CAPITOLUL II.

Duba se opri cu o smucitură în faţa închisorii Benton. Se auzi un zgomot de zăvoare care se deschid. Arthur se ridică în capul oaselor în boxa mică şi întunecoasă, încercând să-şi învingă ameţeala Şi să înţeleagă pe deplin că se află aci, înăuntrul dubei care-l ducea la închisoare.

Duba mai zvâcni o dată înainte, şi se opri din nou cu o smucitură. După aceea, cineva descuie uşa dubei şi o deschise larg, lăsând să pătrundăbrusc înăuntru aerul răcoros al nopţii. De dincolo de uşă se auzi glasul unui paznic:

— Ieşiţi!

Arthur şi încă patru deţinuţi se ridicară din boxele lor înguste şi ieşiră. Stătuseră cam înţepeniţi tot timpul călătoriei de la Tynecastle la Benton, dar acum ajunseseră la capătul ei în curtea închisorii.

Era o noapte apăsătoare, cu norii atârnând greu. Ploua cumplit, şi tot asfaltul din curte era presărat cu băltoace. Arthur aruncă în grabă câteva priviri în jurul lui. Văzu zidurile înalte, cenuşii, cu coama aspră, crenelată, văzu şiruri nesfârşitede împletituri de gratii, paznici în pelerine lucioase de muşama. Simţi tăcerea şi întunericul inform, străpuns doar de pata anemic gălbuie a unei lămpi din gang. Cei cinci deţinuţi statură în ploaie, cu apa şiroind pe ei, până când unul dintre paznici strigă un ordin. Deţinuţii fură conduşi într-o cămăruţă văruită. După întunecimea de afară, albeaţa luminoasă de aci le lua ochii, în camera aceasta cu pereţii goi, un ofiţer şedea la o masă. În faţa lui se aflau nişte hârţii şi un registru. Era un om mai în vârstă cu ţeasta cheală, strălucitoare.

Paznicul din dubă se îndreptă către ofiţer şi-i vorbi. Arthur cercetă cu privirea pe cei patru deţinuţi care-l însoţiseră în dubă.

Primii doi erau nişte oameni mărunţei, pricăjiţi, cu cravate negre şi cu nişte feţe lungi de quaker, semănând atât de bine între ei, încât nu încăpea nici cea mai mică îndoială că erau fraţi. Cel de-al treilea bărbat avea figura unui om lipsit de voinţă, predispus la deznădejde.

Ochelarii cu ramă subţire de aur, prinşi pe şeaua nasului, îi dădeau aerul unui biet contopişi. Ca şi cei doi fraţi din secta tremuricilor, părea că nu-i în stare să facă rău nici unei muşte şi se simţea teribil de stânjenit. Al patrulea bărbat era o huidumă murdară şi neţesălată, cu barba nerasă de câteva zile. De fapt era singurul din tot grupul pe faţa căruia nu citeai câtuşi de puţin surprinderea sau supărarea că se află unde se află.

Ofiţerul de la masă încheie conversaţia cu paznicul dubei.

Ridicându-şi condeiul, strigă:

— Ia aliniaţi-vă!

El era funcţionarul însărcinat cu primirea deţinuţilor, începu să citească cu glas tare amănuntele în legătură cu sentinţa fiecăruia dintre ei lucru care, se vedea bine, era o simplă formalitate, şi el o îndeplinea ca atare. După aceea trecu într-un registru numele, ocupaţia, religia deţinutului, pedeapsa pe care o avea de ispăşit şi suma de bani aflată asupra lui.

Mai întâi veni rândul matahalei murdare, care n-avea nici un ban la el, nici măcar un gologan de sămânţă. Era condamnat pentru bătaie şi violenţă, n-avea nici o ocupaţie şi urma să execute trei ani de muncă silnică. Se numea Hicks. Apoi veni rândul lui Arthur. Avea la el exact patru lire, şase şilingi şi zece penny şi jumătate. Când ofiţerul termină de numărat banii, rosti sarcastic, adresându-se grămezii de bani de argint de lingă bancnote:

— Învârtitul ăsta n-o duce rău deloc.

