Capitolul XXXIV

Trecuseră şase luni de la numirea lui Joe ca subdirector al fabricii, şi în tot acest timp, fusese mai mult decât ocupat. Sosea devreme în Platt Lane şi pleca târziu; era întotdeauna la faţa locului când avea cineva nevoie de el; izbutea în pennanenţă să facă impresia unui om cu o energie şi un entuziasm fără margini. La început fu cât se poate de prudent. Cu agerimea lui caracteristică, îşi dădu seama că nici Fuller, contabilul-şef, nici Irving, şeful atelierului de proiectare, şi nici Dobbie, casierul, n-au văzut cu ochi buni avansarea lui. Erau oameni mai în vârstă şi, în mod firesc, prea puţin dispuşi să primească ordine de la un tânăr de douăzeci şi şapte de ani, ridicat atât de repede din anonimat. Mai ales Dobbie, un tip uscat şi colţuros,. Arătând mai mult a maşină de calculat, cu wpince-nez prins pe nasul ca un cioc de pasăre şi cu un guler tare, ca de preot anglican, era acru ca oţetul cu Joe. Dar Joe avea grijă de toate. Ştia bine că o să-i vină şi lui momentul socotelilor. Şi între timp, nu scăpa nici cel mai mic prilej de a se băga pe sub pielea lui Millington.

Pentru Joe nu exista nimic peste puterile lui, nu exista lucru de la care sa dea înapoi. Era întotdeauna gata, săritor, dispus să-l scutească pe Stanley de cine ştie ce îndatorire măruntă şi neplăcută.

Ceea ce, cu timpul, duse la o extindere a responsabilităţilor lui. În martie propusese ca în fiecare sâmbătă dimineaţă să ţină şedinţă cu Millington, la care să discute toate chestiunile mai importante din cursul săptămânii. La sfârşitul aceleiaşi luni, insistă pentru instalarea a încă şase creuzete şi sprijini ideea angajării unor femei la atelierul de matriţare. Îl numi pe Vie Oliver şef al atelierului mecanic, iar pe bătrânul Sam Doubleday – şefia topitorie; îi avea acum în buzunar şi pe unul, şi pe celălalt, în aprilie, domnul Clegg muri, iar Joe trimise la înmormântare o coroană cât toate zilele.

Încetul cu încetul, Joe ajunse nu nymai să se afle cel mai des în preajma lui Millington, dar şi să lucreze cot la cot cu el, să cunoască toate dedesubturile şi amănuntele conducerii. Joe fu de-a dreptul uluit când află ce profituri imense realizează fabrica. Dacă ar fi fost să ia numai exemplul bombelor Mills, pentru care statul îi plătea lui Stanley şapte şilingi şi şase penny bucata, deşi costau doar nouă penny. Or, bombele astea le produceau ei în cantităţi uriaşe, cu zecile de mii. „Doamne-Dumnezeule!” îşi spuse Joe în sinea lui. Şi începură să-l mănânce teribil palmele. Salariul lui, ridicat acum la şapte sute cincizeci de lire pe an, începu să i se pară pur şi simplu un mizilic.

Drept care, îşi înzeci eforturile. Izbuti să se împrietenească cu Stanley; erau atât de intimi, încât adesea prânzeau împreună la birou, de cele mai multe ori sandvişuri şi bere; uneori mergea şi el la clubul lui Stanley – clubul County – şi tot împreună se duceau şi la restaurantul hotelului Central. S-a întâmplat chiar ca Joe să-l însoţească pe Millington la prima şedinţă a Comitetului local pentru înzestrarea armatei. S-a întâmplat, şi încă într-un mod foarte iscusit şi fără ca cineva să-şi dea seama cum. Când Stanley era plecat, răspunderea părea să apese în mod absolut firesc şi de drept pe umerii foarte laţi ai lui Joe. „Discută chestiunea asta cu domul Gowlan”, deveni expresia obişnuită a lui Stanley ori de câte ori dorea să scape de plictiseala unei întrevederi neplăcute, în felul acesta, Joe începu să ia contact cu persoane importante, să-şi facă relaţii utile şi chiar să efectueze personal unele dintre achiziţii: fierul vechi, plumbul şi mai ales stibiul. Preţul stibiiilui se ridicase la douăzeci şi cinci de lire tona. Şi tocmai în chestiunea preţului plătit pentru stibiu realiză Joe prima înţelegere cu Mawson.

Jim Mawson era un bărbat masiv şi fălcos, cu nişte ochi mici, deosebit de pătrunzători şi bine ascunşi îndărătul pleoapelor grele.

De unde pornise şi cum se ridicase, se ştia încă şi mai puţin decit în privinţa lui Joe, şi tocmai de aceea Joe prinse de la bun început simpatie pentru el. În general Mawson se dădea drept angrosist şi antreprenor. Nucleul afacerilor lui îl constituia un mare antrepozit de peeheiul Malmo, cu o firmă veche, astăzi aproape ştearsă, pe care cu greu se mai putea citi: „Jim Mawson, fier şi metalurgie, funii şi otgoane, pânzeturi, păr şi seu, deşeuri de cauciuc, piei de iepure, zdrenţe, oase etc. Angrosist, antreprenor şi comerciant”.

Dar activitatea Sui Mawson era cu mult mai vastă; ca antreprenor căpătase contractul pentru noile „baracamente” de la Wirtley, era foarte activ şi la bursa de valori şi schirnb din Tynecastle; făcea parte dintre cei care profitau din plin de pe urma războiului:

Era cunoscut ca un om fără odihnă şi care se îmbogăţea pe zi ce trece, în special o anumită latură, mai mult sau mai puţin secundară, a activităţii lui Mawson îl interesa mult pe Joe, când se întâmpla să audă de ea, şi-i făcea impresia a fi tipică pentru inteligenţa lui Mawson.

