Capitolul XXXIII

În a doua duminică din luna septembrie 1915, automobilul lui Hetty opri uşurel pe aleea cu pietriş de la vila Law. Stând în picioare la fereastra din sufragerie, cu miinile în buzunar, Arthur se uita cum Hetty – - o femeie foarte elegantă, în costuntkaki – coboară din maşină şi înaintează către uşa din faţă.

Arthur ştia că Heţty urma să vină în ziua aceea. Ar fi fost de altfel imposibil ca cineva din vilă să nu ştie de sosirea ei. Discutase de lucrul ăsta şi mătuşa Carrie, pomenise şi maică-sa, iar sâmbătă, în timpul prânzului, Barras se uitase la toţi din jurul mesei şi declarase pe un ton neobişnuit, mai mult decât semnificativ:

_Mâine vine la ceai Hetty. Şi-a luat o zi liberă anume pentru asta.

Arthur nu răspunsese. La urma urmei, ce credeau ei despre el, că e imbecil? Lucrurile erau cusute cu aţă albă; acel „anume pentru asta” era o expresie străbătută de un umor sinistru.

În ultimele opt luni, Hetty venise destul de des la vila Law.

Fiind una dintre primele voluntare înrolate în Serviciul Feminin de Ambulanţe, Hetty izbutise acum să capete un post de comandă în cadrul corpului voluntarelor, şi anume chiar la cartierul general din Tynecastle. Îi făcea adeseori mari servicii lui Barras, în cadrul diverselor lui activităţi, repezindu-se de la lynecastle la Sleescale cu maşinuţa ei tip sport şi aducându-i diverse acte oficiale ce urmau să fie semnate de el. Însă în duminica aceasta, Arthur ştia bine că Hetty nu vine din vreo însărcinare oficială, îşi luase o zi liberă ca să poată fi drăgălaş neoficială. Arthur înţelegea bine acest plan străveziu şi, In ciuda amărăciunii din suflet, ii venea să rida în hohote de toată povestea.

Hetty intră în odaie. Văzându-l acolo, lingă fereastră, ii zâmbi – şi ce zimbet luminos avea!

— Şi-i întinse amândouă mâinile, ciripind uşor, plină de incintare.

— Priveai pe fereastră ca să mă vezi venind? Vai, ce drăguţ din partea ta, Arthur!

Era extrem de bine dispusă; radia fericirea; dar Arthur se aşteptase la lucrul ăsta. De aceea nu-i răspunse tot printr-un zimbet, ci rosti pe tonul cel mai plat cu putinţă:

— Da, te aşteptam.

Ar fi fost normal ca tonul lui să constituie un avertisment pentru Hetty, dar ea nu se lăsă descurajată.

— Dar unde sint ceilalţi? Întrebă în treacăt

— Au dispărut cu toţii, Ii răspunse el. În modul cel mai convenabil cu putinţă, s-au făcut cu toţii nevăzuţi, ca noi doi să putem rămine singuri.

Ea rise, cu un aer plin de reproş.

— Dacă te-ar auzi cineva, ar crede că nu vrei să rămânera singuri, însă eu ştiu că nu e în intenţia ta să fii nepoliticos. Eu te cunosc, chiar mai bine dedt te cunoşti tu însuţi. Ei haide, spune, ce-ai vrea să facem? Nu vrei să ieşim la plimbare?

Arthur se îmbujora puţin la faţă şi-i evită privirea. Peste o clipă insă, ii răspunse:

— Da, mă rog. Dacă vrei tu, să facem o mică plimbare.

Arthur îşi luă pălăria şi pardesiul şi porniră împreună pe drumul pe care se plimbau de obicei, către Sluice-Dene. Numai că în ultima vreme, mai bine zis de câteva luni încoace, nu se mai plimbaseră pe acolo. Era o zi liniştită de toamnă, dumbrava începuse să se coloreze în arămiu, sub picioarele lor trosneau feriguţele. Se plimbau în tăcere. Când ajunseră la capătul dumbrăvii, se aşezară pe rădăcina înaltă a unui stejar, scos din pământ de o mică prăbuşire de teren. Acesta era locul unde se aşezau ei întotdeauna. Jos, în vale, se aşternea oraşul, cufundat în tihna duminicală, iar mai departe nemărginirea mării, licărind până hăt-departe, unde se contopea cu cerul. Turnul de extracţie al minei Neptun se înălţa masiv şi negru pe fondul senin al mării şi al cerului. Arthur se uită îndelung la aceste instalaţii urâte, care aduceau a spânzurătoare.