Urmară la rând cei doi fraţi quakeri şi conţopistul prăpădit. Toţi trei erau „opoziţionişti din motive de conştiinţă” *, şi ofiţerul strivi între dinţi o sudalmă la adresa celor lipsiţi de caracter ce refuză să lupte cu arma în mină.

După ce termină înregistrarea deţinuţilor, se ridică şi descuie o uşă interioară. Le făcu un semn cu degetul, fără să scoată o vorbă, şi cei cinci bărbaţi intrară intr-un coridor lung, mărginit de celule mici, de o parte şi de alta. Ofiţerul le comandă:

— Dezbrăcarea!

Se dezbrăcară ik piele. Fraţii din secta quaker-ilor erau înnebuniţi la gândul că trebuie să se dezbrace de faţă cu alţii, îşi scoaseră hainele încet şi timid, şi înainte de a ajunge la costumul lui Adam rămaseră încă o clipă în izmene, tremurind de ruşine, cu inima cât un purice. Probabil că lui Hicks i se păreau ridicoli. Despuindu-se, Hicks dezgoli un trup uriaş, murdar şi păros, acoperit în mare parte de bube roşietice. Stând cu picioarele crăcănate, se rânjea la tremurici şi le făcea gesturi deşucheate.

— Hai, fetiţelor, că îndată mergem la îsot.

— Ţine-ţi gura! Îi strigă ofiţerul.

— Am înţeles, să trăiţi! Îi răspunse Hicks, foarte supus.

Apoi se îndreptă spre cântar şi se urcă pe el.

Toţi fură cântăriţi şi măsuraţi. După terminarea acestor operaţii, Hicks, care – se vedea de la o poştă – cunoştea toate chiţibuşurile de parcă ar fi fost la el acasă, o luă înaintea celorlalţi, pe pardoseala de ciment, către baie. Baia era pe jumătate plină cu o apă călduţă, murdară, la suprafaţa căreia plutea un strat de jeg, acoperind de altfel şi cea mai mare pane a căzii.

Arthur se uită la Hicks, care îşi bălăcea trupul bubos în apa soioasă. Se întoarse către ofiţer şi-l întrebă cu glas înăbuşit:

— Trebuie neapărat să mă bag şi eu în baie?

<Notă>

*Denumire dată în Anglia celor care în mod deliberat au refuzatsă plece pe front, în numele unor motive de conştiinţă </ notă>

Ofiţerul nu era lipsit de umor. Îi. Spuse:

— Da, dragul meu. După care adaugă: Vorbitul e interzis.

Arthur intră în cadă.

După baia murdară, îşi primiră hainele de deţinuţi. Lui Arthur îi dădură o vestă galbenă de flanelă, i/ mene din acelaşi material, o pereche de ciorapi şi o uniformă kaki, plină toată de ştampile ca nişte săgeţi mari, negre, îi era tare mică, pantalonii îi ajungeau doar niţel mai jos de genunchi. Ochii oprindu-i-se asupra tunicii scurte şi strimte, i se înfiripă în minte gândul că în sfârşit e îmbrăcat şi el în kaki.

Se deschise o uşă interioară şi intră doctorul. Era un bărbat rotofei, cu faţa roşcovană şi cu o mulţime de dinţi de aur. Intră grăbit, cu stetoscopul pregătit, atârnându-i de urechi, şi trecu la consultaţii într-un ritm cât se poate de repezit. Se uită în grabă la fiecare bărbat în parte, ţinându-se cât mai departe de el, cu un aer impersonal şi automat. Ii porunci lui Arthur să spună treizeci şi trei, îl ciocăni de câteva ori şi-l întrebă dacă a suferit vreodată de boli venerice. Apoi trecu mai departe. Arthur nu-l ţinu de rău pe doctor pentru graba lui. Se gândi că dacă el ar fi fost doctor acolo, Ia închisoare, probabil că ar fi fost la fel de repezit. Se străduia din răsputeri să judece totul fără nici un fel de părtinire, în sinea lui făcuse legământul să fie calm.