Oraşul Tynecastle fusese şi el lovit de criza de hârtie, şi Jim Mawson, dându-şi bine seama de această situaţie, angajase o echipă de codane – nişte fete sărmane de prin mahalaua Malmo – care ieşeau în fiecare zi la ora cinci dimineaţa şi adunau hârtiile zvârlite în cutiile de gunoi din oraş. Strângeau hârtia şi cartonul – cartonul era lucrul cel mai important. Şi toate zdrenţăroasele astea căpătau doi şilingi şi şase penny pe săptămână, ceea ce, după părerea lui Jim, era mai mult decât meritau, în schimb Jim primea pe aceste resturi un preţ uluitor. De fapt însă, ceea ce îl încânta pe Joe era ideea în sine: „Auzi, dom'le, geniu! Să scoţi gologani din gunoi!”

Realitatea era că Joe se simţea frate bun cu Jim Mawson, şi în prezenţa acestuia nu se vedea câtuşi de puţin obligat să-şi mascheze scopurile; i se părea că şi Mawson se simte în egală măsură şi în acelaşi fel atras de el. După conversaţia lor preliminară în privinţa stibiului, Mawson îl pofti pe Joe la el acasă. Stătea într-o hardughie răvăşită din Peters Place – o casă ipotecată, pe care o obţinuse evacuându-l pe proprietar.

Era plină de o mobilă galbenă, foarte greoaie, de covoare lungi, rău aranjate pe scări, şi de murdărie.

Joe o cunoscu acolo pe doamna Mawson, o bătrânică măruntă, cu părul creţ, ageră la minte şi foarte mândră de faptul că ţinuse pe vremuri o casă de amanet. Joe se dădu peste cap să se pună bine cu mămica Mawson. O saluta jovial, dar plin de respect, se înclina atât de adânc asupra mâinii ei încărcate de inele dar şi de murdărie, încât ai fi crezut că vrea să i-o lingă.

Masa era alcătuită dintr-o friptură de vacă, gătită cu ceapă, înfiorătoare, servită direct din tavă, stropită cu câteva sticle de beredin cea mai tare. După cină, Mawson îi strecură o vorbă lui Joe, şi-i vându un pont cu privire la jocul de bursă. Scuipându-şi cuvintele din colţul gurii, tolănit placid şi tăcut într-un fotoliu mare de piele, Mawson ii spuse:

— Hm! N-ar fi rău să-ţi cumperi nişte acţiuni Frank's Ordinary.

Înainte de război nu făceau doi bani. Trânteşte ăştia nişte biscuiţi, ca pentru ocnaşi, mucegăiţi, nici la câini nu i-aş da. Dar în tranşee sunt la mare preţ. Au început să dea un dividend de cincisprezece la sută.

N-ar fi rău să pui mâna pe un pachet de acţiuni, pină nu se taie dividendele.

Cumpărând exact în momentul schimbării cursului, Joe câştigă trei sute de lire dintr-un foc, pe baza pontului vândut de Mawson, şi, bucuros la culme, începu să întrezărească un viitor fericit prin colaborarea cu Mawson. Şi-apoi, ăsta era doar începutul. Războiul avea să ţină încă multă vreme şi avea să-l facă om. Era cel mai minunat război pe care-l văzuse vreodată. Nădăjduia din tot sufletul ca războiul să ţină la infinit.

O singură pată umbrea strălucirea perspectivelor lui Joe; Laura. De câte ori se gândea la Laura – şi se gândea destul de des – fruntea lui se încrunta nedumerită şi nemulţumită, îi era imposibil, de-a dreptul imposibil să afle ce se ascundea în inima ei. Era convins că, pe o cale destul de ocolită şi greu de aflat, Laura fusese persoana căreia i se datora prosperitatea lui actuală; de fapt, îi datora foarte mult şi, nu numai postul pe care-l deţinea, în mod inconştient, se trezea acceptând diverse sugestii din partea ei, sau imitându-i exemplul, chibzuind bine situaţiile şi căutând să se cizeleze conform etaloanelor ei, sau întrebându-se cum i-ar plăcea Laureî să arate cutare ori cutare lucru. Deşi nu ştia încă prea multe, se descurca destul de bine. Încetă să-şi mai dea părul cu briantină, pomăda aceea foarte parfumată care o făcuse odată să ridice uşor dintr-o sprinceană; nu mai purta ghetele maro decât la costumul maro; nu mai purta cravate aşa de ţipătoare; ţinea lanţul de ceas întins între buzunarele de jos de la vestă, nu.la cele de sus; şi într-o seară întunecoasă aruncase în râul Tyne toate brelocurile din duble, chiar şi perla falsă. Iar în chestiuni de detalii mai intime, această influenţă nevăzută a Laurei ajunsese de-a dreptul precumpănitoare. De exemplu, după ce aruncase o singură privire asupra băii din vila de pe Hilltop, cu pachetele de săruri pentru parfumat apa, cristaluri, dezodorizante pentru toaletă, vaporizatoare, Joe se duse direct la drogherie şi, cu multă hotărâre, ceru o perie de dinţi.

DTn nenorocire însă, Laura se încăpăţina cu o intransigenţă neînchipuită să rămână inaccesibilă. E drept că de văzut se vedeau, şi încă des. Dar întotdeauna în prezenţa lui Stanley. Joe ar fi vrut să fie singur cu ea, ar fi dat o avere la săraci numai să poată rămâne singur cu ea. Pe de altă parte, se temea să facă el primul pas. Nu era chiar aşa sigur; se îngrozea la gândul că ar putea face o greşeală boacănă, care să-l coste şi situaţia lui minunată, şi perspectivele încă şi mai minunate. Ce mai tura-vura? Nu îndrăznea.

Noaptea stătea în camera lui şi se gândea numai la Laura: o dorea; îi evoca chipul; se întreba ce-o fi făcând ea în clipa aceea. Poate făcea baie; poate se pieptăna; poate îşi trăgea ciorapii lungi de mătase. O dată toate aceste evocări îl înfierbântară aşa de tare, încât sări în sus şi se repezi ca nebun la primul telefon public. Formă numărul ei, cu inima bătând să-i spargă pieptul; dar la celălalt capăt al firului răspunse glasul lui Stanley; cuprins de panică, Joe scăpă receptorul din mână şi se retrase cu coada-ntre picioare spre casă.

