Capitolul III.

La unu şi jumătate, prânzul era pe sfârşite în vila Law. Ţinându-se drept pe scaun, cu genunchii goi sub faţa de masă albă de damasc şi abia atingind cu botinele covorul gros, roşu, lucrat la Axminster, Arthur continua să-şi aţintească asupra lui taică-su privirile tandre, tulburate de emoţie. Tensiunea ascunsă din atmosferă, presimţirea unei furtuni iminente, îl speria, aproape îl paraliza.

Aşa cum i se intâmpla întotdeauna înaintea unei crize de nervi, pofta de mâncare îi dispăruse, îl îngreţoşa până şi ideea de a se preface că gustă din bucate. Ştia că astăzi urmau să se întrunească muncitorii, muncitorii tatălui său, care ar fi trebuit să lucreze cu cinste şi credinţă în mina lui.

Ştia că de această întrunire de după masă depinde totul: dacă minerii vor hotărî să se întoarcă la lucru, sau dacă va mai continua greva asta îngrozitoare. La gândul acesta, îl străbătu un fior de nelinişte, îi citeai în ochi atasamentul fierbinte faţă de taică-su.

Mai aştepta şi invitaţia de a-şi însoţi tatăl la Tynecastle. De la zece dimineaţa, când auzise porunca dată lui Bartley să pregătească docarul, tot aştepta. Contrar obiceiului taică-su nu-l invită. Se ducea la Tynecastle la familia Todd dar pe el nu-l lua. Era o situaţie de neîndurat.

La masă se desfăşura o palidă şi calmă conversaţie, dirijată şi dominată de taică-su. Conversaţia aceasta potolită fusese menţinută pe toată durata grevei. Se abordau subiecte cu totul anodine – eventual concertul cu oratoriul Messia, pe care îl va da asociaţia corală, sau dacă noua doctorie ii face ori nu bine mamei, sau cit de frumos sunt întreţinute florile pe mormântul bunicii – şi întotdeauna conversaţia rămăsese calmă, de un calm desăvirşit. Richard Barras era un om calm. Fiecare acţiune a lui dovedea o neclintită stăpinire de sine. Stătea în capul mesei, cu o linişte de piatră, de parcă' greva ce ţinea de trei luni la mina Neptun, proprietatea lui, ar fi fost o simplă ciorovăială, Se ţinea foarte drept în jilţul lui cu speteaza înaltă – de aceea se ţinea şi Arthur atât de drept – şi mânca brânză, ţelină din grădina lui şi biscuiţi Bath Oliver. Meniul era simplu. De fapt, tot prânzul era simplu. Lui Barras nu-i plăceau decât mâncărurile cele mai simple – feliuţe subţiri de rasol, şuncă, un cotlet de berbec, fiecare la rândul lui; pentru că îi mai plăcea ceva: toate lucrurile să aibă o rânduială a lor. Nu putea să sufere risipa la masă şi nici ostentaţia. De fapt nici nu permitea să se manifeste o asemenea tendinţă, înghiţea bucatele cu un aer aproape absent, strângându-şi din când în când buzele roşii, subţiri, şi ronţăia ţelină cu dinţii lui sănătoşi.

Nu era prea voinic, dar avea un bust bine clădit, braţe groase şi palme mari. Înfăţişarea lui degaja un aer de puternică vitalitate. Faţa ii pocnea de sănătate. Avea gâtul atât de scurt şi musculos, încât capul părea că i se înfundă în piept ca într-un butoi. Părul sur ca oţelul era tuns scurt, pomeţii obrajilor – proeminenţi, iar ochii – neobişnuit de pătrunzători şi concentraţi. Avea înfăţişarea omului din nord:

Masivă, dură, aproape colţuroasă.

Era omul convingerilor ferme, adept până-n măduva oaselor al credinţei evanghelice; păzea cu străşnicie duminica, se ruga în fiecare seară împreună cu întreaga familie şi citea uneori din Sfinta Scriptură aşa de frumos, încât lui Arthur îi dădeau lacrimile. Mărturisea fără jenă că în tinereţe scrisese şi el imnuri religioase. De fapt Barras mărturisea orice fără jenă. Aşa cum stătea acum, proiectat pe fundalul peretelui în care era îngropată orga americană (o orgă mare, galbenă, frumos lustruită, pe care o cumpărase din dragoste pentru Haendel şi o montase cu multă cheltuială în peretele sufrageriei) Richard Barras iradia integritatea morală. Arthur se simţea adeseori pătruns de această iradiere, îşi adora tatăl. Pentru Arthur, taică-su reprezenta absolutul, era ca Dumnezeu din cefun.