De altfel, aceasta i se părea acum singura cale: o acceptare liniştită a inevitabilului. Cu o seară înainte gândise la toate şi chibzuise cu mujtă grijă un plan întreg, îşi dădea seama că altminteri ar fi înnebunit.

După vizita medicală, ofiţerul cel chel ieşi împreună cu doctorul, lăsându-i în grija unui nou paznic, care intrase fără zgomot şi fără să fie băgat în seamă şi care acum îi cerceta mut, cu luareaminte. Era un individ scund şi îndesat, cu un cap pătrat şi o expresie respingătoare, care nu încuraja la nici un fel de apropiere. Avea buza de sus cam scurtă, de fapt ambele buze foarte subţiri, iar capul lui lat, diform, părea încordat, mereu la pândă. Se numea Collins.

După ce isprăvi cercetarea din privire a arestaţilor, fără o vorbă, paznicul Collins dădu fiecăruia câte un număr de deţinut şi numărul celulei. Toate astea cu aerul cel mai degajat cu putinţă.

Arthur căpătă numărul 115 şi i se repartiza celula numărul 273. Apoi paznicul Collins descuie o uşă grea de fier.

— Acum ieşiţi! Repede! Le strigă el.

Ieşiră cu toţii şi, sub privirile impasibile ale paznicului Collins, o porniră în şir indian spre clădirea principală a închisorii.

Din punct de vedere arhitectonic, închisoarea era construită ca un puţ; un enorm puţ; adânc, cu celule de jur împrejur, cu galerii de celule, aşezate una peste alta până la o mare înălţime. Fiecare galerie era străjuită de atâtea bare groase de fier, încât faţadele îmbinate ale galeriilor dădeau impresia unei uriaşe cuşti. Aerul dinăuntru era rece şi, în pofida izului de dezinfectant, avea mirosul acela de pământ rece şi jilav, specific închisorilor. Când îl simţi, Arthur fu scuturat de un fior.

Paznicul Collins îl conduse la celula 273. Era în galeria a treia.

Arthur intră în celula lui: o încăpere de patru metri pe doi şi foarte înaltă, cu pereţi din cărămidă, zugrăviţi în culoarea muştarului până la jumătate, iar mai sus – văruiţi. La mare înălţime, pe un/ perete, se găsea o ferestruică zăbrelită, care aproape nici nu semăna a fereastră. Numai în zilele cu soare strălucitor mai pătrundea o rază de lumină prin ea. Un bec electric, apărat de o plasă şi care putea fi s aprins şi^stins doar de afară, dădea celulei o licărire leşinată.

Pardoseala era de ciment, şi pe ea se afla un ulcior smălţuit şi obiectul igienic. Duhoarea a sute de asemenea obiecte igienice alcătuia mirosul specific al închisorii.

Patul era făcut dintr-o scândură de aproape doi metri, lată de vreo patru palme. Avea pătură, dar saltea nu. Deasupra patului se afla un prichici cu o cană smălţuită, o farfurie, o lingură şi un cuţit de cositor. Deasupra prichiciului erau atârnate o plăcuţă cu un creion. Aşezată foarte îmbietor sub plăcuţă, se afla o mică biblie.

După ce-şi astâmpără curiozitatea cercetând din ochi celula, Arthur se întoarse şi-l văzu pe paznicul Collins că stă la uşă, de parcă ar fi aşteptat să-i audă impresiile. Buza de sus era şi mai ridicată; iar capul o pornise şi mai mult înainte. Văzând că Arthur nu face nici un fel de comentariu, se întoarse fără o vorbă şi plecă la fel de tăcut, cu paşi de pisică.

Când se trânti uşa, cu un zornăit metalic – o uşă grea, cu un vizor micuţ de tot, zăbrelit – Arthur se aşeză pe marginea scândurii care-i slujea drept pat. Se afla la închisoare. Asta era o celulă de închisoare, şi el se afla în această celulă. Acum nu mai era Arthur Barras. Era condamnatul nr. 115.