Era un lucru înnebunitor. Când se gândea la Laura avea aceeaşi senzaţie că la prima experienţă sexuală din viaţa lui: reprezenta ceva nou şi straniu, ceva dorit, ceva ce trebuia descoperit. Dar'nu putea să descopere nimic. Deocamdată, Laura rămânea o enigmă. Făcea eforturi disperate să-i sondeze caracterul, şi din când în când îi sclipea în minte câte-o licărire de înţelegere, în primul rând, o bănuia sătulă până-n gât de vorbăria afectată şi pretenţioasă a lui Stanley, de bombăneala şi accesele lui de nemulţumire, ca şi de patriotismul lui, care în ultima vreme luase nişte proporţii considerabile. Joe o simţea pe Laura plictisită la culme să-l tot audă pe Stanley trăgând discursuri despre spiritul foştilor studenţi de colegiu, despre idealurile lui înalte; sau să audă genul acela de scălâmbăială cu care oamenii mari se adresează copiilor, iar Stanley b rezerva pentru momentele lor de tandreţe.

— Ce mai face micuţa mea Pusi-Pusi? Îl auzise el o dată pe Stanley murmurând, şi ar fi putut jura că Laura s-a făcut ţeapănă de enervare.

Şi totuşi, Laura îi era credincioasă lui Stanley. Asta îşi repeta mereu Joe în mintea lui, asta era porcăria cea mai mare.

Joe era foarte plin de el. Avea despre el însuşi ideea că e un bărbat frumos, irezistibil. Problema care se punea era însă dacă şi Laura ii împărtăşea această idee.

Joe o interesa pe Laura. Nu s-ar fi putut spune că-i era indiferent, îi recunoştea pare-se calităţile şi avea aerul că-i acordă puţină atenţie, dar oarecum cu ironie. Nu-şi făcea nici un fel de iluzii cu privire la moralitatea lui. Toate declaraţiile lui solemne de bunăcredinţă, afirmarea sforăitoare a unor idealuri înalte se izbeau de zâmbetul ei fără zâmbet, şi totuşi, când, cu multă abilitate, căuta să abordeze alte laturi, rezultatul era de-a dreptul dezastruos. O dată, o singură dată, la ceai, făcuse o glumă ceva mai vulgară. Stanley râsese zgomotos, însă Laura împietrise, faţa ei îşi pierduse orice expresie, îngheţase. Joe roşi cum nu mai roşise niciodată. Simţea că moare de ruşine. Ciudată fiinţă şi Laura asta! Nu se putea asemui cu nici un alt tip de femeie. Era o făptură cu totul aparte.

Chestiunea muncii pentru front avu darul de a scoate şi mai mult în relief ciudăţenia Laurei. Toate cucoanele din Yarrow înnebuniseră cu totul din cauza acestei munci. Era o adevărată erupţie de uniforme şi o epidemie de organizaţii, comitete şi societăţi, legate de sprijinirea operaţiilor militare. Sora Laurei, Hetty, din Tynecastle, nu umbla îmbrăcată decât în uniforma kaki.

În schimb, Laura nici nu voia să audă de aşa ceva. Ea nu se ducea decât la cantina noilor ateliere de muniţii de la Wirtley, şi asta doar pentru că, după eum îi spusese în ironie lui Joe, îi plăcea să asiste la hrănirea animalelor. Ajuta la servitul cafelelor şi sandvişurilor pentru lucrătorii de acolo, dar atâtă tot. Laura rămânea închisă în ea însăşi, iar Joe, spre marea lui disperare, nu izbutea să se apropie câtuşi de puţin de ea.

Veni vara, şi în iunie situaţia era încă neschimbată. Apoi, în ziua de 16 a acestei luni, Stanley îi aduse lui Joe cea de-a doua surpriză ameţitoare din viaţa lui. Era douăsprezece şi un sfert, când Millington, care lipsise toată dimineaţa de la fabrică, băgă capul pe uşa biroului lui Joe şi-i spuse:

— Gowlan, vreau să-ţi vorbesc. Vino la mine în birou. Pe Joe îl surprinse gravitatea tonului adoptat de Stanley. Cu un aer puţin vinovat, se ridică şi intră în biroul particular al patronului. Acesta se trânti pe un scaun şi începu să răvăşească nervos nişte hârtii de pe masa de lucru, în ultima vreme, Stanley părea mereu agitat. Era un tip ciudat. Lăsa în general impresia unui individ cu totul banal; din punct de vedere intelectual era o arhivă de clişee; avea ideile cele mai banale, axate pe prejudecăţi imuabile, şi-i plăcea să facă numai lucrurile cele mai banale. Era un pasionat jucător de bridge şi golf; îi plăceau romanele poliţiste bune sau romanele de aventuri despre comori ascunse; credea cu convingere că orice englez preţuieşte mai mult decât cinci străini; în timp de pace nu se întâmpla vreodată să lipsească de la expoziţia anuală de automobile, cu demonstraţiile ei de rigoare; era şi un mare pisălog; povestea de şapte mii de ori aceleaşi anecdote sau întâmplări; era în stare să vorbească ceasuri întregi despre victoria primei echipe de rugby a colegiului St. Bede asupra echipei Giggleswick, realizată pe când absolvise el liceul. Şi totuşi, întreg acest eşafodaj era construit pe o stranie temelie de nemulţumire, sub care era îngropată o complexă tendinţă de evadare. Adeseori sosea lunea dimineaţa la birou cu buzele pleoştite, cu un aer blazat, de parcă ar fi vrut să spună: „O, Doamne, iar trebuie s-o iau de la capăt!”.