Curând, după ce-şi potrivise cu grijă fusta ca să-şi acopere – cu o cuminţenie nu lipsită de seducţie – picioarele elegante, Hetty îi urmări privirea.

— Arthur! Exclamă ea. De ce te uiţi aşa încruntat spre mină?

— Nu ştiu nici eu, rosti el trist. Afacerile merg strună. Cărbunele se vinde cu două lire jumătate tona.

— Nu ăsta e motivul, spuse ea, simţind deodată că o îmboldeşte curiozitatea. Zău, Arthur, te rog spune-mi şi mie. Tare aş vrea să ştiu! De o vreme eşti teribil de ciudat. Te-ai schimbat cu desăvârşire.

Zău, dragul meu, te rog spune-mi, cine ştie, poate am şi eu posir bilitatea să-ţi fiu de vreun folos.

Arthur se întoarse către Hetty. Un val de căldură străbătea prin carapacea amărăciunii lui. Simţi îndemnul de a-i istorisi fetei totul, de a-şi lua de pe suflet greutatea îngrozitoare care-l apăsa şi-l zdrobea. Cu glas scăzut, îi spuse:

— Nu-mi iese din minte nenorocirea de la Neptun.

Deşi uluită de această dezvăluire, Hetty izbuti să se prefacă, îi răspunse cu aerul omului care nu vrea să supere un copil necăjit:

— Cum adică, dragul meu?

— Sunt convins că nenorocirea putea fi împiedicată la timp.

Hetty îi privi îndelung faţa melancolică. Era exasperată. De data asta simţea că trebuie neapărat să pătrundă în inima acestei enigme atât de supărătoare.

— Dragul meu Arthur, pe tine te obsedează o anumită chestiune. Nu ţi s-ar uşura oare chinul dacă mi-ai impărtăşi-o şi mie?

Arthur întoarse capul către ea şi rosti rar următoarele cuvinte:

— Hetty, sunt convins că vieţile tuturor oamenilor acelora au fost sacrificate cu bună ştiinţă.

După aceea, Arthur se opri brusc. La urma urmei, ce rost avea să-i spună ei? Tot n-ar fi înţeles niciodată.

Şi totuşi, Hetty avu o vagă viziune asupra obsesiei morbide care-l rodea pe Arthur şi-i ardea mintea, îi luă mâna într-a ei. Îi vorbi cu blândeţe, ca unui copil:

— Chiar dacă ar fi aşa, Arthur, tu nu crezi că cel mai bun lucru este să dai totul uitării? A trecut atâta vreme de atunci… Şi e vorba doar de o sută de oameni. Ce contează asta faţă de miile şi miile de viteji care au căzut răpuşi în război? Asta ar trebui să ţii tu minte acum, dragul meu. Suntem în război. E un război mondial, deci cu totul altceva decât o neînsemnată catastrofă minieră.

— Nu e de loc altceva, îi răspunse Arthur, prinzându-şi cu -putere tâmplele în mâini. Este exact acelaşi lucru. Eu nu izbutesc să văd lucrurile în altă lumină… Nici nu izbutesc măcar să le despart în mintea mea. Oamenii de pe front sunt ucişi exact ca şi oamenii din mină, în chip cu totul inutil; şi încă într-un mod îngrozitor. Catastrofa şi cu războiul reprezintă pentru mine exact acelaşi lucru, în ochii mei, ele se îmbină într-un unic şi imens măcel.

Hetty prelua frânele situaţiei. Lăsă la o parte labirintul de încurcate meandre prin care o conducea el şi o apucă pe drumul cel mai scurt, într-un fel, ţinea mult la Arthur. Hetty era o fiinţă practică şi se mândrea cu această însuşire. Pe lingă asta, intenţiona să fie bună cu Arthur.

— Îmi pare foarte bine că mi-ai spus şi mie, Arthur, începu ea.

Tu te-ai lăsat ros de gânduri până te-ai îmbolnăvit de tot. Şi toate astea pentru un fleac. Te-am văzut eu în ultima vreme că te comporţi cam ciudat, dar habar n-am avut pentru ce. Eu am crezut… Adică, drept să-ţi spun, nici n-am ştiut ce să cred.