Oricât de hotărât ar fi fost, tot îl copleşi un val rece de spaimă':

Era mai rău, mult mai rău decât se aşteptase. Afară iţi venea foarte uşor să sporovăieşti despre puşcărie, dacă habar n-aveai ce înseamnă viaţa de acolo. Dar o dată înăuntru, nu-ţi mai era chiar aşa uşor.

Închisoarea era un loc îngrozitor. Nu, nu, n-o să fie prea uşor.

La ora şapte i se dădu cina. Era o masă specială, acordată suplimentar noilor-veniţi. Consta dintr-o supă cu fulgi de ovăz, care părea mai mult apă chioară. Cu toate că-i veni greaţă văzând terciul ăsta, Arthur se strădui să-l mănânce. Îl mâncă stând în picioare. După ce isprăvi, se aşeză iar pe marginea patului. Ştia că în asemenea condiţii a gândi e o primejdie de moarte. Şi totuşi, nu avea nimic altceva de făcut. N-avea destulă lumină ca să poată citi Biblia şi n-avea nimic deosebit de scris pe plăcuţă.

Se întrebă în gând de ce se află acolo. Se găsea acolo pentru că nu voia nici în ruptul capului să omoare oameni, pentru că nu voia în ruptul capului să iasă pe câmpul de luptă şi să înfigă o baionetă în trupul altui om, într-o mlaştină pustie din Franţa. Nu se făcuse vinovat de vreun omor; nu, nu de asta se afla aici, ci tocmai pentru că refuzase să se facă vinovat de omor.

Era un lucru de o ciudăţenie nemaipomenită, ba chiar din cale-afară de amuzant. Dar pe măsură ce se gândea mai mult la el, lucrul devenea din ce în ce mai puţin amuzant. Curând, palmele începură să-i asude, dovada fizică a nevrozei de care suferea. Transpiraţia îi ţâşnea pur şi simplu din podul palmelor, încât până în cele din urmă se temu că n-o să i se mai oprească niciodată.

Deodată, în timp ce şedea acolo pe pat, un zgomot neaşteptat, un fel de urlet, îl făcu să tresară. Se stârnise în fundul puţului închisorii, în galeria cea mai de jos, Ia carcerele izolate; era un urlet de brută, de-a dreptul neomenesc, izvorât dintr-un instinct nestăpânit. Arthur sări în sus. Nervii lui vibrară plini de compătimire, ca nişte coarde de vioară. Asculta tremurând. Urletul se înălţa din ce în ce mai tare, într-un crescendo insuportabil. Apoi încetă brusc, îl curmase ceva cu o subită violenţă, în tăcerea care urmă se auzi un zumzet alcătuit de comentariile cu privire la chipul în care urletul fusese făcut să înceteze.

Arthur începu să se învârtească în sus şi-n jos prin celulă. Păşea repede, şi curând grăbi şi mai tare pasul. Aştepta mereu să reînceapă urletele. Dar nici vorbă de aşa ceva. Ajunsese aproape să alerge, încoace şi-ncolo, pe pardoseala de ciment a celulei, când deodată se auzi bătaia unui clopot, şi luminile se stinseră.

ArthuT rămase nemişcat în mijlocul celulei, apoi îşi scoase încetişor uniforma kaki, cu săgeţile ştampilate pe ea, şi aşa, pe-ntuneric, se întinse pe priciul de scânduri. De dormit nu putea fi vorba, îşi spunea că în momentul acela n-ar avea cum să se aştepte la somn, dar pe de altă parte, cu timpul avea să se obişnuiască şi cu scândurile tari. Prin minte i se învălmăşeau şi-i scăpărau ca într-un caleidoscop tot felul de gânduri amare, ca o roată uriaşă de artificii care s-ar fi învârtit prin celulă, din ce în <•••> mai mare, până o umplea toată. Un vârtej de feţe şi scene care se iveau şi dispăreau înăuntrul roţii. Tatăl lui, Hetty, Ramage, mina Neptun, morţii de la Neptun, oameni întinşi pe câmpul de luptă cu un protest îngheţat în privirea fixă, toate amestecate şi învălmăşite, învârtindu-se repede, tot mai repede, în vârtejul roţii dureroase. Se agăţă cu mâinile transpirate de marginea patului, căutind un sprijin împotriva acestui haos, pe când ceasurile nopţii se scurgeau unul după altul.