— Hai, Arthur, mănâncă-ţi odată budinca! Îl ocări cu blândeţe mătuşa Carrie, facându-l să-şi îndrepte din nou ochii nedumeriţi către farfurie.

Era o papară făcută din resturi de prăjitură, mai mult din bucăţele arse, şi Arthur nu putea s-o sufere. Se luptă totuşi cu ea, nădăjduind că taică-su o să-l observe şi o să fie mulţumit de el. Hilda îşi terminase porţia şi privea drept înainte, cu ochii ei negri, întunecaţi şi severi. Zâmbitoare şi deschisă, Grace savura în sinea ei o tainică bucurie.

— Richard, te înapoiezi pâna la ora ceaiului? Îl întrebă respectuos mătuşa Carrie.

— Da! La cinci.

Concizia exprimării, ca şi glasul trădau o mare stăpânire de sine.

— Bine, Richard.

— Ar fi poate bine s-o întrebi pe Harriet dacă are să-mi dea vreun comision.

— Bine, Richard.

Mătuşa Carrie aprobă din cap. încerca întotdeauna o bucurie, ba chiar o adevărată pasiune de a i se supune lui Richard; şi pe deasupra, avea obiceiul de a da din cap. îşi ţinea capul mai mult plecat într-o parte, ca simbol al supunerii. Supunere faţă de tot şi de toate; dar mai ales faţă de soarta ei pe lumea asta. Fără doar şi poate, mătuşa Caroline Wandless îşi cunoştea bine lungul nasului. Cu toate că se trăgea dintr-o familie de vază din comitatul Northumberland, nu făcea de loc caz de asta. La drept vorbind, nu făcea caz de nimic, nici măcar de faptul că era cumnata lui Richard. Vedea de copii, în fiecare dimineaţă făcea lecţiile cu ei în sala de clasă, veghea la patul lor când se îmbolnăveau, o servea pe Harriet ca pe-o prinţesă, gătea tot felul de bunătăţi, îngrijea florile, teşea ciorapi, împletea fulare groase şi dădea la spălat rufele tuturor celor din casă. Şi toate astea le făcea cu un nobil aer de supunere. Cu cinci ani mai înainte, când Harfiet căzuse la pat mătuşa Carrie venise la vila Law şi se făcuse utilă, ca şi altădată, când fusese Harriet lăuză, împlinise patruzeci. De ani, începuse să se îngraşe, faţa îi era destul de dolofană, deşi cam palidă, fruntea i se încreţea în zbârcituri când se încrunta din pricina grijilor, părul – fără culoare şi cam neîngrij it; dar ştia să se facă utilă.

Beneficiase probabil de nenumărate ocazii de a-şi afirma personalitatea. Dar niciodată nu-şi îngăduise să uite că nu se bucură de independenţă materială şi deprinsese toate micile chichiţe ale oamenilor în situaţia ei. In camera ei avea un ceainic şi o mică provizie personală de biscuiţi; în timp ce restul familiei stătea de vorbă, ea ieşea în tăcere, fără să fie observată, lăsând impresia că şi-â dat-deodată seama că n-are ce căuta acolo, în public vorbea cât mai oficial cu slugile, dar în particular li se adresa cu blândeţe, chiar cu familiaritate, folosind o manieră plăcută, menită să le capteze bunăvoinţa:

— Ascultă, Ann, n-ai vrea să-ţi dau bluza asta? Zău, fetiţo, n-am pus-o decât de Vreo două ori…

Avea banii ei, dar nu cine ştie ce: o rentă de vreo sută de lire pe an, de la nişte obligaţiuni de stat. Se îmbrăca întotdeauna în gri, ba chiar în aceeaşi nuanţă. Şchiopăta puţin, pentru că suferise în tinereţe un accident de trăsură. Circulau unele zvonuri vagi, de altfel lipsite de orice temei, cum că tot atunci i s-ar fi întâmplat ca un gentleman să-şi bată joc de ea. Îi plăceau la nebunie băile fierbinţi şi nu era seară în care să nu se afunde în cadă. Era însă obsedată de teama că s-ar putea ca o dată Richard să aibă nevoie de baie tocmai când o ocupă ea. Uneori gândul ăsta se transforma într-un coşmar, din care se trezea albă ca varul şi scăldată în sudori reci, convinsă că Richard a şi văzut-o în baie.