Afacerile îi mergeau strună, şi la început, asta făcuse ca barometrul să indice timp frumos. Îi plăcea să câştige bani; or, aici câştigase bani cu nemiluita; mai bine zis, vedea pur şi simplu banii curgând şuvoi către el – cam o mie de lire pe săptămână. Acuma însă, lozinca se schimbase: „Banii nu sunt totul în viaţă”. Nemulţumirea lui crescu şi mai mult când se înfiinţa Ministerul Aprovizionării Armatei. Atunci, fabrica Millington fu încadrată în schema oficială; întreprinderea era direct legată, prin contract, de noile ateliere de încărcare a muniţiilor de la Wirtley. Pionieratul se terminase; totul era bine stabilit, rânduit, şi cât se poate de oficial; în general, Stanley avea acum mult mai puţin de făcut; se abătuse p perioadă de acalmie asupra lui; şi cu toate că mereu bombănise afirmându-şi nevoia unui răgaz de tihnă, când se ivi posibilitatea de a-l căpăta se simţi nemulţumit.

Toate începură să-l zgândăre. În special îl zgândăreau fanfarele.

Ori de câte ori trecea o fanfară pe stradă, trâmbiţând cântecul La Tipperary drumu-i lung, sau Am plecat la cătănie, obrajii lui Stanley se înroşeau, ochii îi scăpărau, spatele îi devenea rigid. După ce trecea fanfara, şi muzica se auzea din ce în ce mai slab, iar tropăitul bocancilor răsuna numai în inima lui, Stanley ofta şi se prăbuşea, frânt din şale, în fotoliu.

Îl mai zgândăreau şi anunţurile de pe străzi. Suburbia Yarrow răspunsese eroic la apelul pentru voluntari, şi în multe ferestre din împrejurimi se putea citi anunţul: „Din această casă a plecat un BĂRBAT, să lupte pentru rege şi ţară”. Cuvântul BĂRBAT era scris cu litere mari; or, Stanley Millington se mândrea întotdeauna că e un bărbat mare.

Cât despre afişe, ce să mai spunem? Când trecea prin dreptul afişelor, cu degetul acela care arăta spre el şi nu-l lăsa în pace, Stanley rumega, spumega şi roşea, strângând pipa între dinţi şi întrebându-se cât timp o să mai poată răbda această situaţie.

Până la urmă însă, nu degetul acuzator îl făcuse pe Stanley să se hotărască, ci banchetul de la vechiul lui liceu, St. Bede. Banchetul avusese loc în seara anterioară, în localul Dilley din Tynecastle.

Astfel încât acum Millington îl privea cu gravitate pe Joe peste masa de lucru. Cu aceeaşi gravitate îi declară:

— Joe, în Franţa se desfăşoară marea aventură, şi eu nu iau parte la ea!

Joe nu înţelese ce vrea să spună, şi singurul lucru pe care-l simţi fu o imensă uşurare la gândul că Stanley nu adulmecase nimic în privinţa afacerilor lui dubioase cu stibiul.

— M-am gândit că ţie nu trebuie să-ţi ascund, continuă Stanley, şi glasul lui se înălţă aproape isteric. M-am hotărât să plec pe front.

O tăcere încărcată de electricitate. Şocul fu atât de puternic, încât Joe se pierdu de tot. Păli şi bolborosi cu greu doar atât:

— Nu se poate. Cum o să lăsbţi fabrica?

— Discutăm noi mai târziu despre fabrică, spuse Stanley, măturind subiectul cu un gest şi pornind a vorbi ca o mitralieră: Ascultămă pe mine. Aseară m-am convins. Aseară, la banchet. Dumnezeule, nici nu ştiu cum am rezistat până acum! Crede-mă, te rog, toţi, dar absolut toţi, în afară de mine, erau în uniformă. Toţi colegii mei, camarazii mei, îmbrăcaţi militar, şi eu în civil. Parcă aş fi fost un străin, parcă n-aş fi fost de-al lor. Toţi se uitau la mine, ştii, aşa, de parc-ar fi spus: „Ia uită-te şi la învârtitul ăsta!”. Hampson, care mi-a fost coleg de clasă – şi nu-i de loc băiat rău – s-a făcut că nici nu mă cunoaşte. De, el a ajuns maior-în Batalionul Şcolilor Publice. Şi pe urmă să-l fi văzut pe Robbins – un gândăcel acolo, care nu era nici măcar în echipa secundă de fotbal; acum e căpitan şi are două barete, care arată că a fost rănit de două ori. Ei, te rog să mă crezi, Gowlan, că nu mai rezist! Trebuie neapărat să intru şi eu în horă.

Joe trase aer în piept şi apoi îl expiră tremurând. Încerca să-şi adune minţile răvăşite. Nu izbutea să se convingă că-i adevărat. Era prea frumos ca să fie adevărat.

— Domnule Millington, dar dumneavoastră faceţi o operă de importanţă naţională. Cum o să vă lase să vă înrolaţi?

— Trebuie să mă lase! Latră Stanley. Acum întreprinderea merge de la sine. Contractele vin în mod automat. Dobbie ţine contabilitatea, şi pe urmă, ce, nu eşti tu aici? Joe, tu cunoşti acum. Ucrurile din fir în păr.

Joe plecă repede ochii în jos.

— Mda, asta cam aşa e, murmură el.

Stanley sări în picioare şi începu să se plimbe în lung şi-n lat prin cameră.

— Dragul meu, eu nu sunt un om cu preocupări morale şi religioase dar pot să-ţi spun – şi cred că nu greşesc – că de când m-am hotărit să răspund la chemarea patriei mă simt moraliceşte înălţat. Ştii, spiritul sflntului George, patronul Angliei, n-a murit încă. Trăieşte, zău aşa! Noi luptăm pentru dreptate, domnule, şi cum crezi dumneata că s-ar putea găsi un om de treabă care să rămână cu braţele încrucişate şi să tolereze raidurile aeriene şi atacurile submarinelor şi violarea unor femei cinstite, bombardarea spitalelor şi chiar a copiilor? Dumnezeule, dar numai cât citeşti în ziare despre ele, şi-ţi fierbe sângele-n vine!