La cinci şi jumătate dimineaţa, sună clopoţelul închisorii. Era încă întuneric. Arthur se sculă. Se îmbrăcă, îşi împături aşternutul şi deretică prin celulă. Nici nu terminase bine, când auzi cheia învârtindu-se în broască. Zgomotul acesta al cheii învârtindu-se în broasca celulei avea ceva cu totul deosebit: un scârţiit, cp scrâşnetul a două bucăţi de metal frecate aspru una de alta. Sunetul acesta îl zgâria până-n măduva oaselor. Paznicul Collins aruncă în celulă nişte saci pentru poştă.

— Coase-i! Strigă el, şi trânti uşa.

Arthur ridică sacii, nişte bucăţi de canava gălbuie, de calitate ordinară. Nu ştia cum să-i coasă, îi lăsă jos. Şezu pe marginea patului, uitându-se nedumerit la pânza de sac, până la ora şapte, când se auzi din nou cheia în broască şi primi masa de dimineaţă. Era alcătuită din aceeaşi fiertură apoasă de fulgi de ovăz, însoţită de data asta şi de un colţ de pâine neagră.

După ce mâncă, îl văzu pe Collins vârându-şi din nou capul teşit pe uşă. Paznicul se uită cu atenţie Ia sacii necusuţi, apoi îl privi curios pe Arthur. Totuşi, nu făcu nici un fel de comentariu. Pe un ton destul de blând, îi spuse doar atât:

— Hai afară, la plimbarea de dimineaţă.

Plimbarea se făcea în curtea închisorii, un careu de asfalt murdar, străjuit de ziduri înalte şi de o gheretă de pază aflată la un capăt. Din gheretă, un paznic supraveghea cercul de oameni care se plimbau târându-şi picioarele. Se uita ţintă la buzele lor, pentru î se asigura că nu vorbesc între ei. Din când în când le mai striga: „Vorbitul interzis!” Deţinuţii cu state mai vechi de închisoare îşi perfecţionaseră până într-atât tehnica, încât izbuteau să vorbească între ei iară să-şi mişte de 'oc buzele.

În mijlocul curţii era _d closet, înconjurat de o bandă circulară de tablă, sprijinită pe nişte pari nu prea înalţi, în timp ce se învârteau prin curte, deţinuţii ridicau mâna, cerându-i voie paznicului să se ducă la closet. Când se aflau acolo, li se vedeau capetele deasupra benzii de metal şi picioarele dedesubt. Era considerat un mare privilegiu să poţi sta mai mult la closet – şi paznicul acorda această favoare numai protejaţilor lui.

Arthur se învârti, împreună cu ceilalţi, târându-şi picioarele, în lumina palidă a zorilor, cercul de oameni care se învârteau târşâind tălpile părea o realitate pe care raţiunea omenească nii o poate pătrunde, devenea un lucru la fel de grotesc ca un circ al nebunilor.

Feţele mohorâte ale oamenilor erau abătute, gânditoare, înjosite, deznădăjduite. Trupurile lor erau impregnate de mirosul închisorii, braţele atârnau neomeneşte pe lângă trup.

În al doilea deţinut din faţa lui, Arthur îl recunoscu pe Hicks.

Acesta se rânji la el peste umăr, în chip de salut.

— Vrei o ţigară, fătălăule? Îl întrebă Hicks, rostind cuvintele din colţul gurii.

~ Vorbitul interzis! Strigă paznicul Hali, din turnul lui. Ehei, 514, n-ai voie să vorbeşti!

În cerc, mereu în cerc, învârtindu-se şi iar învârtindu-se, aidoma roţii din creierul lui Arthur, înconjurând mereu centrul acela obscen, closetul. Paznicul Hali era stăpânul absolut al manejului, şi vocea lui pocnea ca un bici.