Barras îi inspecta cu privirea pe comeseni. Nu mânca niciunul.

— Nu vrei un biscuit, Arthur? Întrebă el apăsat, cu mâna pe capacul de argint al unui butoiaş de sticlă.

— Nu, mulţumesc, tată.

Arthur înghiţi nodul care i se pusese în gât. Tremura tot.

Richard îşi turnă apă ridicând paharul cu mâna lui fermă. Apa părea mai limpede şi mai rece în mâna lui. O bău încetişor.

În linişte, Richard se ridică şi părăsi încăperea.

Arthur abia se ţinea să nu plângă. De ce, de ce nu-l lua taică-su la Tynecastle? Şi tocmai astăzi, când tânjea să se afle alături de el…

De ce nu-l lua şi pe el la familia Todd? Era clar că taică-su avea treabă cu cel mai vechi prieten al lui, inginerul de mine Adam Todd.

Dar asta n-avea importanţă, pentru că în orice caz l-ar fi putut lua şi pe el, lăsându-l apoi să se joace cu Hetty. Cu moartea în suflet, se învârti fără rost prin hol, încăpere pe care mătuşa Carrie o numea întotdeauna antreu. Se uita ţintă la desenul pe care-l alcătuiau dalele negre şi albe ale pardoselii, la tablourile frumoase de pe pereţi. Mai trăgea încă nădejdea să-l ia la Tynecastle, deşi în adâncul inimii lui ştia bine că nu mai are nici o şansă. Urcând scările ţanţoşă, cu o carte în mâna, Hilda se dusese direct în camera ei. Dar asta n-avea importanţă. Nici el nu ţinea prea mult la Hilda, nici ea la el. Era prea bruscă, severă şi niciuna, nici două, sărea în sus de nu puteai să stai de vorbă ca lumea cu ea; parcă mereu s-ar fi dat o bătălie lăuntrică în ea, parcă mereu s-ar fi hărţuit cu un duşman nevăzut. Deşi n-avea mai mult de şaptesprezece ani, cu trei luni în urmă, puţin înainte de începerea grevei, îşi făcuse coafură montantă. De atunci părea şi mai distantă. Arthur simţea că Hilda nu e făcută să fie iubită. Nici prea frumoasă nu era. Era aspră şi-ţi lăsa impresia că dispreţuieşte totul.

Pielea ei era măslinie şi n-avea un miros plăcut.

În timp ce se învârtea prin hol, din sala de clasă coborî Grace.

Ţinea un măr în mâna.

— Hai să mergem să-l vedem pe Boxer. Zău, haide, Arthur! Se rugă ea.

Arthur se uită de sus la Grace. Era cu un an mai mică decât el – împlinise unsprezece ani – şi cu un cap mai scundă. O invidia însă pentru cât era de veselă! Greu să găseşti o fire mai veselă ca a lui Grace. Era un copil cuminte, drăguţ, dar teribil de dezordonat. Şi acum, pieptănuşul pe care şi-l pusese în părul blond, mătăsos stătea strâmb, dându-i o înfăţişare mirată, comică. Ochii mari, albaştri, îţi inspirau o încredere deplină în sinceritatea şi nevinovăţia ei. Până şi Hilda o iubea pe Grace. O dată, după o izbucnire violentă de furie, văzuse cu ochii lui cum Hilda o luase pe Grace în braţe şi o strânsese cu patimă la piept.

Arthur stătea în cumpănă: să meargă, sau să nu meargă cu Grace? De vrut ar fi vrut. Şi totuşi, nu ţinea prea tare. Nu se putea hotărî. Realitatea era că lui nu-i venea niciodată uşor să se hotărască.

Şovăia. În cele din urmă, clătină din cap.

— Du-te singură, spuse el morocănos. Eu sunt îngrijorat din pricina grevei.

— Serios? Întrebă ea nedumerită.