— Vă înţeleg perfect, spuse Joe, cu ochii în podea. E iadul pe pâmânt. Dacă n-ar fi blestematul ăsta de genunchi al meu…

Poate vă amintiţi că Joe îşi descoperise o meteahnă la un genunchi, vizttând cabinetul unui chirurg obscur de pe strada Negustorilor, căruia îi pusese în palmă şapte lire şi şase şilingi ca să-i dea un certificat. Genunchiul acesta îl făcea pe Joe să şchiopăteze îngrozitor ori de câte ori mirosea a praf de puşcă.

…Dar pe Stanley, care păşea acum agitat prin cameră, nu-l interesa decât propria lui persoană.

— Am dreptul la gradul de locotenent, ştii? Doar am fost trei ani în corpul auxiliar la colegiul St. Bede. Mi-ar trebui câteva săptămâni ca să-mi aranjez treburile, după aceea aş îmbrăca uniforma Batalionului Şcolilor Publice.

Din nou tăcere.

— Înţeleg, spuse Joe încet; apoi tuşi ca să-şi dreagă glasul. Mă tem că doamna Millington n-o să fie prea încântată.

— Da, bineînţeles, ea nici nu vrea să audă de plecarea mea, râse Stanley bătându-l pe Joe pe umăr. Ei, haide-haide, lasă mutra asta plouată. Fii bărbat, ce Dumnezeu?! Sigur, e drăguţ din partea ta că te necăjeşti pentru mine, dar nu te teme,~porcăria asta de război n-o să mai dureze mult odată ce intru eu în luptă. Stanley se întrerupse brusc şi se uită la ceas. Acum uite ce este, eu trebuie să alerg, să mă întâlnesc cu maiorul Hampson, cu care iau masa. Dacă nu mă întorc până la trei n-ar fi rău să te repezi până la fabrica Rutley şi să discuţi cu ei despre grenadele astea din urmă pe care le fabricăm. Bătrânul John Rutley a stabilit întâlnirea, dar nu-i nimic, că şi tu poţi să-i spui perfect despre ce e vorba.

— Bine, spuse, Joe trist, mă duc eu.

Aşadar, Joe se duse la Rutley, angajând o conversaţie plictisitoare şi complicată despre matriţele pentru grenade, în timp ce Stanley se repezi cu maşina, şi în culmea emoţiei, să ia masa cu Hampson. La ora cinci, când Stanley, după consumarea unei cantităţi serioase de băutură stătea revărsat într-un fotoliu la club, cutremurindu-se de râs la auzul unei poveşti de-a lui Hampson despre o oarecare domnişoară dintr-un oarecare şantan din Franţa, Joe îi strângea rnâna cu fermitate, dar cu deosebită politeţe, domnului Rutley în persoană. Bătrânelul îşi spunea, aprobându-l în ciuda voinţei lui, că ăsta-i într-adevăr un tânăr care ştie ce vrea.

În aceeaşi seară, Joe se duse glonţ la Mawson, nerăbdător să-i împărtăşească noutăţile. Mawson tăcu multă vreme, stând ţeapăn pe scaun, cu mâinile împreunate pe burtă, cu fruntea încreţită pânl la jumătatea cheliei, cu ochii mici, aţintiţi gânditori asupra lui Joe.

— Ei, spuse el meditativ, cred că asta o să ajute.

Joe rânji fără voie.

— O să ne meargă bine şi mie, şi ţie, continuă Mawson foarte rece, după care ridică glasul şi urlă: Mămico, adu-ne o sticlă de Scotch!

Băură o sticlă întreagă, aşa în doi, şi totuşi, când Joe porni spre casă, spre miezul nopţii, ameţeala învăluitoare pe care o simţea nu se datora whisky-uluL Era beat de emoţie şi fericire fiind perfect Conştient de noile perspective care i se deschideau, perspectivele de a câştiga putere şi bani, şi câte şi mai câte. În sfârşit, ajunsese în inima lucrurilor, cum îi spusese Jim. Era călare pe situaţie, cot la cot cu grangurii. Dar trebuia să bage bine de seamă până să ajungă şi el un grangur, un grangur mai dat naibii ca toţi ăilalţi. Ei, da, acum apucase şi el pe Dumnezeu de-un picior! Grozav oraş Tynecastle! Un aer minunat, străzi minunate – acum avea o idee nouă: proprietăţile funciare, da, o să aibă proprietăţi, într-o bună zi o să aibă o mulţime de proprietăţi. Şi ce noapte minunată era! Ia uite ce frumos cădeau razele lunii pe clădirea aceea albă de acolo! Dar ce clădire era? Un closet public? Nu-i nimic – şi un closet public putea să fie minunat!

La colţ cu Grainger Street îl acostă o femeie de stradă.

— Şterge-o, căţea ordinară! Îi spuse Joe, dar fără răutate.

Merse mai departe, râzând, cu ochii mari deschişi, nemaiîncăpându-şi în piele de bucurie. „Mie îmi trebuie femei de altă calitate, gândi el; o calitate superioară.” Se gândi încântat la Laura, la obiceiurile, la eticheta care o încătuşa, la farmecul ei inaccesibil. „Dă-le dracului de dame! Femeile în genul Laurei sunt altceva, dom'le, altceva, înţelegi?” Şi imaginaţia sa idilizantă îl purtă pe aripile ei în seara aceea departe de tot, împreună cu Laura, mai ales când ajunse acasă şi se întinse în pat.

Dar a doua zi dimineaţă la nouă fix era la fabrică, în Platt Lane, proaspăt ca scos din cutie şi mai atent şi mai reverenţios ca oricând faţă de Stanley Millington. Constatară că au de pus la punct nenumărate lucruri. Dar Joe era meticulozitatea întruchipată, nu-i scăpa nimic.

— Doamne fereşte, Joe, exclamă Stanley căscând, după ce lucraseră împreună vreo două ceasuri şi mai bine, dar eşti un adevărat jandarm! N-aş fi crezut că ai un ochi aşa format să prindă toate detaliile, îl bătu vesel pe umăr, după care continuă: Să ştii că-ţi sunt profund recunoscător. Dar intre timp mă duc niţel să beau un whisky cu Hampson. La revedere.