— Vorbitul interzis! Nu vorbiţi!

Ca nişte căluşei într-un bâlci dement asta era plimbarea de dimineaţă!

La ora nouă intrară în atelier. Era o cameră lungă şi goală, în care se coseau sacii de poştă. Arthur mai primi vreo câţiva saci.

Paznicul Beeby, supraveghetorul atelierului, îi dădu sacii, şi văzându-l nepriceput, se aplecă asupra lui şi-i explică: „

— Uite, bă prostovane, aşa trebuie să-i coşi. Înfipse acul de canava prin două cute ale pânzei de sac, arătându-i, cu destulă bunăvoinţă, cum trebuie făcute împunsăturile. Apoi adăugă, cu o ironie oarecum prietenească: Dacă izbuteşti să coşi mai multişori, diseară primeşti cacao. Ai înţeles, bă prostovane? Un castronaş cu cacao fierbinte!

Bunătatea care vibra în glasul paznicului Beeby îi mâi dădu puţin curaj lui Arthur. Se apucă să coasă sacii de poştă. Erau vreo sută de deţinuţi în atelier, şi toţi făceau acelaşi lucru. Lingă Arthur stătea un bătrân cu părul sur şi cu fevoriţi. Cosea cu multă dibăcie şi foarte repede, ca să-şi asigure cana cu cacao de seară. De fiecare dată când arunca jos un sac gata cusut, se scărpina la subţioară şi-i arunca o privire furişă lui Arthur. Dar de vorbit nu vorbea. Dacă ar fi vorbit şi-ar fi pierdut cana cu cacao.

La ora douăsprezece sună iarăşi clopoţelul, încetară lucrul în atelier şi porniră în şir indian către celule, să-şi ia masa. În celula lui Arthur scârţâi cheia în broască. Masa consta dintr-o zeamă lungă, cu pâine şi margarina râncedă. După masă, paznicul Collins deschise vizorul. Ochiul lui, zărit prin vizor, părea sinistru şi uriaş.

— Să ştii că n-ai venit aici să tai frunze la câini, îi spuse Collins.

Dă-i drumul înainte cu sacii ăia!

Arthur îi dădu drumul înainte cu sacii ăia. Îl dureau degetele de atâta cât împungea cu acul de canava prin pânza de sac. Făcuse chiar şi o băşică la degetul mare. Începuse să lucreze mecanic, ca un robot. Habar n-avea nici ce face, nici de ce o face; gesturile lui începuseră să se automatizeze, repetându-se la infinit, împungând într-una sacii de poştă.

Din nou scutii cheia în broască. Paznicul Collins aduse cina:

Iar terci, şi iar o bucată de pâine. Intrând în celulă, se uită la sacii de poştă, apoi se uită la Arthur, şi buza lui scurtă îi dezgoli dinţii. Nu încăpea îndoială că, din cine ştie ce pricină, paznicul Collins nu-l înghiţea pe Arthur. Dar nu se grăbea de fel, avea încă destule iuni la dispoziţie, şi dintr-o îndelungată experienţă ştia bine că o să-şi sporească mult mai mult plăcerea dacă procedează pe îndelete. De aceea, cu un aer gânditor, spuse doar atât:

— Asta-i tot ce-ai lucrat? Să ştii că aicea nimeni nu poate, nimeni n-are voie să tragă chiulul. *

— Nu sunt încă deprins, răspunse Arthur.

În mod cu totul inconştient, încercă să adopte un ton cât mai linguşitor, de parcă şi-ar fi dat seama ce important este să se pună bine cu paznicul Collins. Ridică ochii, obosiţi de munca încordată, şi i se păru că paznicul Collins a mai crescut, în special părea să-i fi crescut capul, lat şi diform, care căpătase o înfăfişare ameninţătoare, fantastică. Arthur trebui să-şi pună palma streaşină la ochi ca să se poată uita la paznicul Collins. *

— Ai face mai bine să te grăbeşti cu deprinsul. Deşi vorbise cu blândeţe, paznicul Collins îşi apropie şi mai tare capul diform. Să nu crezi că dacă tragi chiulul de la armată, aici o să fie trai pe vătrai.