Arthur încuviinţă. Sentimentul că se lipseşte în mod voit de plăcerea de a-l vedea pe ponei mâncând mărul îl întrista şi mai mult.

După plecarea surioarei, trase cu urechea în jur. în sfârşit, taică-su cobori scările. Sub braţ avea o servietă plată de piele neagră.

Din păcate, nici nu-l băgă în seamă pe Arthur; se duse direct la docarul gata pregătit, care porni numaidecât.

Arthur era umilit, dezamăgit, zdrobit. Nu-i păsa atâta de faptul că nu vede oraşul Tynecastle şi nici măcar că e lipsit de vizita la familia Todd. Bineînţeles, Hetty era foarte drăguţă; îi plăceau cozile ei lungi, mătăsoase, zâmbetul luminos şi căldura cu care îl îmbrăţişa uneori, lipindu-se de el şi rugându-l să-i cumpere şocolată din banii de buzunar pe care-i primea sâmbăta. Bineînţeles că-i plăcea Hetty şi bineînţeles că avea s-o ia de nevastă când au să fie mari. Îi plăcea şi fratele ei, Alan Todd; şi-i plăcea şi „bătrânul” Todd – cum îi spunea Alan lui,taică-su – un bărbat cu mustaţa zbârlită, îngălbenită de tutun, cu ochii ca şofranul, şi mirosind ciudat a cuişoare şi încă a ceva nedesluşit. Dar nu gândul că n-o să vadă familia Todd îl tulbura.

Ceea ce îl frământa, îl neliniştea, îl chinuia de moarte era desconsiderarea, cumplita desconsiderare din partea propriului său tată.

Poate că nici nu merita să fie luat în corn iderare, poate că în asta co,nsta de fapt nenorocirea. Era atât de n ic de statură pentru vârsta lui şi atât de lipsit de vlagă; sau cel puţin f şa gândea el, mai ales că o auzise adeseori pe mătuşa Carrie cum comenta că „Arthur e plăpând”.

Hilda urmase şcoala din Harrogate, iar Grace avea să plece şi ea curând acolo, în schimb el, Arthur, n-avea să meargă la şcoală. Pe deasupra, nici nu avea prieteni. Tare puţină lume venea la vila Law!

Se considera sfios, sensibil şi singuratic şi avea conştiinţa morbidă a acestor trăsături. Din pricina palorii lui, se vedea imediat când roşeşte, şi de aceea, de nenumărate ori ar fi vrut să-l înghită pământul de ruşine. Tânjea din tot sufletul după ziua când avea să lucreze alături de taică-su la conducerea minei Neptun. Avea să înceapă la şaisprezece ani, învăţând partea practică a lucrurilor; apoi trebuia să urmeze câţiva ani la universitate, să-şi ia diploma, şi în cele din urmă avea să vină ziua minunată când taică-su îl va lua tovarăş la conducere. Era o zi pentru care merita să trăieşti.

Între timp însă, îi venea să plângă, îl dureau pur şi simplu ochii de cât îşi ţinea lacrimile. Ieşi pe uşa de la intrare şi începu să rătăcească fără ţintă în faţa lui se desfăşurau pajiştile domeniului Law, o peluză minunată de iarbă, cu un salcâm galben în mijloc, apoi un teren de călărie care ducea în pantă uşoară către dunele ascunse de pe mal. De o parte şi de alta, lizierele de pomi ascundeau privirilor tot ceea ce era lipsit de frumuseţe. De fapt casa nu era departe de Sleescale, fiind aşezată pe dealul de la care i se trăgea şi numele. Şi totuşi, dacă ar fi fost la zece poşte depărtare n-ar fi fost mai ferită de priveliştea hornurilor şi a murdăriei de la puţuri. Era o casă solidă de piatră, cu frontispiciul pătrat, cu un portic în stilul secolului al XVIII-lea, clădit ulterior îndărătul casei, şi cu o seră uriaşă, lipită de zidul ei. Faţada clădirii era acoperită de iederă, retezată cu îngrijire.

Deşi nu se remarca nici urmă de ostentaţie – căci Richard nu putea suferi ostentaţia – totul era impecabil pus la punct: gazonul tuns, marginile parcă tăiate cu cuţitul, Iară ca vreo buruiană să ştirbească alinierea aleii lungi ele pietriş roşiatic. Era vădit că nu se făcuse economie la vopseaua albă, de cea mai bună calitate, folosită din plin la porţi, garduri, cercevele, precum şi la lemnăria care susţinea sera.