Era destul de greu de interpretat expresia de pe faţa lui Joe când îl văzu pe Stanley dispărind săltăreţ pe uşa biroului.

Zilele trecură una după alta, toate amănuntele fură puse la punct şi în cele din urmă sosi şi după amiaza plecării lui Stanley la Comandamentul de la Aldershot. Se înţelesese cu autorităţile să meargă cu maşina până la nodul feroviar de la Carnton, şi acolo să se urce în expres, ca să evite transbordarea din personalul de la Yarrow. Şi, ca un simbol deosebit de afecţiune, îl rugase pe Joe să vină, împreună cu Laura, să-l conducă la gară.

Era o după-amiază ploioasă. Joe sosi prea devreme la Hilltop şi trebui să aştepte zece minute în hol, până să coboare Laura. Era îmbrăcată cu un taior simplu albastru, şi la gât purta o blană moale, neagră, care izbutea să dea obrazului ei palid acea strălucire ciudată, mereu emoţionantă pentru Joe. El sări de pe scaun, dar Laura se îndreptă încet către fereastră, de parcă nici nu l-ar fi observat. Se aşternu tăcerea. Joe o privea.

— Îmi pare rău că pleacă, spuse el în cele din urmă.

Laura se întoarse şi se uită lung la el, cu acea expresie tainică pe care Joe nu izbutise niciodată s-o descifreze, îşi dădu seama că Laura e tristă şi poate chiar supărată; nu voia ca Stanley să plece; asta era mai presus de orice îndoială.

Tocmai atunci intră şi Stanley, degajat şi optimist, de parca ar fi avut trei şiruri de medalii pe piept, îşi frecă mâinile, încântat.

— Ce zici ce vreme îngrozitoare? Eh, în sfârşit, cum e proverbul ăla: Cu cât e ziua mai urâtă, cu atât e fapta mai frumoasă, nu, Joe?

Ha-ha-ha! Dar cum stăm cu raţia de rom pentru combatanţi, Laura?

Laura sună, şi Bessie aduse pe o tavă sandvişuri şi ceai. Stanley era enervant de bine dispus. O luă în râs pe Bessie că i s-au înecat corăbiile, îşi turnă un whisky cu sifon şi se învârti de o sută de ori prin cameră mâncând sandvişuri şi vorbind cu gura plină.

— S grozave sandvişurile astea, Laura! Mă tem că peste o săptămână, două n-o să mai fie nutreţ dintr-ăsta. O să fie nevoie să-mi trimiţi câte-un pachet, Laura. Aseară îmi povestea un prieten cum se mai fistâcesc ei când după multă aşteptare le vine câţe un pachet de acasă. Şi tot sortimentul e alcătuit din pateuri cu carne, budincă cu stafide şi plăcinte cu mere. Stanley râse. Acum putea să spună orice, fără să roşească. Putea să râdă, să rida oricât de voios privind caricaturile lui Bairnsfather împotriva învârtiţilor şi laşilor, începu să cotcodăcească: Hampton ăsta, ca un pezevenghi bătrâ'n ce este (şi Stanley chicoti), tocmai îmi spunea de un proiect de a trimite pe front cutii de conserve cu stufat irlandez. Unii dintre băieţi sunt grozavi pe front. Mă întreb cum o să fie norocul meu. Ai citit numărul de săptămână asta al revistei Bystander? Phii, a fost formidabil, pur şi simplu formidabil!

După aceea, pe Stanley îl apucă un nou acces de patriotism.

Măsurând camera în lung şi-n lat, vorbi cu încântare despre ce-i spusese maiorul: amesteca puşti mitraliere, contraatacuri, măşti cu gaze, cazemate, manualul puşcaşului, obuziere şi curaj britanic.

În timp ce Stanley vorbea, Laura stătea la fereastră cu profilul ei trist proiectat pe tufişurile din grădină, de pe care picura ploaia.

Laura, loială ca întotdeauna, Asculta cu sfinţenie*descărcarea de patriotism a lui Stanley. Deodată, Stanley trânti paharul pe masă şi spuse: -

— Ei, cred că ar fi cazul s-o luăm din loc. Să nu scap cumva trenul veseliei. Aruncă o privire pe fereastră. Fetiţo, cred că ar fi cazul să-ţi iei fulgarinul, că o să mai plouă.

— Nu-i nimic, răspunse Laura. Se ridică de pe scaun, paralizind toată agitaţia zgomotoasă a lui Stanley prin atitudinea ei absolut imobilă. Ai tot ce-ţi trebuie în maşină? X

— Fii pe pace, ii răspunse Stanley, pornind înainte către uşă.

Se urcară în automobil – nu cel de la fabrică, ci automobilul particular al lui Stanley, o maşină decapotabilă, model sport pe care o luaseră cu doi ani în urmă. Era parcată în dreptul scărilor, cu capota trasă. Stanley apăsă demarorul, ambreie şi porniră.

Drumul urca, prin cartierul mărginaş Hillbrbw, lăsând în urmă ultima vilă singuratică. Apoi o lua pe o porţiune dreaptă către câmpie. Stanley conducea cui un fel de surescitare nervoasă şi lua toate virajele cit mai strâns.

— Merge ca un aeroplan, nu? Exclamă el încântat. Zău, parcă îmi şi pare rău că n-am intrat la aviaţie.

— Băgaţi de seamă să nu derapaţi! Îl avertiză Joe. Drumurile sunt cam alunecoase.

Stanley râse din nou. Joe, rămas singur pe canapeaua din spate, nu-şi mai lua ochii de la profilul calm al Laurei, aşezată în faţă.

Liniştea ei impenetrabilă îl descumpănea şi-l fascina deopotrivă:

Stanley conducea ca un tâmpit, dar ea era absolut netulburată. Nu cumva Laura voia să se sinucidă? În orice caz, el, Joe, n-avea nici un chef să moară într-un accident de maşină.