Dă-i drumul înainte cu sacii, până sună iar clopoţelul!

Arthur îi dădu drumul înainte cu sacii până auzi clopoţelul, îl auzi la ora opt. Sunetul lui umplu puţul adânc al închisorii, căpătând o sonoritate uriaşă. Arthur îşi dădu seama că de atunci încolo avea să fie smgur-singurel toată noaptea, fără să-l necăjească nimeni.

Se aşeză pe marginea priciului şi se uită la săgeţile mari. Negre, de pe pantalonii lui kaki. Urmări cu degetul conturul săgeţilor. De ce oare purta o uniformă cu săgeţile astea? Era acoperii tot de săgeţi; tot trupul, ca într-un vârtej orb şi orbitor, îi era străbătut de săgeţi mari şi negre. Avea sentimentul ciudat că a încetat să mai existe, avea senzaţia unei anihilări spirituale. Săgeţile astea îl omorâseră.

La ora nouă se stinseră luminile, şi după ce şezu prosteşte un scurt răstimp pe întuneric căzu ca trăsnit, aşa îmbrăcat cum era, pe priciul de scânduri. Adormi.

Dar nu dormi multă vreme. Curând după miezul nopţii, îl trezi acelaşi urlet care-l tulburase şi în noaptea trecută. De data*aceasta însă, urletele se repetară la nesfârşit, de parcă nimeni nu şi-ar fi dat seama de ele. Erau urletele sălbatice ale unei fiinţe pierdute. Arthur sări în sus, în mijlocul întunericului. Somnul îl odihnise^ Era iarăşi treaz şi viu, teribil de viu, dureros de viu; şi nu mai putea suporta nici urletele, nici întunericul, nici singurătatea. Strigă cu glas ridicat:

— Încetează! Încetează! Pentru-numele lui Dumnezeu, încetează!

Începu să bată cu. Pumnii în uşa celulei. Striga şi izbea ca un nebun, şi după un minut îi auzi şi pe alţii strigând şi bătând. Din catacombele întunecate ale galeriei se înalţă un val de strigăte şi bătăi în uşi. Dar nimeni nu-i băga în seamă, aşa că vuietul puternic al strigătelor şi bătăilor în uşi se stinse treptat-treptat, topindu-se în întuneric şi tăcere.

Arthur mai rămase un timp cu obrazul lipit de grilajul rece al uşii închise, cu pieptul agitat, cu braţele întinse. Apoi se smulse de la uşă şi începu să măsoare pardoseala în lung şf-n lat. Nu avea destul spaţiu pentru mişcare, şi totuşi simţea că trebuie să se mişte neîncetat, îi era cu neputinţă să stea locului, Mâinile îi rămăseseră încleştate şi părea că nu are de loc puterea să şi le descleşteze. Din când în când se trântea pe patul de scânduri, cu faţa-n jos. Dar zadarnic, nervii lui torturaţi nu puteau fi potoliţi. Numai mersul părea să-l mai uşureze. Trebuia neapărat să păşească, să meargă fără încetare.

Păşea încă prin celulă, când auzi cheia în broască. Scrâşnetul cheii inaugura o nouă zi. Tresări la auzul zgomotului, şi apoi rămase în picioare, în mijlocul celulei, cu faţa spre paznicul Collins. Începu să gâfâie.

— N-am putut dormi din cauza urletelor ălora. N-am putut dormi din cauza lor. -

— Vai, ce păcat! Îl ironiza Collins.

— N-am putut dormi. Ce e cu urletele acelea?

— Vorbitul interzis.

— Dar ce e cu urletele acelea? Ce se întâmplă?

— Ţi-am spus că e interzis să vorbeşti. Daeă vrei să ştii, un tip a înnebunit, şi e pus sub observaţie pentru alienaţie mintală. Şi acuma fine-ţi gura. Vorbitul interzis, mai repetă o dată paznicul Collins înainte de a ieşi.