Arthur o privi sumbru vreme îndelungată.

— Ce anume ai crezut?

— Mde, şovăi ea, am crezut că poate ţi-e… Adică vreau să spun că tu nu doreşti să te duci pe front.

— Păi, chiar nu doresc.

— Nu, Arthur, eu mă gândeam că poate ţi-e frică să te duci pe front.

— Se prea poate să fie şi aşa, spuse el fără nici o intonaţie. La urma urmei nu e imposibil să fiu un fricos.

— Prostii! Făcu ea cu hotărâre, şi îi mângâie mâna. Te-ai adus singur într-un hal îngrozitor de nervi. Dar asta li se-ntâmplă chiar şi oamenilor celor mai curajoşi. Uite, chiar Alan mi-a spus că înainte de a porni la atacul de pe urma căruia a căpătat decoraţia ii era o frică îngrozitoare. Ascultă-mă şi pe mine, dragul meu. Te-ai lăsat prea mult ros de gânduri şi îngrijorare. Ţi-ar trebui o schimbare, de pildă să participi la o viaţă mai agitată. Cred că a sosit timpul să mă ocup serios de tine.

Privirea ei deveni întrebătoare. Hetty zâmbi, foarte dulce, dar şi sigură de sine, perfect conştientă ca e o reprezentantă a sexului frumos, că e atrăgătoare, că e echilibrată şi stăpânită. Reluă:

— Ascultă-mă, te rog, dragul meu Arthur, copilaş prostuţ ce eşti, tu nu-ţi aduci aminte de week-end-ul acela petrecut la Tynecastle, când ai vrut să ne logodim şi eu ţi-am spus că suntem amândoi prea tineri?

— Ba da, spuse el încet. Sigur că mi-aduc aminte de ziua aceea.

Nu-mi vine chiar aşa uşor s-o uit.

Hetty îşi ridică spre el ochii negri, cu un aer intim, şi-i mângâie mâna.

— Ei bine… Lucrurile s-ar schimba cu totul, dragul meu Arthur, dacă ai intra în armată.

Arthur înţepeni. Va să zică, în sfârşit, s-a produs evenimentul de care-i era teamă. S-a produs sub masca odioasă a tandreţilnumai că Hetty nu observa accesul brusc de dezgust care-l făcea pe Arthur atât de ţeapăn, împiedicându-l să scoată o vorbă. Ea se lăsă transportată de propriul ei sentiment, care nu era atât dragoste, cât senzaţia că face sacrificiul suprem. Veni mai aproape de el şi murmură:

— Ştii cât de mult ţin la tine, Arthur. Încă de când eram copii.

Ar trebui să ne logodim şi să punem capăt tuturor neînţelegerilor acestora stupide. Tu îl necăjeşti şi îl îngrijorezi pe tatăl tău şi pe toată lumea, chiar şi pe biata de mine. Ai fi de zece ori mai fericit în armată.

De asta sunt sigură. Amândoi am fi mai fericiţi, ne-am distra de minune.

Arthur continua să tacă. Dar când Hetty îşi ridică faţa puţin îmbujorată, încadrată tulburător de părul blond, mătăsos, puţin răvăşit acum, Arthur răspunse ţeapăn expresiei ei rugătoare:

— Nu mă-ndoiesc că ar fi minunat. Din nefericire însă, eu m-am hotărit să nu intru în armată.

— Vai de mine, Arthur, strigă ea, e imposibil ca tu să gândeşti serios una ca asta!

— Şi totuşi, ăsta e adevărul.

Prima ei reacţie a fost disperarea, începu să vorbească repede.

— Dar ascultă-mă, Arthur, fii bun, te rog, şi ascultă-mă. Curând n-o să mai fie vorba de o chestiune la liberă alegere a individului.

N-o să mai fie poate aşa uşor cum crezi tu. În curând se va introduce recrutarea obligatorie. Eu ştiu. Am auzit vorbindu-se la Cartierul General. Or să fie recrutaţi toţi bărbaţii între optsprezece şi patruzeci şi unu de ani, în afară de cei scutiţi în mod legal. Dar nu văd cum ai putea să fii scutit. Cel mult ar fi vorba ca taică-tu să decidă dacă ai sau nu dreptul la insigna aceea de mobilizat pe loc.

