul lui. Şi cel puţin nu era ipocrit.

Când îşi reveni, clipind năuc, David îl văzu pe Plinsa aplecat asupra lui, pocnindu-i palmele şi veghindu-l întristat şi grijuliu.

— Mi-a trecut, zise David ridicându-se într-un cot, dar încă lipsit de vlagă.

Neobişnuit de discret, Plânsa nici nu pomeni de încăierare, în schimb îl întrebă de când n-a mai mâncat.

— De azi-dimineajă, îi spuse David. Am luat gustarea…

— Te poţi ţine pe picioare?

David se ridică de-a binelea, sprijinindu-se de braţul lui Plânsa.

Se clătină, dar căută să-şi mascheze nesiguranţa cu un zâmbet.

Plânsa îl privi sumbru. El nu ocolea adevărul, aşa că-i spuse:

— Eşti slăbit de nemâncare. Vino acasă la mine.

Îl conduse încet pe David, peste dunele de nisip, până în strada Lamb.

În bucătărie la Plânsa, David se aşeză la masă. Aci se ţineau faimoasele „întruniri din bucătărie”. De pe pereţi, tablourile alegorice colorate ţipător îşi trimiteau flăcările: TRÂMBIŢA DIN ZIUA DE APOI, SCAUNUL JUDECĂŢII DE APOI, CALEA BINELUI ŞI CALEA RĂULUI, toate tablourile erau semănate cu sumedenie de îngeri blonzi, asexuaţi, defilând ţanţoşiân veşmintele lor imaculate, în sunetele trâmbiţelor de aur. Îngerii erau scăldaţi în lumină; dar nu lipsea nici bezna; printre ruine de coloane corintiene răgeau fiarele întunericului r ăpustindu-se asupra gloatei tremurătoare înghesuite pe marginea gheenei.

Pe poliţa căminului atârnau smocuri de ierburi şi alge, puse la uscat. Plânsa cunoştea toate buruienile de leac, le strângea cu osârdie, fiecare la timpul potrivit, căutindu-le cu luare aminte pe sub gardurile vii şi iscodindu-le cu răbdare pe sub stânci. Acum stătea lângă foc.

Pusese nişte muşeţel să fiarbă într-un ceainic mic, pestriţ. Când a fost gata ceaiul, a umplut o ceaşcă şi i-a oferit-o lui David. Apoi, fără o vorbă, a plecat şi l-a lăsat singur.

David bău fiertura. Era amară, dar aburul era parfumat, îl încălzea, îl îmbărbăta şi-l mângâia. Îi şterse amintirea dureroasă a încăierării, dar îl făcu să simtă ghearele foamei. Tocmai atunci se deschise uşa, şi Plinsa se întoarse însoţit de nevaştă-sa. Era ciudat cit de mult semăna cu el. Mică de statură, curată şi îngrijită, îmbrăcată în negru de sus până jos, cu mişcări puţine şi cumpănite, mai avea comun cu soţul şi expresia serioasă şi liniştită a feţei, în tăcere, aşeză dinaintea lui David o farfurie cu două plăcinte calde cu carne de berbec şi turnă cu grijă pe fiecare nişte sos fierbinte dintr-o cănită smălţuită.

— Mănâncă-le încet, îl sfătui blând.

Apoi se trase lângă bărbatul ei. După o clipă de şovăială, David se aşternu pe mincare. Cei doi soţi se ţineau deoparte, dar nu-l scăpau din ochi.

Plăcintele erau minunate, sosul – gustos şi picant. După ce înghiţi şi ultima fărâmiţă dintr-o plăcintă, David ridică deodată ochii şi îi văzu cu privirile aţintite asupra lui. Plânsa rosti cu glas scăzut un alt citat din Biblie: „Eu te voi hrăni şi pe tine, şi pe ai tăi. Şi El ii mângâie şi le grăi cu inimă bună.”

David încercă să-şi exprime recunoştinţa printr-un zâmbet; dar ceva neînţeles poate mirarea în faţa bunătăţii lor neaşteptate, îi puse un nod în gât. În sinea lui se blestemă singur pentru asta, dar n-avea încotro, îl năpădi un val d6 simţiri, amintirile atâtor necazuri prin care trecuse şi el, şi toţi ceilalţi în ultimele trei luni. Îl apucă groaza ămintindu-şi cum se caliceau la fiecare cheltuială, cum amanetaseră tot, cum se iscase duşmănia ascunsă dintre părinţii lui – maică-sa minioasă, taică-su încăpăţânat.

David n-avea decât paisprezece ani. Cu o zi înainte mâncase un nap din grădina lui Litdle. În lumea asta plină de bogăţii şi frumuseţi, el umblase pe câmp şi scormonise pământul ca jivinele, să-şi astâmpere foamea cu un nap.

Îşi sprijini capul în mâna firavă. Pe neaşteptate, se născu în sufletul lui năzuinţa pătimaşă de a face ceva… Ceva care să pună capăt la toate astea… Ceva care să lecuiască omenirea şi s-o înalţe. Trebuia s-o facă, şi avea s-o facă. O lacrimă i se prelinse pe obraz şi picură în sosul de plăcintă. Pe pereţi îngerii suflau în trâmbiţă. David îşi suflă nasul, ruşinat.