Arthur îşi strânse fruntea în mâini, luptând din răsputeri să se stăpânească. Capul îi atârna pe piept, picioarele îi păreau incapabile să-i mai susţină trupul. Se simţea bolnav de moarte. Nu putu nici să se atingă de zeama lungă pe care i-o lăsase paznicul Collins în castronaşul obişnuit de lut. Mirosul supei îl făcea să-i vină rău. Se aşeză pe marginea priciului. Lăsă supa neatinsă.

Deodată, auzi cheia răsucindu-se în broască. Intră paznicul Collins, care se rânji la el întrebându-l:

— De ce nu-ţi iei gustarea de dimineaţă?

Arthur îi aruncă o privire fără expresie.

— Nu pot.

— Ridică-te când îţi vorbesc!

Arthur se ridică.

— Mănâncă!

— Nu pot.

Buza de sus a lui Collins se trase mai tare înapoi, subţire şi vânătă.

— Aşa, poate că n-o fi destul de bună pentru tine? Nu e destul de bună pentru un învârtit? Mănâncă, chiulangiule.

Arthur repetă fără expresie:

— Nu pot.

Paznicul Collins îşi mângâie încetişor bărbia, în sfârşit, lucrurile începeau să meargă bine.

— Ştii ce o să ţi se întâmple? Îl întrebă el. Dacă nu te supui, ai să fii hrănit cu forţa. O să ţi se bage pe git un tub, şi o să ţi se toarne supa prin tub. Am mai făcut eu lucrul ăsta, şi dacă e nevoie, nu mă dau în lături să-l fac din nou.

— Iertaţi-mă, spuse Arthur, cu ochii în pământ. Simt că dacă o mănânc o să-mi vină să vărs.

— Pune mâna pe castronaş! Îi porunci Collins.

Arthur se opri şi luă castronaşul în mână. Paznicul Collins nu-l slăbea din ochi. De la început simţise o vie antipatie pentru Arthur, întrucât era un gentleman binecrescut şi învăţat. Şi mai era încă un motiv. Collins i-l explică vorbind pe îndelete:

— Să ştii, măi chiulangiule, că te-am cântărit din ochi. Mie nu-mi plac chiulangii. Din clipa în care ai intrat, mi-am şi dat seama cit îţi poate pielea. Ştii, eu am un băiat pe front. Şi, ştii, asta explică o mulţime de lucruri. Asta explică de ce o să trebuiască să mănânci supa aia. Mănâncă-ţi supa, chiulangiule!

Arthur începu să bea din zeama lungă, înghiţi doar jumătate din fiertura apoasă şi dezgustătoare, apoi, cu un glas apăsat, spuse:

— Nu pot.

În clipa în care vorbi, simţi că i se întoarce stomacul pe dos.

Vărsă pe cizmele paznicului Collins.

Acesta se făcu livid, în mintea lui socoti că Arthur a făcut-o anume, ca să-i murdărească lui cizmele. Pe moment uită de tehnica obişnuită a sadismului lui. Fără să şovăie, îl pocni violent în obraz.

Arthur păli ca un mort. Îl privi pe paznicul Collins cu ochi chinuiţi.

— N-ai voie să faci asta, spuse el respirând greu. Am să te reclam că m-ai bătut.

— Serios? Paznicul rânji, trăgându-şi buza de sus cit putu de tare. Atunci, na, ţine şi asta, ca să ai ce reclama!

Luându-şi avânt, îi izbi lui Arthur, cu sete, un pumn care-l doborî la pământ.

Arthur se izbi de pardoseala de ciment şi rămase nemişcat.

Gemu slab. La auzul geamătului, paznicul Collins, care-şi aminti de fiul său aflat în momentul acela în tranşee, zâmbi sinistru, îşi şterse cizmele murdare pe tunica lui Arthur şi apoi ieşi din celulă.^u acelaşi rânjet care-i dezgolea dinţii, trăgându-i buza subţire în sus. Se auzi din nou cheia răsucindu-se în broască.