Trecură ca fulgerul pe lingă vechea biserică St. Bede, o siluetă cenuşie cam austeră, purtând patina şi urmele vremii, care se ridică în mijlocul unei adunături de pietre funerare vechi, joase, acoperite cu licheni, dintr-un cimitir izolat, deschis la marginea câmpiei.

— Minunată clădirea asta veche! Spuse Stanley arătind cu capul către ea. Ai fost vreodată înăuntru, Joe?

— Nu.

— Are nişte strane minunate de stejar. Trebuie neapărat să te duci să le vezi într-o zi.

Apoi automobilul începu să coboare dealul, trecând prin satul Cadder şi printre fermele răspândite în împrejurimi. Peste douăzeci de minute ajunseră la gara Caraton. Expresul întârzia, aşa că, după ce aranja chestiunea bagajelor, Stanley începu să se plimbe încet în sus şi-n jos pe peron, alături de Laura. Joe, prefăcându-se că duce o conversaţie amabilă cu hamalul, îi supraveghea cu coada ochiului, plin de gelozie. „Al naibii să fie, îşi spuse în sinea lui, al naibii să fie, dar tare mă tem că ea totuşi îl iubeşte!”

Un şuierat ascuţit, şi apoi un zgomot sacadat anunţară apropierea trenului.

— A venit, conar'ale, spuse hamalul. N-a intirziat decât patru minute.

Stanley se apropie grăbit.

— Ei, Joe, în sfârşit, a sosit momentul. Da, hamal, alege primul vagon de fumători, dacă se poate un loc cu faţa spre locomotivă.

Ascultă, Joe, să-mi scrii negreşit. Ţie îţi pot încredinţa toate treburile, că sunt în miini sigure. Da, da, e-n regulă, e splendid, un loc foarte bun. Sunt convins că tu o să faci tot ce-o să fie necesar.

Stanley dădu mâna cu Joe, care i-o strânse bărbăteşte, prea lung, apoi o sărută de adio pe Laura şi sări în compartiment. Stanley Millington era sentimental până-n măduva oaselor, Şi acum, că sosise momentul plecării, era foarte mişcat. Se plecă peste fereastră, simţindu-se din cap până-n picioare bărbatul care merge pe front şi-şi ia adio de la nevastă şi de la cel mai bun prieten. Două lacrimi i se furişară din ochi, dar izbuti să le alunge cu un zâmbet.

— Joe, să ai grijă de Laura.

— Mai e vorbă, domnule Stanley?!

— Să nu uitaţi sâ-mi scrieţi.

— Nici o grijă!

Urmă o pauză; trenul nu se urnea din loc. Pauza se prelungi, stânjenitor.

— Mă tem că o să plouă iar, spuse Stanley, umplând golul din conversaţie. Urmă o nouă pauză seacă. Trenul sesmuci înainte, iar Stanley strigă: Ei, am plecat! La revedere, Laura! La revedere, dragul meu!

Trenul se zgudui, se opri. Stanley se încruntă, privind pe linie înainte.

— Probabil că ia apă. Mai durează câteva minute.

Dar imediat, trenul pomi din nou, desprinzându-se uşurel din staţie, după care începu să ia viteză;

— Ei, gata, la revedere, la revedere!

De data asta Stanley plecă de-a binelea. Joe şi Laura rămaseră pe peron, până ce se mistui şi ultimul vagon. Joe făcea semne prelungi cu batista, foarte sentimental. Laura nu se clintea. Era mai palidă ca de obicei şi avea în ochii umezi o strălucire greu de interpretat. Joe observă. Se întoarseră în tăcere către maşină. Când ieşiră de sub acoperişul gării şi ajunseră la automobil, ploua iar. Laura se îndreptă către portiera din spate, dar cu un aer de deosebită grijă Joe întinse mina ca s-o oprească.

— Dacă staţi acolo, o să vă ude pipăia, doamnă Millington.

Plouă din ce în ce mai tare.

Laura şovăi, apoi, fără să scoată o vorbă, se urcă în faţă. Joe încuviinţă din cap, ca şi cum ar fi aprobat o acţiune cit se poate de înţeleaptă şi rezonabilă din partea ei, apoi se urcă şi el şi puse mâna pe volan.

Conducea încet, în parte pentru că ploaia înceţoşa parbrizul, dar în special pentru că voia să prelungească drumul. Cu toate că atitudinea lui era plină de respect şi de o deferentă ostentativă, abia îşi mai încăpea în piele de bucurie, la gândul situaţiei în care se afla: «Stanley plecat pe negândite Dumnezeu ştie încotro, depărtându-se din ce în ce mai mult cu fiecare clipă ce trecea, iar Laura cu el în automobil, aici, acum. Furişă o privire prudentă către ea. Stătea cât mai departe de el, lipită de portiera maşinii, cu privirea aţintită drept înainte; Joe simţea perfect ostilitatea Laurei, o simţea duşmănoasă în fiecare fibră, încordată la maximum, gata să se apere de orice atac.

Se gândi că trebuie să se poarte cu multă atenţie faţă de ea. Nu putea fi vorba în nici un caz să-şi lipească genunchiul de al ei. Trebuia adoptată o metodă cu totul diferită. Era o chestie de strategie de săptămâni, sau poate chiar luni de zile. Trebuia să meargă încetişor şi prudent, să cucerească terenul centimetru cu centimetru. Avea senzaţia ciudată că Laura aproape îl urăşte.

Deodată, rosti cu un glas de blând regret:

— Tare mă tem că nu vă sunt prea simpatic, doamnă Millington!

Tăcere; Joe se uită şi el ţintă înainte.

— Nu m-am gândit prea mult la asta, răspunse ea, destul de dispreţuitoare.

— Aha, înţeleg. Joe rise uşor, ca să-i stăvilească mânia. N-am vrut să spun nimic. Mă gindeam doar că la început m-aţi ajutat puţin, ştiţi, atunci la fabrică, dar în ultima vreme aţi… Dar, în sfârşit, nu ştiu nici eu…

— Eşti bun să conduci puţin mai repede? Spuse ea. La şase trebuie să fiu la cantină.