— Taică-meu n-are decât să facă ce vrea, răspunse Arthur cu glas scăzut şi plin de amărăciune, în orice caz, îmi dau seama că tu ai discutat cu el despre mine.

— Te rog, dragul meu! Îl imploră ea. Fă lucrul ăsta de hatârul meu, te rog, te rog mult!

— Nu pot, spuse el pe un ton hotărât, care nu mai admitea nici un fel de replică.

Hetty se împurpura de ruşine, îi era ruşine într-o oarecare măsură pentru el, dar în cea mai mare măsură pentru ea însăşi, îşi retrase cu grabă mina de pe a lui. Ca să-şi dea o clipă de răgaz, se prefăcu a-şi aranja părul, cu spatele către el, apoi i se adresă, pe un •ton cu totul schimbat:

— Nădăjduiesc că eşti totuşi în stare să înţelegi că pentru mine e o situaţie de-a dreptul îngrozitoare să Mu ca şi logodită cu un bărbat care refuză să facă singurul lucru normal şi frumos ce se cuvine.

— Lartă-mă, te rog, Hetty, îi răspunse Arthur cu glas scăzut, dar tu nu vezi…

— Taci, te rogi îl repezi ea.!N viaţa mea nu m-am simţit mai jignită decât acum; niciodată! E ceva… E ceva de-a dreptul inadmisibil. Să nu crezi că sunt chiar aşa de îndrăgostită de tine. Am făcut tot ce-am făcut de hatârul lui taică-tu. El e un bărbat adevărat, im un neisprăvit ca tine. Bineînţeles, lucrurile nu mai pot continua aşa. Nu vreau să mai am de-a face cu tine.

— Mă rog… Îi răspunse el într-o şoaptă abia auzită.

De data aceasta, jignindu-l, Hetty încercă o satisfacţie tot atât de mare ca şi satisfacţia dinainte, când fusese gata să se sacrifice pentru el. Furioasă la culme, îşi muşcă buzele până la sânge.

— Nu-rhi rămâne decât să trag o singură concluzie. De fapt, ce altă concluzie ar putea trage cineva din,această situaţie decât că ţi-e frică? Asta e realitatea. Hetty făcu o pauză, apoi îi aruncă drept în faţă cuvântul cel mai greu: eşti un laş. Eşti un laş, un laş scârbos.

Arâhur păli. Hetty aştepta să-l audă răspunzându-i, dar Arthur nu răspunse. Atunci, cu un gest de dispreţ abia reţinut, fata se ridică.

Se ridică şi Arthur. Se întoarseră Ia vila Law, fără să mai scoată o vorbă. Arthur îi deschise uşa din faţă, dar de îndată ce intrară, el urcă direct în camera lui, lăsând-o singură în hol. Hetty rămase acolo, cu capul dat pe spate, cu ochii înecaţi în lacrimi de furie şi de autocompătimire, după care, brusc, se răsuci pe călcâie şi intră în sufragerie.

Barras se afla singur acolo, şi studia harta de pe zid, cu steguleţele înfipte în ea. Dând cu ochii de Hetty, se întoarse şi-şi frecă mâinile, întâmpinând-o plin de efuziune.

— Ei, Hetty! Exclamă el. Ce ai să-mi relatezi?

Până atunci, pe tot drumul până la vilă, Hetty se ţinuse foarte tare. Dar amabilitatea binevoitoare de pe faţa lui Barras o făcu să se fringă. Izbucni în plâns.

— Vaij Doamne, Doamne! Suspină ea. Nu mai pot. Sunt aşa de amărâtă!

Barras se apropie de ea. O privi atent, şi apoi, neputând să-şi stăpânească un impuls, îşi petrecu' braţul pe după umerii ei gingaşi şi atrăgători.

— Vai, micuţa mea, dar ce s-a întâmpjat? O întrebă cu un aer protector.

Zdrobită, Hetty nu-i putu răspunde, dar se lipi de el, de parcă ar fi găsit un refugiu pe furtună. Barras o strânse de umeri, căutând s-o liniştească.

Hetty avea sentimentul – nelămurit şi destul de ciudat – că Barras îi poartă de grijă, că o salvează de Arthur. Totodată avea senzaţia, din ce în ce mai învăluitoare, a vitalităţii şi forţei pe care o iradia acest bărbat, închizând ochii, se lăsă în voia acestei simţiri noi şi stranii, se lăsă ocrotită de Barras.