Aşa-i plăcea lui Rjchard. Şi cu toate că n-avea în serviciu decât un singur bărbat – pe Bartley – se găseau destui mineri gata să vină oricând de la Neptun „ca să facă vreo trebuşoară pentru conaşul”.

Privirea întristată a lui Arthur se plimba alene asupra peisajului încântător. Sar se ducă oare s-o caute pe Grace? La început îi surise ideea, apoi se răzgândi. Amărât cum era, nu se putea hotărî.

Apoi, ca de obicei, plecă, ferindu-se de orice hotărâre şi înapoindu-se în hol. Privirea îi rătăci fără ţintă la tablourile de pe pereţi, aceste tablouri la care ţirţea aşa de mult taică-su. Richard cumpăra în fiecare an câte-un tablou, uneori chiar două, prin intermediul lui Vincent. Cheltuia sume care lui Arthur. I se păreau de domeniul fantasticului. Băiatul stătea mereu cu urechile ciulite şi nu scăpa nici o vorbă din câte rostea,taică-su. Şi totuşi, Arthur aproba în mod conştient această acţiune a lui Barras, după cum le aproba pe toate celelalte şi după cum îi aproba şi gusturile; Da, nu încăpea îndoială că erau tablouri frumoase, pânze de mari proporţii, minunat colorate. Orchardson, Watts, Leighton, Holman Hunt *a, da, mai ales Holman Hunt. Arthur le ştia la toţi numele. Ştia că – după cum spusese taică-su – aceştia aveau să fie consideraţi în viitor marii clasici, în special un tablou, îndrăgostiţii din grădină, îl fermeca prin atmosfera lui dulce; era aşa de frumos, încât îl făcea să sufere; oricât <Notă>

*William Orchardson, George Frederic Watts, Fredcric Leighton, Holman Hunt, cunoscuţi pictori englezi din cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea.

Holman Hunt este, alături de John Everett Millais, fondatorul curentului prerafaelit din pictura engleză.

</ notă>

De ciudat s-ar părea, dorul care-l cuprindea îi dădea o adevărată durere, undeva în adâncul lui.

Arthur se încruntă, şovăi, plimbindu-şi privirile prin hol. Voia să gândească, să raţioneze cu privire la soluţia acestei greve îngrozitoare, să înţeleagă de ce a plecat taică-su la Todd aşa de îngrijorat şi cu o înfăţişare ciudată. Apoi se întoarse, şi străbătu coridorul către closet. Se încuie înăuntru. Aici se simţi în sfârşit în siguranţă.

Closetul era locul lui de retragere, locul unde nu-l putea deranja nimeni, unde se închidea uneori cu necazurile lui, iar alteori se cufunda în visuri. Closetul era un loc plăcut pentru visare, îi amintea, într-un fel, de o biserică, de naosul unei catedrale, pentru că avea tavanul înalt, mirosul acela rece, mucegăit, de biserică şi un tapet lăcuit, imprimat cu mici ogive gotice. Aici îl copleşea acelaşi simţământ ca atunci când privea tabloul cu îndrăgostiţii din grădină.

Arthur lăsă în jos capacul lunguieţ, lăcuit, şi se aşeză, cu capul în mâini şi cu coatele pe genunchi. Deodată, se simţi covârşit de noi temeri şi de noi nelinişti. Chinuit de nevoia de a găsi undeva o mângâiere, închise ochii strângând pleoapele. Cu fervoarea care-l înflăcăra adeseori, se rugă: „Doamne, fă să înceteze astăzi greva, fă-i pe mineri să se întoarcă la lucru în slujba tatii, fă-i să-şi dea seama de greşelile lor!

Doamne, tu ştii ce om bun e tata. Îl iubesc, Doamne, şi te iubesc şi pe tine. Şi te rogsă-i faci pe muncitori să se poarte bine, cum se poartă şi el, şi nu-i lăsa, Doamne, să mai facă grevă şi ajută-mă să cresc mai repede şi să ajung cât de curând tovarăş cu lata, la mina Neptun, te rog, Doamne, de dragul Mântuitorului! Amin.”