— Vai, desigur, doamnă Millington. Joe apăsă piciorul pe accelerator, mărind viteza maşinii ceea ce avu drept rezultat că ploaia ricoşa de pe parbriz înăuntru. Apoi reluă: Speram doar că o să-mi permiteţi şi mie să fac ceva pentru dumneavoastră, dacă vă pot fi de folos. Domnul Stanley a plecat. Un om grozav soţul dumneavoastră. Oftă. El într-adevăr mi-a deschis un drum în viaţă. Aş fi în stare să fac orice pentru el, absolut orice.

În timp ce vorbea, începu să plouă torenţial. Se aflau în plin câmp, şi vântul se înteţea. Automobilul, adăpostit doar de capota lui subţire, neavând geamuri laterale, ca limuzinele, primea din plin şfichiuirile ploii biciuitoare.

— Vai de mine, strigă Joe, dar vă udă îngrozitor.

Laura îşi ridică gulerul de la taior.

— Nu-i nimic.

— Cum să nu fie? Dar uitaţi-vă, sinteţi udă leoarcă. E îngrozitor. Trebuie să ne oprim o clipă. Trebuie să ne adăpostim undeva. E o adevărată rupere de nori.

Într-adevăr, parcă venise potopul, şi Laura, fără fulgarin, era udă leoarcă;» Se vedea bine că dacă mai stă câteva minute ploaia o pătrunde până la piele. Şi totuşi, se încăpăţâna să tacă. Dar Joe, zărind silueta bisericii vechi pe partea stingă a şoselei, întoarse brusc automobilul şi opri cu o smucitură în faţa scărilor.

— Repede! O îndemnă el. Înăuntru! E ceva îngrozitor, de-a dreptul îngrozitor. O luă de braţ, forţând-o să iasă din automobil. Ea se supuse, luată prin surprindere de gestul lui cu totul neaşteptat Joe o conduse repede pe poteca scurtă care ducea spre porticul bisericii, şiroind de apă. Uşa era deschisă. Repede, înăuntru! Strigă Joe. Dacă nu intraţi o să răciţi îngrozitor. E nemaipomenit, nemaipomenit!

Intrară în biserică.

Nu era prea mare. Li se păru cald înăuntru, după vântoasa de afară, şi cam întuneric. Te izbea un miros de tămâie şi de luminări arse. Altarul abia se desluşea, cu crucifixul lui mare de alamă. De la liturghia de duminică rămăseseră două vase rotunde de alamă, cu flori albe. Atmosfera era tăcută, calmă, de parcă ar fi fost dintr-o altă lume, cu totul deosebită. Ploaia care bătea în acoperişul metalic sporea intimitatea liniştită dinăuntru.

Privind curios în jurul lui, Joe porni pe intervalul dintre bănci, şi în subconştient remarcă stranele greoaie din lemn sculptat, de care pomenise Stanley.

— A dracului biserică, ce veche şi caraghioasă e! Dar cel puţin bine că nu plouă înăuntru. Apoi glasul lui redeveni plin de atenţie şi solicitudine. Nu cred că va trebui să aşteptăm' mult până trece ploaia. Vă duc eu la timp la cantină.

Întorcându-se, văzu deodată că Laura tremura toată. Stătea în picioare, lipită de speteaza unui jilţ, strângându-şi mâinile una într-alta.

— Vai, Doamne, rosti Joe, pe frumosul său ton de om amabil care-şi face reproşuri pentru orice. Din cauza mea s-au întâmplat toate astea! Jacheta dumneavoastră e udă leoarcă. Daţi-mi voie să v-oscot

— Nu, spuse ea, mă simt foarte bine şi aşa.

Laura îşi ferea privirile de ale lui şi îşi muşca sălbatic buzele, Joe avu senzaţia vagă că înăuntrul ei se dă o luptă ciudată, profundă, tulbure.

— Vai, dar trebuie neapărat, doamnă Millington, insistă Joe cu aceeaşi amabilitate plină de respect şi dătătoare de curaj.

Îi atinse reverul taiorului.

— Nu, nu, bolborosi ea. N-am nimic, crede-mă. Nu-mi place aici^N-ar fi trebuit să venim. Ploaia…

Laura se întrerupse şi, cu mişcări repezite, îşi scoase singură jacheta. Respira gâfiit. Joe văzu cum i se ridică şi i se coboară sinii sub bluza albă de mătase, care, udă pe alocuri, i se lipea de piele.

Calmul Laurei dispăruse, pare-se, sub impresia întunericului din acest loc tăinuit, a ploii care bătea darabana pe acoperiş, a tăcerii.

Privirile îi rătăceau speriate. Joe o privea ţintă, mut, fără s-o poată înţelege. Laura fu din nou străbătută de un fior. Apoi, deodată, Joe înţelese totul, îi năvăli în obraji tot sângele, îl năpădi o căldură sufocantă. Făcu un pas înainte.

— Laura! Rosti el cu respiraţia ini: tăia ta. Laura!

— Nu, nu, gâfâi ea, vreau să plec, vreau să…

Pe când vorbea, Joe o cuprinse în braţe. Se îmbrăţişară nebuneşte, buzele fiecăruia căutând gura celuilalt. Laura scoase un geamăt Chiar înainte ca buzele ei să se întredeschidă sub apăsarea gurii lui, Joe îşi dădu seama că era nebună după el, că în toate lunile din urmă s-a luptat din răsputeri cu ea însăşi. Joe fu năpădit de o beţie ameţitoare. Lipiţi unul de celălalt, se îndreptară spre strana din faţa, plină de perne şi mare cil un pat. Mâinile fiecăruia îl căutau pe celălalt, buzele Laurei erau umede de dorinţă. Ploaia bătea mereu în acoperiş, şi întunericul din biserică ii învălui într-o irizare roşiatică, în clipa cea mare, strigătul ei de bucurie trupească se înălţă înaintea altarului. Aplecată asupra lor, silueta de pe crucifix îi privea.

SFÂRŞITUL VOLUMULUI I.